Pământul

               Mitologie românească

     În mitologia românească, Pământul e sacru, căci el s-a jertfit, dând din trupul lui, pentru ca Dumnezeu să facă toate cele ce le-a făcut în lumea noastră. De aceea, trebuie să ne închinăm şi să batem mătănii, să-l sărutăm, fiindcă el ne dă toată hrana şi ne poartă pe trupul lui. Nu e bine să-l vorbim de rău sau să-l înjurăm, căci noi, oamenii, nu suntem altceva decât pământ primenit de Duhul Dumnezeesc. E mare păcat să baţi Pământul.
     Pământul este Marea noastră Maică, deci e viu şi are trebuinţele lui. Trebuie respectat şi să nu fie săpat întruna, căci trebuie şi el să se odihnească. La fel, nu e bine să-l săpăm noaptea, fiindcă atunci doarme. Câteodată, Pământul se mânie pe noi, şi atunci se cutremură, trimite molime sau războaie şi înghite mulţi oameni. Iată de ce nu e bine să spui "Mânca-te-ar sau înghiţi-te-ar Pământul!"
     El este bun şi de leac: se înmoaie cu scuipat şi se descântă, mai ales de deochi. Se face şi de dragoste, cu pământ cules din urma piciorului drept al aceluia sau aceleia după care tânjeşte cine face descântecul.
     Pământul a fost la început strălucitor, ca lumina, dar s-a întunecat pe urmă, după uciderea primului om şi după înrăirea oamenilor. Se spune că Pământul, ca orice fiinţă vie - are cap, Capul Pământului! - inimă şi coadă. Sângele lui este apa.
     La începutul lumii, Pământul a fost neted, dar l-a mai încreţit Dumnezeu, după sfatul albinei. Aşadar, Pământul era la început întins ca un talger şi crescuse atât de mult, încât dădea afară, peste marginile apei şi ale cerului. Asta l-a pus pe Dumnezeu pe gânduri, şi nici El nu mai ştia ce să facă, să încapă tot Pământul între hotarele cerului. Şi, de aceea, era foarte mâhnit. Atunci, albina, luând ideea de la arici, I-a spus Creatorului să mai încreţească puţin Pământul şi să facă munţi, dealuri şi văi. Iar ziua când a urzit Dumnezeu Pământul a fost Marţi, şi, de aceea, e păcat să începi vreo treabă în acea zi, pentru că, vrând-nevrând, Îl imiţi pe Domnul Cerului şi astfel te ispiteşte dorinţa diavolească de a-L întrece!
     Pământul stă pe apă, cum stă o frunză de nufăr; dar, fiindcă e prea greu, căci ţine grozăvie de oameni, animale, copaci, metale şi pietre, şi s-ar scufunda, se aprijină pe patru stâlpi imenşi, care, la rândul lor, se sprijină pe patru peşti uriaşi. Peştele de la Răsărit se cheamă Începătorul, fiindcă el începe cele ce au de făcut ceilalţi fraţi ai lui. Al doilea, cel dinspre Soare-Apune, se numeşte Ascultătorul, pentru că el primeşte sfaturile Începătorului. Al treilea, care sprijină Pământul dinspre Miazăzi, se numeşte Arătătorul, fiindcă el conduce Soarele şi-i arată încotro să meargă. Al patrulea ce cheamă Somnorosul, pentru că el doarme toată ziua, iar noaptea, când se tezeşte, mână Luna şi stelele; când doarme prea profund, încât nu se mai trezeşte, nu mai avem Lună noaptea: Însă uneori se întâmplă ca Somnorosul să se trezească ziua, şi el mână Luna ca să se grăbească Soarele, despre care crede că a întârziat. Atunci se face întiunecime - eclipsă!- de Soare.
     La fiecare stâlp stă de strajă câte un Arhanghel, iar peştii au fost daţi în grija Sfântului Ion, ca să-i păzească. În vremea Potopului, Sânt-Ion, curios, s-a dus să vadă ce se îndtâmplă pe Pământ, iar un peşte, Somnorosul, a fost luat de apele Potopului şi s-a... înecat! Atunci, Pământul s-a aplecat într-o parte şi era cât pe-aci să se răstoarne. Dumnezeu S-a speriat şi a strigat: "Sânt-Ioane, Sânt-Ioane, ce-i cu peştii, că se răstoarnă Pământul!" Sfântul Ion s-a repezit să vadă ce se petrece. Când colo, un peşte, nicăieri. Atunci, Sânt-Ion a început a striga după peşte: "Stâlp! Stâlp!". Dar peştele fusese luat de ape. Atunci, Dumnezeu, supărat, l-a pus să ţină locul peştelui. De atunci, a rămas Sfântul Ion să susţină Pământul în spate, cu ceilalţi trei peşti, şi din asta se trage şi numele Sânt-Ion Stâlpnicul.
     Iată şi un descântec de bube dulci sau zgaibe dulci, din Teleorman, unde Pământul ajută la vindecarea bolnavului:
Voi, bube dulci,
Bine vă primenirăţi,
La biserică plecarăţi;
Calea v-aţinui,
Cu pământ să vă mânjiţi.
Voi vă mâniarăţi,
Din vârf v-aplecarăţi,
Din rădăcină vă uscarăţi
Şi din trup secarăţi.
Să v-aplecaţi,
Să vă uscaţi
Şi să vă secaţi,
Pe N. să-l lăsaţi
Curat,
Luminat,
Ca roua din cer picat!

                                                                                                      Adrian Bucurescu