Statu-Palmă-Barbă-Cot

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, apare și un personaj foarte ciudat, un pitic cu mai multe porecle și cu înfățișări din cale afară de fistichii; I se zice Tartacot, Statu-Palmă-Barbă-Cot sau Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop. I se mai spune și Tartacot-Barbă-d-un-Cot-Călare-p-un-Iepure-Șchiop,  Barbă-Neagră-Tartacot, Barbă-Neagră-Tartacot-cu-Barba-d-un-Cot. Cu siguranță, acest pitic năzdrăvan vine din folclorul tracic, căci există și în mitologia albaneză, sub numele de Shtatepellambemjeker.
     În onomastica tracică este consemnat și numele unui războinic, PALMYS, format din PALM YS ”Cât o Palmă”; cf. rom. palmă; așa ”astfel; asemenea; atât; exact”; alban. ose ”ori; sau”. Totodată, în toponimia Daciei este semnalat și un castru, denumit PALAMATIS, denumire compusă din PALAM ATIS ”Mărime de o Palmă”; cf. rom. palmă; ades; atât.  Fiind în Scythia Minor, adică în Dobrogea, înseamnă că numele i se trage de la o populație mitică de pitici, care ar fi locuit cândva la Sud de gurile Dunării, pe țărmul Mării Negre, neam numit de către Geți CATTUZI. Despre acești pitici scrie și Plinius cel Bătrân: ”(Pigmaeos) Cattusoz Barbari vocant”.
     Din PALMYS româna a format pălmaș ”țăran fără vite de muncă, nevoit să muncească pentru alții ca zilier”, dar și a se învălmăși, balmoș și a bălmăji ”a ameți pe cineva cu vorba; a zăpăci prin vrăji sau farmece”.
     Tot așa, și Tartacot, care este căpetenia piticilor năzdrăvani, umblă cu vrăji, provocând răul. Într-un descântec din Ștefănești, județul Vâlcea, această făptură este descrisă astfel:
A plecat Statu-Cot
Cu barba de-un cot,
Cu ochii ca cepele,
Cu dinții ca secerile,
Din casă în casă,
Din masă în masă,
Din fereastră în fereastră.
     În același descântec, Maica Precesta sare în ajutorul celui năpăstuit de pitic:
Cu untu ți l-oi spurca,
Cu tămâie ți l-oi tămâia,
Cu usturoi ți l-oi usturoia,
Cu steblă de busuioc te-oi apăra,
Cu mâna dreaptă ți l-oi lua,
În ostrov de mare ți l-oi arunca,
Șerpii și broaștele l-o mânca.
     Pentru ca bolnavul să fie vindecat cu totul,
Maica Precesta
Nici p-aia nu se lasă;
După scară de argint Se-ntindea,
Cu mâna dreaptă creacă de drâmos rupea,
Peste ochii lui Statu-Cot da
Și-l orbea,
Peste mâini și-l ciungea,
Peste picioare și-l ologea,
Iar N. rămânea curat
Și luminat
Ca auru spălat,
Ca argintu stricorat,
Ca poala Sfintei Mărie,
Ca-n ceasu-n care s-a născut,
Nici vină n-a avut.
     În basmul ”Aleodor-împărat”, cules de Petre Ispirescu, se povestește despre un voinic, căruia tatăl său, muribund, îi lasă împărăția, punându-i însă în vedere că în moștenire intră și un tărâm interzis: ”Vezi tu muntele cela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-Om -călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop: și cine calcă pe moșia lui nu scapă nepedepsit”. Într-o zi însă, din nebăgare de seamă, tânărul călcă interdicția și se pomeni în față cu ”pocitania pământului”. Ca să scape de învinuirea de tâlhărie, pe care i-o aduse piticul, Aleodor ascultă dorința acestuia și plecă să i-o aducă pe fata lui Verdeș-împărat. După îndeplinirea mai multor isprăvi voinicești, feciorul se întoarse cu fata de împărat, care între timp se îndrăgostise de el. Ajungând în fața slutului, fata refuză cu scârbă să-i devină soție, și, de necaz, piticul plesni. ”Atunci Aleodor-împărat întinse cuprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, luă de soție pe fata lui Verdeș-împărat și se întoarse la împărăția lui”.
     În alte basme, Tartacot umblă călare pe un butuc, căruia îi pune frâul și zboară unde-l duce gândul. Împreună cu piticii lui, Statu-Palmă-Barbă-Cot a strâns comori în fundul pământului, acolo unde-și are și conacul, și le păzește ca pe ochii din cap. E mereu pus pe șotii, dar face mai mult rău decât bine.
     Într-un descântec din Teleorman, un fir din barba acestui pitic năzdrăvan ajută la înțărcatul copiilor:
Când a venit Tartacot,
Cu barba de-un cot,
Cu mâna de două,
Cu statu de nouă,
Vântu turbat s-a umflat,
Fir de barbă i-a luat
Și pe foc l-a aruncat.
Firu pe foc s-a zgârcit,
Doru de țâță a ieșit,
N. s-a lecuit.

                                                                                                               Adrian Bucurescu