luni, 31 octombrie 2016
Brumarul
Subt umbră de rozmarin,
Pe scaun de calonfir,
Şade-o tânără domniţă,
Cu flori galbene-n cosiţă.
Până Soarele-mi răsare,
Iată d-un voinic călare,
Alb ca fulgul de ninsoare.
- D-alei, tânără domniţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Fir-ei fată,
Ori nevastă,
Ori zână
Din cer picată?
- Ba nu-s fată,
Nici nevastă,
Nici zână
Din cer picată,
Ci sunt Floarea
Soarelui:
Şez în poarta
Raiului
Ca să judec
Florile
Ce-au făcut
Miroasele.
Mi-au răspuns, sărmanele:
"A dat o ploaie cu vânt
Şi ne-a culcat la pământ;
A bătut un vânt turbat
Şi mirosul ne-a luat!"
Dar tu, cine să fii oare,
Voinicelule călare,
Alb ca fulgul de ninsoare?
- Cine sunt? Brumarul mare:
De cad ziua-n prânzul mare,
Iau mirosul de la floare,
Şi când iau miroasele,
Veştejesc şi florile.
Cântec popular cules de G. Dem. Teodorescu
duminică, 30 octombrie 2016
Fierul
Mitologie românească
În credinţele noastre populare, fierul are o importanţă deosebită. Cu o bardă poţi ameninţa norii şi-i poţi alunga în altă parte; cu un cuţit înfipt în pământ poţi abate grindina; cu o bucăţică de fier, azvârlită în calea vântului, poţi potoli vântul, ba chiar şi vârtejurile, doar scuipând spre ele şi rostind: Fier!
Într-un descântec bucovinean, ni se dezvăluie un straniu tărâm al fierului:
La stânca de fier,
O pasăre de fier
O scos pui de fier,
Cu aripi de fier,
Cu clobanţ de fier.
Puii o prins a ţipa
Şi a se văicăra
Că n-au ce mânca
Şi cu ce se adăpa.
În descântecul respectiv, Maica Preacurată o sfătuieşte pe pasărea de fier să-şi ia puii de fier şi să se grăbească spre N., care este bolnav; puii se vor hrăni cu bolile lui şi el se va vindeca.
În multe descântece se întrebuinţează cu precădere cuţitul de fier. Se învârte în jurul locului unde este boala, se atinge cu el în cruciş; se înfige în pâine caldă. Se folosesc şi două cuţite încrucişate. Sunt mai multe feluri de cuţite: de găsit, de furat, spurcat, alămat etc. Cuţitul cununat are o deosebită importanţă; acesta este cuţitul care a stat în sânul miresei la cununie. Se întrebuinţează şi cuţit cununat de şapte ori şi cuţit cununat de nouă popi. După ce s-a descântat, cuţitul se împlântă după uşă ori altundeva. În unele sate, după ce se descântă de junghi, cuţitul se înfige în pământ, unde unele descântătoare îl ţin cam jumătate de ceas, iar altele îl ţin trei zile; dacă, atunci când îl scoate, cuţitul e ruginit, e semn că bolnavul nu mai are leac.
Se spune că, dacă vezi zburând pe prăjină un flăcău vrăjit de ursită, împlânţi un cuţit în pământ, rosteşti nişte vorbe magice, şi flăcăul se lasă la pământ şi cere apă. Atunci poţi vorbi cu el, iar dacă vrei să-i dai drumul - de milă, spun cei care povestesc, - căci prea se zbate, scoţi cuţitul din pământ, şi flăcăul se ridică iarăşi, urmându-şi calea către aceea care-l cheamă!
Cuţitul e bun şi pentru alungarea puricilor. Când o femeie nu poate naşte şi se zbate în dureri, bărbatul ei ocoleşte casa cu toporul în mână, ameninţând, sau înfige două topoare cruciş, în vreun stâlp al cerdacului sau într-o grindă ori în prag. Tot aşa se procedează când un om nu poate muri şi se luptă. În ambele cazuri, se crede că duhurile rele se împotrivesc, şi naşterii şi morţii, deci oamenii încearcă să le alunge.
