Știma Apelor

          Mitologie românească

     La Geto-Daci, o divinitate a Apelor era O-VIL-AVA "Cea de peste Apă; Cea de Deasupra Apelor"; cf. rom. o; fală; văl; apă. Cu siguranţă, Româniii au moştenit credinţele în Zânele Apelor de la divinităţile geto-dacică.
     Mitologia românească socoteşte că fiecare apă are câte o Ştimă. Ea apare ca o femeie nemaipomenit de frumoasă, albă, sălbatică şi voinică. Are părul verde, lung până la călcâie şi, când stă în apă, este jumătate femeie şi jumătate peşte. Din când în când, supărată pe pământeni, câte o Ştimă iese din râu sau din lac, cu apa după ea, şi pleacă peste câmpuri, inundând totul în cale şi înecând oameni şi dobitoace. După ce îşi mai astâmpără setea de răizbunare, Ştima se reîntoarce la matcă sau se aşează în iazuri. Pe timp de secetă, când apele scad şi Ştimele se ascund în adâncuri, ferindu-se de arşiţă, ele scot capul din apă, la miezul nopţii, şi cer cap de om, strigând:
Ceasul a sosit,
Omul n-a venit. 
     Atunci, oriunde ar fi el, cel sortit să se înece lasă totul şi porneşte drept la apa în care stă Ştima şi se scufundă în adâncuri. Dacă e oprit de cineva, sortitul se zbate, se smulge şi fuge. Iar dacă totuşi este împiedicat de oameni, el se roagă să-şi ude măcar picioarele. Şi cum atinge apa, cum moare.
     În mitofolclorul noastru mai sunt şi alte divinităţi ale apelor: Faraonii sau Faraoancele, Cei-din-Baltă, Sorbul Mărilor etc.

                                                                                                                Adrian Bucurescu