Iarna

     Mitologie românească

     În mitologia noastră, Iarna este o zână foarte frumoasă, dar nespus de tristă. Este întotdeauna îmbrăcată în alb. Are pletele albe, iar inima ei este de gheață. I se mai spune și Alba. Pentru că are părul alb, poporul îi mai spune și Baba Iarna. În legende, această zână este Crăiasa Zăpezilor.
     Ea locuiește într-un imens palat de zăpadă viscolită, împodobit cu țurțuri de gheață și cu chiciură. În grădina acestui palat strălucesc flori de gheață. La porțile palatului străjuiește un moș voinic, îmbrăcat cu nouă cojoace, căruia i se spune Gerul, Gerilă, Crivățul sau Viscolul. El poartă întotdeauna cu sine un uriaș buzdugan de gheață.
     Când se plimbă prin țară, într-o sanie trasă de patru cerbi albi, Iarna are ca vizitii pe Andrea, Îndrea sau Undrea, pe Genar sau Gerar și pe Făurar. Aceștia conduc sania pe rând, după cum le sunt și lunile calendaristice omonime.
     Viteazul paznic al palatului Iernii este pomenit în mai multe basme, precum și într-o stranie baladă populară, intitulată ”Arcoș-pașa și Gerul”. Astfel, vrând să cucerească palatul iernii, despre care se zvonea că e plin de lăzi cu argint și diamante, pașa Arcoș îl provoacă la luptă pe teribilul moșneag. Acesta este descris astfel:
Ieșea Gerul din fântână,
C-un toiag de gheață-n mână,
Cu căciulă de zăpadă.
Cu mustăți de chidă albă,
Și din chică
Roua-i pică.
     În spirit cavaleresc, Gerul îl avertizează pe nesăbuitul pașă:
- Hai, Arcoș, pașă bătrân,
Cu barba băgată-n sân,
Că eu ție că ți-am spus
La mine să nu mai vii
Tot în luna lui Undrea,
Când sunt în puterea mea,
CI prin luna lui Cuptori,
Când sunt ofilit de sori
Și sunt tot bătut de ploi.
     Însă Arcoș e de neînduplecat, și lupta începe:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seara roura,
Peste noapte că-mi ploua
Și la ziuă geruia.
     Pașa își trimit ostașii după întăriri și îi sfătuiește să ardă paturile armelor. Crivățul însă spulberă focul. Atunci, oștenii lui Arcoș se duc și taie stranele de la biserică, aprinzând un alt foc. Dar Crivățul îl stinge și pe acela. În această situație primejdioasă, pașa le poruncește voinicilor săi să taie caii, să le scoată mațele și să se adăpostească în coșurile lor. De data aceasta, riposta celui provocat este cumplită:
Dar Crivățul ce-mi făcea?
De cu seară roua,
Peste noapte că-mi ploua.
Dar ce fel de ploaie-mi da?
Lacuri la genunchi făcea;
De cu seară,
Ploaie caldă,
Peste noapte,
Cu zăpadă
Și spre ziuă, geruială
Peste geam de poleială.
Dar voinicii ce-mi făcea?
Cu toții că-mi îngheța,
Numai unu rămânea.
     În numele oastei jertfite, supraviețuitorul îl judecă pe Arcoș și-i taie capul cu paloșul.
     Ca mai toate ghicitorile românești, și cele legate de Iarnă sunt deosebit de expresive. Iată doar câteva:
M-a trimis doamna de sus
La cea de jos,
Să țes pânză fără rost.
                       (Gheața)
               *
Șase, drepte,
Două, strâmbe.
                      (Sania)
               *
Vin oile
De la munte,
Cu steluțele
În frunte.
                      (Zăpada)

                                                                                                                  Adrian Bucurescu