Îndată ce se naşte copilul, moaşele descântă de deochi şi leagă firul roşu al deochiului, apoi îl bat cu o bucată de fier - un cui, un cuţit sau un ac - deasupra uşii. În Bucovina, bat un cui, în Moldova, înfig un ac, în Ardeal, un topor în prag, şi tot în prag împlântă un cuţit moaşele aromânce şi istroromânce. Când moare un om, se împlântă un cuţit sau un topor în grindă şi rămâne aşa până când se întorc oamenii de la îngropăciune.
Într-un descântec din Bucovina, bolnava scapă de boală cu ajutorul Arhanghelului Mihail, care, împreună cu o ceată alcătuită dintr-un cal negru, "pantanog", nouă urşi şi nouă ogari, se luptă cu Ceasul Rău:
Nicăiri nu l-o aflat
Decât numai în trupul lui N.
Aflatu-l-o,
Săpatu-l-o,
Tăiatu-l-o,
În cuptorul de fier aruncatu-l-o,
Cu cociorvă de fier înturnatu-l-o,
Cu pilug de fier pisatu-l-o,
Din piuă de fier scosu-l-o,
În sită de fier aruncatu-l-o,
Cu dânsa cernutu-l-o,
Cu dânsa vânturatu-l-o,
Să nu se aleagă nemică
Din ceasul cel rău,
Cum nu se alege nemică
Din pulberea de pe drum.
N. să rămâie curată!
Adrian Bucurescu
joi, 27 octombrie 2016
Helis, Helis, Almus aba Tani!
Departe visând de satul sărat,
vine câmpia şi tălpile goale îmi încinge.
O, Ialomiţă, tu cea mai rece apă,
şerpuind sub un soare de sânge!
Şarpe sfânt, unduieşti prin ţărână.
Sălcii tulburi şi scorburi de lut te umbresc,
de la munte şi până la Dunărea stângă,
prin Sudul valah şi suprafiresc.
Pene şi oase de dropii sclipesc
pline de fosfor în adâncul pământului,
cu fire de safire legate
de astre, de heliştea vântului.
Nu ştiu: oare se înalţă câmpia
ori la miez de noapte cerul se apropie?
Nu e vreme de somn; fac un salt
şi mă întâlnesc cu ultima dropie,
care, ca o măiastră de văzduh
mă îmbie între mari aripile sale
şi mă petrece prin pasul zorilor
lin-cătilin, pe a Laptelui Cale.
N-au decât cocoşii să cânte pe pământ.
Trupul meu în lapte sfânt s-a topit.
Helis, Helis, Almus aba Tani -
fie ocrotit tot ce pe lume am iubit!
Adrian Bucurescu
miercuri, 26 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Отговорила роща золотая..." / "Mesteceni aurii sporovăiau..."
Mesteceni aurii sporovăiau
Cu vesel glas; cocorii peste grui
Zburând cu-amărăciune se-nălţau
Fără să poarte grija nimănui.
De ce s-o poarte? Că doar fiecare
Prin lume trecem şi plecăm curând.
Pe toţi ne cheamă cânepiştea-n zare
Cu-o uriaşă Lună peste prund.
Stau singur în câmpie, la răscruce,
Iar vântul pe cocori i-mpinge-n sus,
Şi mi-amintesc de tinereţea dulce,
Dar nu regret nimic din ce s-a dus.
Eu anii irosiţi nu-i plâng acum,
Nici flori de liliac înmiresmate.
Scoruşul arde ca un rug la drum,
Însă pe nimeni a-ncălzi nu poate.
Ciorchinii de scoruş nu se pârlesc,
Nu piere iarba de îngălbenire;
Precum de frunze pomii se lipsesc,
Scutur şi eu cuvinte de mâhnire.
