Amicorum Romae
La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal,
Şi faima lui regală în Europa creşte,
Oricât i-ar ponegri-o istoricii lui Peşte.
Spre Sarmizegetusa, cetate de renume,
Un sol roman îşi mână un armăsar în spume;
E cam lihnit de foame, dar asta nu contează,
S-a rătăcit şi-n munte devreme se-nserează.
Dar iată o potecă! Brădetul se răreşte,
Se-aude o talangă, iar solul întâlneşte
Un baci care veghează să-i pască turma-n pace.
Romanul îl salută:- Ave, nobile dace!
Civis romanus sum, şi, ce mai calea-valea,
Indicatoare non sunt şi rătăcit-am calea.
Spune-mi şi mie unde e Sarmizegetusa,
Căci merg cu o solie şi Soarele apus-a.
Dar baciul nu răspunde. Pe ochi căciula-şi trage,
Şi-i pare că-n latina vulgară solul rage.
Ci, sprijinit în bâtă, măsoară plaiul sfânt...
- Hei, bade, zi, responde! Non ştii niciun cuvânt?
- N-ai hi tu al lui Piscis, de care râde Roma,
De care râd şi sclavii până-i apucă voma?
Cum să nu ştiu cuvinte? Brâu, pupăză şi barză,
Bârr, baligă, gălbează, mânz, viezure şi varză...
Mai sunt ca la o sută, dar să le spun n-am timpi,
Le ştie-Academia. Noa, dar mai meri în ghimpi!
Vade in tua mater, până ce nu mă-ncrunt,
Que in patria nostra multae sudalmae sunt!
