Crăiasa noastră, România

Nu am decât o țară pe lume,
Și-abia îndrăznesc să-i spun pe nume.
Cu toată zestrea ei geto-dacă,
E o crăiasă destul de săracă,
Și din ce i-a rămas mutanții îi fură,
Iar ea îndură, prea mult îndură,
Și, peste toate, mancurții o-njură.
Dar tot frumoasă e la făptură.

     Slavă! Slavă,
     Măicuță bolnavă!

O, mamă, ce veșnic mă dori,
Să-mi pregătești merinde în zori
Și straie curate, căci plec la Cer,
Pentru tine, măicuță, să cer
Să renaști ca o nouă dovadă,
Într-o zi de Crăciun, cu zăpadă,
Să te boteze Gavril și Mihai,
Să te prefacă iar colț de Rai!


                               Adrian Bucurescu