Şi dacă vremuri care-n vânt se frâng
Le-or strânge-ntr-unul care-i de prisos...
Spuneţi aşa... că auriul crâng
Sporovăia cândva cu glas frumos.
1924
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
marți, 25 octombrie 2016
Tăbliţele dacice de la Sinaia
< Legământul lui Lomanh >
GE LOMANH ONDO YLMO I MALYO VYO HLYO NIZO. SI POL-ISY-PION SIO ONIY HOHON IDI MOEM. MIDIN A IURO I MAZYESYO OL NIYN FI.
Traducerea:
Acel Lomanh la Apa Slăvită mult a vieţuit, pe Tărâmul Divin. La douăzeci şi cinci de ani împliniţi, coconul a plecat de la mumă. Mezinul s-a jurat vecinilor că el mare va ajunge.
Lexic:
GE - acel; cf. rom. cea, cei;
LOMANH - unul dintre numele marelui rege care i-a alungat pe romani şi a unificat Dacia; cf. rom. lumină; a (se) lumina; liman; Român; Româncă;
ONDO - (la) apa; cf.rom. undă; undiţă;YLMO - slăvită; binecuvântată; măreaţă; cf. ALMUS - loc. în Tracia; lat. almus "hrănitor; rodnic; dătător de viaţă; binefăcător; binecuvântat"; rom. ulm;
Y MALYO - mult; mare; înalt; cf. rom. mal; a milui; Malaia - loc; alban. mal "munte";
VYO - a vieţui; cf. rom. viu; vioi; grec. vios "viaţă";
HLYO - (pe) tărâmul; cf. rom. glie;
NYZO - divin; preacurat; luminos; cf.MOESIA - ţinut tracic la Sud de Dunăre; rom. naş; naos; neaoş; amiază;
SI - la; cf. rom. să; se;
POL - douăzeci; cf. rom. pol "20";
ISY - şi; cf. rom. şi;
PION - cinci; cf. rom. pumn; sued. fem "cinci";
SIO - împlinit; plin; umflat; gras; cf. rom. a (se) sui; şa; seu;
ONIY - ani; cf. rom. an;
HOHON - cocon; domn(işor); cf. rom. cucon; cocon "copil";
IDI - a plecat; cf. rom. haide!; rus. idu (eu) merg;
MOEM - (de la) mumă; cf. rom. mamă; mumă;
MIDIN - mezin; mic; (în) jos; cf. MEZEANOI - trib trac; MYDON - nume de războinic traco-paionian; rom. mezin; metanie;
A IURO - a jurat; cf. rom. a (se) jura;
MAZYESYO - vecin; cf. rom. megieş "vecin";
OL - (că) el; cf. rom. el; ăl; ăla; alea; îl;
NIYN - mare; măreţ; cf. rom. noian; nene; nană;
FI - a fi; a ajunge; a deveni; cf. rom. a fi; fie.
Adrian Bucurescu - Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005
luni, 24 octombrie 2016
Întru Gloria Oştirii Române! Nicolae Grigorescu: ATACUL DE LA SMÂRDAN
25 Octombrie - Ziua Armatei Române
Brumărel
Într-o verde grădiniţă,
Şade-o dalbă copiliţă,
P-aşternut de calofir,
La umbră de trandafir.
Trece un voinic în grabă
Şi cu suspin o întreabă:
- Spune-mi, dragă copiliţă,
Cu-a ta singură guriţă!
Ce eşti, nevastă ori fată,
Ori zână din cer picată?
Zise dalba copiliţă
Cu-a ei singură guriţă:
- Nu sunt nevastă, nici fată,
Nici zână din cer picată,
Ci sunt floare garofiţă,
Răsărită-n grădiniţă;
Dar tu, voinicele, spune
De eşti însurat ori june!
Îi răspunde voinicelul:
- Io sunt, dragă, Brumărelul,
Care seara, pe răcoare,
Unde caz, stric orice floare;
Mă culc după scăpătare,
Mă scol Soare când răsare.
(Cântec popular, inserat de Anton Pann în "Spitalul Amorului")
duminică, 23 octombrie 2016
Șarpele Străjer
Mitologie românească
Şarpele Străjer este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul, sub talpa sau în peretele casei. De multe ori îşi părăseşte locul şi ia parte la jocurile copiilor, care îşi împart şi hrana cu el. De obicei se hrăneşte cu lapte. Uneori se aude ticăind - vechi simbol al Timpului! - şi din această pricină mai este denumit şi Ceasul Casei. Locuinţa părăsită de şarpele ei este necurată şi atrage asupra-i spiritele malefice. El nu trebuie în nici un caz ucis, căci poartă noroc membrilor familiei: îi păzeşte de certuri, de boli, incendii, inundaţii, cutremure şi alte nenorociri.
Simbolul şarpelui, întâlnit şi astăzi în medicină, încolăcit pe o cupă, este o ipostază a vechii divinităţi tracice. Vechile descântece româneşti de dragoste nu ezitau să-l cheme în ajutor.
Ameninţat de multe ori să fie călcat, din nebăgare de seamă, şarpele muşcă, dar, spre a-şi arăta bunele intenţii, el dezvăluie leacurile pentru muşcătură, ca de pildă în acest descântec din satul Raşi, judeţul Ialomiţa:
Iată un şarpe rău!
- Ce stai pe lespedău?
- M-a făcut maica rău.
Calul ce am muşcat,
Leac eu am lăsat:
Cuţit de găsit,
Bozii de înflorit.
În gospodăriile rustice, Şarpele Străjer apare sculptat şi astăzi pe unul din stâlpii pridvorului, ai ramei uşii sau ai grinzii mari din Casa Mare, cum i se mai spune camerei pentru musafiri. Şarpele casei e sculptat uneori şi pe stâlpul sau pe crucea de mormânt a ultimului stăpân al casei, ca să îi vegheze acestuia călătoria spre plaiurile fericirii. Şarpele Străjer nu e totuna cu şarpele-balaur, care face parte din făpturile malefice. În unele legende, chair Ştima Apelor este înhipuită cu partea superioară a trupului de zână, iar cu cea inferioară, de şarpe.
În dublă ipostază, de şarpe străjer şi de rege benefic, întâlnim această divinitate făcătoare de minuni în basmul "Vizor, craiul şerpilor", din colecţia de "Poveşti ardeleneşti" culese de Ioan Pop-Reteganul.
Adrian Bucurescu
joi, 20 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
Письмо к матери / Scrisoare mamei
Încă trăieşti, bătrână măicuţă?
Şi eu trăiesc. Să fii sănătoasă!
Fie să-ţi vină peste căsuţă
Aceeaşi seară prea luminoasă!
Mi se scrie că eşti supărată,
Că de mine eşti neliniştită,
Şi pe drum ades mergi îmbrăcată
Cu aceeaşi haină zdrenţuită.
Şi ţie în albastrul înserat
Ţi s-a întâmplat deseori să visezi
Că la crâşmă în piept mi s-a împlântat
Cuţitul făurit de finlandezi.
Nu-i nimic, scumpo. Să ai gânduri bune!
Astea-s doar urâte vorbe ce dor.
Nu-s aşa beţiv precum se spune,
Ca să nu te văd până ce-o să mor.
Ca şi în trecut sunt plin de iubire
Şi visez să mă lipsesc de toate cele,
Şi în curând, din zbucium şi mâhnire,
Să revin la casa noastră în vâlcele.
Voi veni când crengile vor înflori
Primăvara în alba noastră livadă.
Dar tu pe mine nu mă mai trezi
Ca acum opt ani, când zorii dau să cadă!
Nu mai trezi, nu mai zgândări jarul
Relelor de care m-oi fi dezbărat!
Prea devreme m-a încercat amarul
Când norocul în viaţă mi l-am căutat.
Nu mă mai povăţui! Destul să fie!
Ce a fost a fost, n-o să mai vină.
Doar tu îmi eşti ajutor şi bucurie,
Tu singura mea minunată lumină.
La acestea visez, nu te mai întrista,
Nu mai fi aşa neliniştită,
Şi pe drumuri nu mai cutreiera
În aceeaşi haină zdrenţuită!
1924
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
miercuri, 19 octombrie 2016
Inorogul
Mitologie românească
În celebra carte populară "Floarea darurilor", ce a circulat intens în Ţările Române, se povesteşte despre Leoncorn, "care are multă dulceaţă ca să şază lângă fată; şi dacă vede vro fată, el îndată merge la dânsa şi adoarme în braţele ei; şi atuncea vin vânătorii de-l prind; (...) într-alt chip nu se poate prinde".
Într-altă carte populară, "Fiziologul", ce a circulat de asemenea în Ţările Române, scrie: "Inorogul iaste o hiară foarte mare şi cu nas de os, care nas trece prin gură şi spânzură pe supt barbă. Şi nu poate să ia cu gura nimic, făr' numai unde se află iarbă mare, scoţând limba pe de-o parte de nas, paşte. Iar când vede vreo hiară de orice feliu o prinde şi o trânteşte în cornul său. Şi, după ce se junghe acea hiară în cornul lui, atunci se scură sângele ei şi pică pre limba Inorogului; şi cu acest sânge să adapă":
O imagine ce seamănă mult cu descrierea Inorogului din "Fiziolog", apare într-unul din tempelele getice de la Murfatlar,
În legendele româneşti, Inorogul este un cal alb, năzdrăvan, cu un corn în frunte şi cu o piatră scumpă la rădăcina cornului, cu ochi albaştri şi simbol al dragostei curate. În stare de veghe, Inorogul este de neînvins şi, după ce îşi zdrobeşte duşmanii, aleargă prin codri sau munţi. Atât cornul, cât şi coama, blana şi copitele erau la mare preţ în farmacologia magică românească şi deveneau leacuri împotriva tuturor bolilor.
Mitofolclorul românesc a moştenit imaginea inorogului direct de la străbunii geto-daci. Una dintre denumirile lui era HAL I CARN A SOS "Calul cu Corn şi Năzdrăvan" (cf. rom. cal; corn; saşiu; zuz; alban. shushaq "ameţit; zăpăcit"; franc. licorne "licorn"), care este atestată şi ca oraş în Karia, regat tracic din Asia Mică. O variantă a denumirii acelui oraş era HAL I CARNASSUS "Calul cel Strălucitor; Calul cel Înflăcărat; Calul cel Sireap; Calul cel Îndrăzneț; Calul cel Iute"; cf. rom. cal; hăl "armăsar"; alb. kale ”cal”; rom. hurmuz "o piatră preţioasă"; harnic; cârmâz; alban. gjurmues ”cercetător; cercetaș; urmăritor”.
Să nu uităm că, în basmele noastre, întotdeauna calul lui Făt Frumos este năzdrăvan.
Adrian Bucurescu
marți, 18 octombrie 2016
Scrisoarea soldaților Gheorghe și Manole către Rafira și Nicolae Lazăr din Copuzu
În amintirea fraţilor mamei mele, fulgeraţi pe frontul de Răsărit
De sub ţărână, mamă-ndurerată,
îţi scriem amândoi în astă seară.
În sânge-am înmuiat peniţa, tată,
pecetluind şi dorul nostru-n ceară.
Mai stăm şi noi de vorbă uneori,
căci au şi morţii ceasuri de-ntâlnire,
şi ne-amintim cum am plecat în zori,
cu haine primenite, la oştire.
Trecut-am Nistrul cu izbândă. Însă
cine ştia de-om mai veni în sat?
Cântând prin Rusia o doină ninsă,
tot aşteptam semnalul de asalt...
Săndel o fi acum la casă nouă,
el, cel mai mic, nu prea-şi aduce-aminte.
Dar Anicuţa şi Florica - două
surori frumoase, ne-or mai ţine minte?
Dumitru şi Ion s-or fi-nsurat,
şi noi te pomeneşti c-avem nepoţi.
Binecuvântă-i, Doamne lăudat,
şi dă-le drag de viaţă Tu la toţi!
Măicuţă, tu mai ai broboada-albastră?
Noi nu prea ştim ce mai e-n sat la noi.
Dar Basarabia acum e-a noastră?
Căci pentru ea plecarăm la război.
Tăicuţule, măcar s-a făcut pace?
Cu Stalin ce mai e? S-a potolit?
Că veştile nu prea ajung încoace...
Dar Antonescu-Ardealu-a întregit?
Tu, mamă scumpă, nu fi-ngrijorată,
că roua dimineţii ne-a scăldat
şi ne-a fost giulgiu frunza scuturată
şi-am adormit cu ochii către sat.
Noi sănătate vă dorim şi pace,
şi nu mai plângeţi pe-nserat întruna,
că-n lacrimi morţilor nu prea le place
orbitele să le ascundă Luna.
Nu ne mai plângeţi pe-nserat întruna!
Adrian Bucurescu
luni, 17 octombrie 2016
Nu vă puneţi cu Marin Preda! Dar nici cu cel mai important biograf al lui!
Stan V. Cristea, teleormăneanul fără de leac
Ca şi Mihai Eminescu, imediat după Evenimentele din Decembrie 1989, Marin Preda a fost contestat cu o furie oarbă, de parcă România n-ar mai fi avut alte probleme de rezolvat. A început o amplă "demitizare", nu doar a marilor noştri creatori culturali, ci şi a eroilor graţie cărora ţara noastră încă mai există. De bună seamă, ca şi detractorii lui Mihai Eminescu, şi cei ai lui Marin Preda vor fi trecuţi în rândul fosilelor, dar nu vor mai fi nici măcar reconstituiţi, nemainteresând pe nimeni foşgăiala lor în arealul literaturii.
Păi, spuneţi domniile voastre, dragi cititori, ce alt mare prozator român s-a ivit după Marin Preda şi lumea încă nu a aflat? Pe bune. Rogu-vă frumos, nu-mi stârniţi râsul, dispreţul şi înjurăturile, răspunzându-mi-se cu Mircea Cărtărescu, biet autor fâsâit, care a stârnit un oarecare interes asupra lui prin scrieri pornografice, promovat de obsedaţi sexuali. Păi, oameni buni, vă amintiţi ce scria acest pigmeu despre Mihai Eminescu în odiosul număr al revistei "Dilema", condusă de Andrei Pleşu, număr ce încerca să-l coboare din stele şi să-l trântească în mlaştină pe poetul nostru naţional? Să trecem peste acest ruşinos capitol din istoria noastră recentă!
Unul dintre cele mai prăpădite judeţe ale României, din punct de vedere economic, Teleormanul, a dat culturii române o sumedenie de personalităţi de talie naţională, dacă nu şi internaţională. Ei bine, un teleormănean cu apucături renascentiste, Stan V. Cristea pe nume, se înscrie şi el printre aceşti mari creatori, fiind şi domnia sa un minunat poet, un cercetător eminent al folclorului, dar mai ales un aprig biograf, îndeosebi al celor care au avut norocul să se nască în acest judeţ înzestrat din belşug cu har cultural. Nimic nu-i scapă lui Stan V. Cristea. A scris un ditamai volumul privind legăturile lui Mihai Eminescu cu Teleormanul, ceea ce nu-i trecuse nimănui prin cap până la evenimentul cu pricina! Şi nu a născocit nimic, totul e scris cu o înspăimântătoare documentare, rezultând că poetul naţional a avut destul de-a face cu acest vrăjit colţ de lume.
