vineri, 18 ianuarie 2019

Tudor Arghezi


     Dacica
 



Mă uit la tine, șubred vas de lut.
Trei mii de ani ai încăput.
Veci de vecii, pe care le înfrunți,
S-au adunat în golul tău, mărunți,
Și fiecare vârstă din vecie,
Lăsând din fir de praf drept mărturie,
L-a pus tihnit în ciobul păstrător.
Clipa trăiește, veacurile mor.

Tu, plin de taine și știrbit în gură,
Ai stat ascuns adânc în arătură.
Nici oasele nu i s-au poment
Ale aceluia ce-n zmalț te-a-mcremenit
Și. frământând, ți-a dat obârșii noi.
N-a mai rămas din el măcar gunoi.
Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost:
Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.

Dar înmuiată-n sânge și sudoare,
Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare
Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire
Chenar, i-a dat noroiului simțire.

Tu poți să fii, el poate să nu fie,
Zgârâitura-i teafără și vie.
Nu ești al singurului Dumnezeu,
Ca luna, ca o stea, ca o pustie,
Ești și al semenului meu.
Brâul tău viu, când mâinile-au murit,
Dă biruință gingașului pipăit.

Olarul, drept pe palma lui te-a pus
Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.
Fragedul sunet, dulce, lin,
E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule și de pământ,
El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvânt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu