Luna

          Mitologie românească

     O străveche tradiţia atlantă cerea ca Marele Preot al Lunii şi Marea Preoteasă a Soarelui să oficieze Nunta Sacră, spre a asigura belşugul roadelor. Însă după moartea iubitei sale Eurydice, Orfeu, care era şi împărat, a refuzat să mai fie mire la hierogamie, provocând astfel mari tulburări în împărăţie. Atunci, Salonai, care preluase demnitatea de Mare Preoteasă a Soarelui, a insistat ca Orfeu să se supună străvechii datine. Dar el nici n-a vrut să audă, şi s-a refugiat în Munţii Bucegi, împreună cu doi fideli de-ai săi. Aşa au ajuns Mainadele, dansatoarele sacre ale Soarelui, să-l ucidă pe Orfeu, răzbunând ofensa adusă doamnei lor.
     Până în vremea lui Zalmoxis, Luna era socotită de genul masculin, cum e şi astăzi la Germanici. Chiar şi după Zalmoxis, Tracii din Asia Mică au considerat astrul (semi)zeu, numindu-l MEN. O amintire a acestor situaţii a rămas în astronomia populară românească, unde, o vreme, Luna este numită Crai Nou.
     Zalmoxienii au inversat sexele celor doi aştri, adorând Soarele masculin şi Luna feminină. S-a ajuns astfel ca insistenţele Marii Preotese Salonai pentru Nunta Sfântă să-i fie atribuite Soarelui, iar refuzul lui Orfeu, să devină al Lunii. Aşa au fost create baladele româneşti "Soarele şi Luna", "Sora Salomie", "Sora Soarelui", "Legenda Ciocârliei", "Legenda Cicorii" etc. În prima, Soarele vrea să se însoare cu cea mai frumoasă fată, care este însăşi Luna, sora lui, numită în unele variante şi Ileana Sânziana - "doamna florilor ş-a garoafelor, sora Soarelui, spuma laptelui". Ea îi pune Soarelui condiţii de netrecut, dar el le îndeplineşte pe toate. Deznădăjduită, Luna cere ajutorul lui Dumnezeu. Atotputernicul o ascultă şi, spre a împiedica orice tentativă de incest, hotărăşte ca Fraţii Cereşti să nu se mai întâlnească niciodată.
Şi de-atunci se trase,
Şi de-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni, 
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc; 
Lună când luceşte,
Soarele sfinţeşte, 
Soare când răsare,
Luna intră-n Mare.
     În balada "Sora Salomie", unde Luna a moştenit numele Marii Preotese Salonai, un fiu de împărat vrea să se însoare cu sora lui. Ca şi Luna, Salomia îi pune condiţii ce par imposibile. Însă voinicul izbuteşte să le îndeplinească. Nunta e astfel inevitabilă:
Dar icoana Precestii,
Din fundul bisericii,
Tot plângea şi lăcrăma
Şi din gură cuvânta:
- Alelei, popo Ignate,
Popo, nu-i cu direptate
Să cununi soră cu frate!
Şi la Dumnezeu e samă
Unde dai sufletu-n vamă!
     În alte legende româneşti, se spune că Soarele a luminat singur vreme de şapte ani; Lună nu era încă, şi noaptea era un întuneric de nepătruns. Diavolul L-a rugat pe Dumnezeu să fie şi noaptea lumină, ca să vadă ce fac oamenii. Domnul Cerului l-a trimis după piatră scumpă, cremene şi argint. Dracul a adus ce i-a poruncit Domnul, dar Acesta nu vroia nici acum să lucreze de faţă cu Necuratul, aşa că l-a trimis să facă Iadul. Când S-a văzut singur, Dumnezeu a scăpărat o dată din cremene cu piatra preţioasă, şi a apărut Luna - o fecioară. Tatăl Ceresc i-a făcut Fiicei Lui o potecă de argint, străjuită de pomi, şi i-a spus să meargă pe acea cărare până ce va ajunge la palatul Soarelui, căci e sora acestuia, şi să lumineze când se întoarce el acasă şi se va odihni. Luna a ajuns şi a intrat în palat, unde Maica Precistă a primit-o foarte frumos. Iar după ce s-a odihnit bine, fata a pornit să-şi facă lucrul orânduit ei. S-a înveşmântat în straie de argint şi, urcându-se în carul ei tras de şapte cai albi, a pornit-o în urma Soarelui. Deodată, ea a apărut în văzduh. Oamenii nu ştiau ce e lumina aceea albă, ce se răvărsase pe negândite pe Pământ, noaptea, şi intrase şi în casele lor. Aşadar, s-au bucurat foarte mult şi l-au preamărit pe Dumnezeu.
     Luna e ca omul: la început e mică, subţirică, aşa cum e şi pruncul; apoi creşte şi aripile i se întind împrejur şi e rotundă ca un ban; acum e ca omul în floarea vieţii. De aici începe să îmbătrânească şi se face tot mai mică, iar aripile i se taie. Pe urmă moare - dispărând de pe cer! - aşa cum se stinge şi viaţa omului. Şi apoi renaşte din nou, cum credeau şi Dacii că se va întâmpla cu ei!
     Luna e o fecioară nespus de frumoasă şi a fost numită Ileana Cosânzeana, dar e orgolioasă şi rece, după ce a avut o dragoste nenorocită de la fratele ei, Soarele. E îmbrăcată numai în alb. Aripile îi sunt de piatră scumpă şi de argint curat. Carul ei e tot de argint şi tras de şapte cai albi. Se spune că, uneori, carul e tras de şapte draci, pentru că Luna, fiind rece, se mai răcoresc şi ei de dogoarea Iadului!
     Fiindcă Luna a fost nefericită în dragoste, îndrăgostiţii în calea cărora se pun mari piedici o iau ca martoră şi tot ei i se plâng. Tot pe ea o invocă şi fetele dornice să le vină ursitul:
Lună, Lună,
Vârgolună, 
Tu eşti mândră şi frumoasă,
Tu eşti a nopţii crăiasă. 
Tu cal ai,
Dar frâu nu ai;
Na-ţi ţie brâul meu
Şi fă frâu calului tău,
Să mergi după ursitul meu!
De a fi de-aici din sat, 
De-a fi din celălalt sat,
De-a fi dintr-al treilea sat
Sau dintr-al nouălea sat, 
Nu-i da stare
Şi-alinare!
El să nu poată dormi,
Să nu poată odihni, 
Pân' la mine n-a veni!

                                                                                       Adrian Bucurescu