Evident că Marin Preda se bucură de o atenţie deosebită din partea acestui vrednic biograf, care zilele acestea i-a mai dedicat încă o carte, ce pare chiar exhaustivă, dând impresia că niciun alt amănunt al vieţii prozatorului nu va mai fi descoperit de altcineva vreodată. Intitulat "Marin Preda. Anii formării intelectuale", volumul prezintă răstimpul şcolarităţii marelui scriitor, la Siliştea-Gumeşti, ca elev de şcoală primară (1929-1937), la Abrud, în primul său an ca elev normalist (1937-1938), la Cristur, în anii săi cei mai importanţi ca elev normalist (1938-1940), şi la Bucureşti, în ultimul său an ca elev în ciclul inferior de şcoală normală (1940-1941) -, anii debutului publicistic (1941-1943), cu adevăratul său debut literar, ca prozator în paginile ziarului "Timpul", anii stagiului militar (1943-1945), cu încercările prin care a trecut până să-şi publice întâiul său volum, "Întâlnirea din pământuri", până în anul 1955, când se va consacra definitiv în literatura română, cu romanul-capodoperă "Moromeţii". Dacă vreţi să ştiţi, în privinţa unor fapte, Stan V. Cristea îl contrazice pe însuşi Marin Preda, care, firesc, nu şi le amintea întotdeauna cu exactitate! Impresionanta carte se încheie cu fotografii ale scriitorului la diferite vârste, ale colegilor şi prietenilor săi, ale celor care i-au îndrumat primii paşi în cultură, precum şi ale locurilor prin care a trecut cândva cel evocat cu drag şi cu cinste. Volumul "Marin Preda. Anii formării intelectuale" a fost lansat, la 13 Octombrie a.c., în Sala de Şedinţe a Consiliului Judeţean Teleorman, în prezenţa a numeroşi scriitori şi critici literari, bucurându-se de un binemeritat succes.
Mare noroc pe cei pe care pune ochii Stan V. Cristea, căci el nu se ocupă de neisprăviţi, de cei care doar bâzâie în peisajul literar. Oare ce-o mai fi punând la cale dragul de el, de tot scormoneşte iarăşi prin Biblioteca Academiei?
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 15 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Мы теперь уходим понемногу..." / "Treptat ne ducem spre acel tărâm..."
Treptat ne ducem spre acel tărâm
Unde e bucurie şi-mpăcare.
Poate curând, şi eu pentru-acel drum
Mi-oi strânge catrafuse trecătoare.
Mestecănişuri scumpe! Tu, pământ!
Şi voi, câmpii cu nisipoasă faţă!
Mâhnirea n-am putere s-o ascund
În preajma-acestui somn spre altă viaţă.
Prea mult pe lumea asta am iubit
Tot ce în carne sufletul ascunde.
Ci, pace vouă, plopi cu crengi de-argint,
Care vă oglindiţi în roşii unde!
În tihnă, multe gânduri mi-au trecut,
Iar mie multe cânturi mi-am scornit,
Şi de aceea pe posacul lut
Bine-i c-am respirat şi c-am trăit.
Bine-i c-am sărutat femei aici,
Şi flori strivit-am, iarbă am călcat,
Iar fiarelor, ca unor fraţi mai mici,
Eu niciodată capul nu le-am spart.
Ştiu că acolo crânguri nu-nfloresc,
Cu gât de lebădă secara nu tresare;
De-aceea-n preajma somnului ceresc
Mereu mă-ncearcă o înfiorare.
Ştiu că nu vor mai fi pe-acel tărâm
Aceste holde aurind în vânt.
De-aceea dragi mi-s oamenii de-acum
Care trăiesc cu mine pe pământ.
1924
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
vineri, 14 octombrie 2016
Moment zgubilitic
Şoareci lunecând spre extrema stângă
Când pisica nu-i acasă,
Joacă şoarecii pe masă,
Şi-aşa joacă de frumos,
Că pică faianţa jos,
Şi aşa cu foc dansează,
Că lustra se balansează
Şi bagă în draci vecinii,
Care-njură balerinii.
