Datini daco-române
Tânărul get Apollon, zis și Zalmoxis, fusese ucis în amurgul zilei ce corespunde acum cu cea de 21 Aprilie. La 22 Aprilie, familia adoptivă și ceilalți Geți L-au privegheat și L-au jelit pe voinic, ucis mișelește de niște Scyți. Această zi de cea mai adâncă tristețe a fost numită și MANIAGOS, ceea ce
înseamnă ”Vrednicul; Ridicare; Plecare; Pregătire; Îngrijire; Grijă; Tristețe”; cf. rom. muncă; a munci; monah ”călugăr”; a (se) mâneca ”a se scula dis-de-dimineață; a pleca dis-de-dimineață; a porni”; a mângâia.
În românește, din MANIAGOS s-a format Mânicătoarea, denumirea zilei de 22 Aprilie, care este și ajunul sărbătorii de Sfântul Gheorghe. Această zi se mai numește și Sângeorzul Vacilor, Proorul Sfântului Gheorghe sau Buciumul.
În tradițiile noastre, Mânicătoarea este propteaua Sfântului Gheorghe. În seara spre Sfântul Gheorghe se pune pe stâlpii porților și pe streșinile caselor, înaintea ușilor, câte o brazdă verde în formă de pătrat, în care este împlântată câte o ramură verde de rug sau de răchită. Această datină se face pentru că în ziua de Sfântul Gheorghe Dumnezeu descuie pământul, care rămâne apoi descuiat până la Sâ-Medru. Se spune că Sfântul Gheorghe e Stăpânul Verii; oamenii aduc câte un pom verde pe care-l plantează înaintea casei și, dacă se prinde, spun că Sfântul Gheorghe l-a dat.
În ziua de Mânicătoare are loc Alesul, sărbătoare pastorală, când se aleg ciobanii, locul unde se va face strunga sau stâna, se aleg mieii din oi, sunt pregătite oile pentru muls și se face întâiul caș. În ajunul Sfântului Gheorghe se face Focul Viu, frecându-se două lemne uscate unul de altul, până ce se aprind. Acest Foc Viu se păstrează cu mare băgare de seamă, pentru a nu se stinge niciodată în cursul anului.
Focul Viu este pentru noroc și pentru ca nimic rău să se apropie de casă. Uneori, tinerii sar peste acest foc; când pleacă, fiecare ia puțin jar și câte un tăciune, cu care afumă vitele, împotriva lupilor și ca să nu li se ia mana vacilor
În ziua de Mânicătoare nu se descântă decât copiilor bolnavi de pojar. Tot acum ielele și vrăjitoarele fură somnul copiilor, visul fetelor și norocul băieților. Spre Sfântul Gheorghe, strigoaicele se adună câte douăsprezece la hotar, și una mai bătrână le învață, le poruncește ce au să facă, și acolo dau sama de ceea ce au lucrat, apoi se bat cu melițele, și joacă despuiate. În seara dinspre Sfântul Gheorghe, se bat la hotarul dintre două țări și care pe care se biruiește acolo e anul mănos, iau ploaia, și la celelalte e secetă.
Cel ce sapă după comori se culcă pe malul unui iaz sau al unei ape curgătoare și se uită neclintit în apă, până ce vede un șarpe alb, căruia trebuie să-i taie capul cu o monedă de argint. Îl îngroapă apoi în pământ și pe el sădește usturoi. Dacă va mânca din acest usturoi, copt înainte de Sfântul Gheorghe, înțelege graiul păsărilor, al animalelor etc.; poate auzi chiar cum crește iarba. În noaptea din ajunul sărbătorii vede flăcările albastre sub care sunt îngropate comorile. Șarpele cel alb, când îl vede cineva înainte de Sfântul Gheorghe, să-l prindă și să-i taie capul cu un ban de argint. Acel ban să-l poarte apoi cu sine, și, oricât l-ar cheltui, iar îi vine îndărăt în pungă.
Cine se îmbracă în veșminte preoțești, ia în mână un cap de șarpe și, ieșind pe câmp, vede strigoii și diavolii călări pe bivoli
.
De Mânicătoare, o tradiție și mai stranie este Măritatul Cânepii. Până să se facă ziuă, de Sfântul Gheorghe, femei sau fete goale intră în lanul de cânepă, strigând:
Să auză toate cânepile,
Să-nțeleagă
Că să mărită cânepa mea;
S-ajute fiecare cânepuță
Cu câte-o mânușică
Cu două,
Cât o ajunge puterea!
Adrian Bucurescu
