Geneza

A fost odată cum n-a fost:
Un întuneric fără rost,
Cum este astăzi şi nu este
Într-adevăr, dar şi poveste,
Şi cum va fi când va să vină,
Ascunsă-n noapte cea lumină.

A fost şi n-a fost la-nceput
Un sâmbure cam nevăzut,
Şi lumea toată, lămurit,
Din mugure ar fi-nflorit,
De n-ar fi fost un ger cumplit,
Cum nici că s-a mai pomenit,
De n-ar fi fost o noapte stinsă,
Cuprinsă, dar şi necuprinsă.

Şi zbuciumul zvâcnea-n tăcere,
Oprit de coaja de părere.
Un miez era Fătul Divin,
De nefiinţă încă plin,
Până ce-n taină-a fulgerat
Întâiul gând de ne-mpăcat.
Şi, mistuit de-o vrere rară,
El sparse greaua Lui povară.

Ce tunete, ce fulgere,
Ce hohote, ce plângere,
Dar ce cutremur, ce năhlape
Şi ce de flăcări peste ape,
Şi ce dulceaţă, ce venin
S-a-ntins din Sâmburul Divin!
Căci, într-o clipă, Nevăzutul
S-a întrupat în Începutul.

Dar Început să fi fost oare
Cel ce tânjise-n nemişcare?
Cine-L născuse? Care lujer?
Cine-L hrănise? Care uger?
Cine s-audă-ntâiul scâncet?
Cine să-I vadă sfântul zâmbet?
Şi-n scutec cine L-a-nvăscut
Pe-Cel-ce-n-are-Început?
O, dar nicicând nu s-a aflat
Această taină-n vreun leat!
Poate nici Pruncul n-are ştire
De prea duioasa amintire.

Căci, deşi mare, era mic,
Ştiinţă n-avea de nimic
Şi nici măicuţă să-L îndrume
În Sfântul Început de Lume,
Nici doică, nici nănaşi să-L ţină
Ca pe un Crai peste lumină.

Cum de s-a aflat,
Cum s-adevărat?
Suflet fără trup,
Matcă fără stup
Plânset fără gură,
Foc fără de zgură,
Văz fără lumină,
Lujer fără tină,
Auz fără tunet,
Boare fără suflet,
Milă fără lacrimi,
Cuget fără patimi?

Pruncul că dormea,
În somn că plângea,
În somn că zâmbea,
Frumos mai visa:
Tot gângănii multe,
Sprintene şi mute,
Strânse-n mineral,
Lănţuite-n mal,
Cercuri rânduite,
Lărgite, suite
Şi  bine ţinute
De vrăji neştiute,
Care, la un loc,
La Divin Soroc,
Se-ntrupau în flori
De scăpărători,
Şi-n dogoare plină
Revărsau lumină.

Ochii deschizându-Şi,
Se trezi El Însuşi
Întrupat din vis,
Crescut din abis,
Neştiind să-Şi spuie:
Aievea-i sau nu e?
Şi gândind-gândind,
Prea mult chinuind,
Clătină pe nume
Primul gând din lume
Şi-Şi dădu de veste:
- Eu sunt Cel-ce-este!

Ostenit-a ostenit
Pruncul-Cel-Neodihnit;
Pasămite răsărise
Împrejur muguri de vise,
Rai de flori, mirosnă dulce,
Unde capul să Şi-l culce.
     Şi din crini
     Clipeau lumini,
     Din lulpine -
     Doine line
     Şi din rouă -
     Rugă nouă.
Şi-adormind în dalbe flori,
Pe o perină de nori,
El visă copaci umbroşi,
Prea înalţi şi rămuroşi,
Şi din rodul lor să cadă
Suflete care să vadă,
Suflete care-n mişcare
Să se mute fiecare
Unde-or vrea, de-or fi să crească,
Foamea să şi-o potolească,
Setea să şi-o ostoiască,
Perechea să şi-o găsească,
Doi într-unu să trăiască
Până ce viaţă să nască.

Sufletele asfinţeau,
Mai călite se năşteau,
În şopârle se-ntrupau,
În ţărână se târau,
Alte-n peşti că înotau
     Prin oceane
     De mărgeane,
     Prin izvoare
     De odoare.
Alte-n păsări că zburau;
Mai trăiau, mai asfinţeau,
În gadine se-ntrupau;
Pasămite renăşteau,
Până-n oameni ajungeau,
Crai măreţi se primeneau,
Pământul că stăpâneau.

Vezi, de-aceea, pruncu-n mamă
Trece peste câte-o vamă,
Ba cu solzi, ba chiar cu coadă,
Până ce om să se vadă,
Până ce-n lume răsare
O făptură de mirare,
Pe doi paşi trecând prin viaţă,
În durere şi dulceaţă!
C-aşa-i omul: vis prea sfânt,
Ne'mplinit nici pre pământ,
Ci doar Îngere în Cer,
Lerui-Doamne-lerui-ler!

                  *

Dar Pruncul Sf\nt, trezit din vis,
De-atunci El ochi n-a mai închis,
Lăsându-i somnul omului
Şi tuturor rudelor lui.

Crescut deodată, luminat
Şi dumirit de gând curat,
El petrecu prin lumea nouă,
Ce încă mai dormea sub rouă,
Şi se-apucă de primeneală,
De-o limpede orânduială:

Făcu, deci, drumul stelelor,
Făcu şi drum planetelor,
Tot astfel şi cometelor,
Şi dete drumul clipelor
În ceasul cosmic lin să bată
Pe-a Veşniciei Sfântă Roată.

Într-un târziu, cam ostenit,
Găsi popas în Infinit;
La margine de drum ceresc,
Află şi globul pământesc,
Şi-n viitor privind duios,
Înfiorat de-un gând frumos,
Vîzând ce tot va fi văzut,
De mila omului durut,
El raza Soarelui atinse
De faţa Lunii celei stinse
Şi puse felinar de strajă
În noaptea ameţită-n vrajă,
Să ştie omul că-i vegheat
De ceruri, chiar când e-nnoptat.
Şi mai trimise prin văzduhuri
Făclii de stele peste duhuri,
Meteoriţi de scapără
Şi de-ntuneric apără.

Şi înainte de-a pleca
Spre ceruri de-a Se îndrepta,
El binecuvântă deodată
Peste planeta noastră toată;
Lăsând o lacrimă să pice
În somnul omului, El zice:
- Spre Mine gândul să-ţi întorni!
Cum îţi aşterni, aşa să dormi!
Tu singur soarta să ţi-o faci!
Cu tine însuţi să te-mpaci!
Şi, dacă vii neprihănit,
La Mine-n ceruri te-am primit,
Şi Înger vei trăi mereu
În chiar Palatul Sfânt al Meu!

Zicând acestea, S-a-nălţat,
De ţarină S-a-ndepărtat,
De-acum crescut - Supremă Fire,
A Lumii Îndumnezeire.

Îngerii atunci au mărturisit,
Cete de Îngeri în cor au strigat:
- Fiinţa Supremă dintâi S-a ivit
Incoruptibilă, fără păcat.

Eternă este şi necreată,
E fără seamăn, inteligibilă,
De daruri nu e influenţată,
Doar Frumuseţii îi e vizibilă.

Ea este Binele prin excelenţă,
Spre Adevăr ne călăuzeşte,
Inteligenţă din Inteligenţă,
Ea doar Dreptatea o-ndreptăţeşte.

Acest Zeu Suprem e şi Tatăl
Celor mai bune gânduri şi legi,
Conform Naturii El este, şi iată-L,
Perfect, Înţelept, Rege-peste-Regi!


                              Adrian Bucurescu