Dar când mai aveau un pic
Să danseze din buric,
Iată, măre, că pisica
Se întoarse, mititica!
Şi când trase-un miorlăit,
Şoarecii au amuţit.
Dar norocul lor că, iată,
Uşa era încuiată.
Totuşi, fără nicio jenă,
Cu costumele de scenă,
Dansatorii o tuliră
Şi în găuri se-adânciră.
Lozinca:
Tovarăşi, nu mai fiţi trişti,
Asta-i viaţa de artişti,
Dar ceea ce e mai trist e
Că pisicile-s fasciste!
Adrian Bucurescu
joi, 13 octombrie 2016
Povestea vorbei
Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasmă!
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. A fost odată un holtei pe nume Grigore. Fusese la oaste, dar, întors în satul lui de baştină, îi cam trecuse vremea şi el încă nu-şi pusese pirostriile. Nu era urât, nici prea leneş, dar banii ce-i câştiga avea năravul să-i dea pe băutură. Din această pricină, nicio fată din sat nu vroia să fie nevasta lui Grigore. Toţi sătenii ştiau că acesta obişnuia să se "aghesmuiască", adică să bea prea multă "agheasmă", cum i se spune şi astăzi în glumă rachiului. Dacă a văzut Grigore că nu e rost să se căsătorească în satul lui, a rugat o babă să-i caute o fată din alt sat. Baba s-a învoit şi a plecat în peţit. Întrebând în stânga şi-n dreapta de fete de măritat,ea a nimerit la o casă şi a spus pricina care a adus-o acolo. Printre altele, fiind cu frica lui Dumnezeu şi nevrând să umble cu minciuna, a zis că lui Grigore îi place să bea agheasmă. Bucuria viitorilor socri mici, tare bisericoşi din fire! Vine Grigore la ei şi, de cum se aşază la masă, i se dă... agheasmă. S-a cam oţărât el în sinea lui, dar n-a zis nimic, fiindcă baba îi mărturiseise cum a fost la peţit. Pun ei la cale nunta, iar la nuntă toţi beau rachiu, apoi vin, numai mirelui i s-a pus în pahar agheasmă, spre mirarea nuntaşilor de faţă. Cică, după ce s-a însurat, Grigore ar fi pus piciorul în prag şi a cerut ca, măcar la sărbători să se cinstească şi el, mai ales că avea o vie frumuşică şi o grămadă de pruni prin ogradă.
Adrian Bucurescu
miercuri, 12 octombrie 2016
Mihai Eminescu
Sonete. 1
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
luni, 10 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Мне осталась одна забава..." / "Doar o distracţie mai am pe lume..."
Doar o distracţie mai am pe lume:
Deştele-n gură - şi şuierul viu.
Am fost certat pentru prostul renume
De neruşinat şi scandalagiu.
Ah! Ce mare pagubă pentru mine!
Multe am pierdut în viaţă cu haz.
C-am crezut în Domnul mi-e ruşine,
Iar că nu mai cred acum mi-e necaz.
Aurite, necuprinse depărtări!
Arde tot urâtul vieţii mele.
În desfrâu am făcut scandal deseori,
Ca să ardă patimile-mi grele.
Darul poetului - s-aline, să rănească,
Fatală-i e pecetea, fatal al său cuvânt.
Un alb trandafir cu o broască
Am vrut să cunun pe pământ.
De, nu s-a înţeles, nu s-a brodit
În zile trandafirii acest ţel.
Dar dacă dracii în suflet s-au cuibărit
Înseamnă că şi îngerii au trăit în el.
Plecând cu el într-un alt ţinut,
Pentru aceste nelinişti senine,
Aş dori, în ultimul minut,
Să le cer celor ce-or fi cu mine,
Pentru greaua mea vină lumească,
Pentru necredinţa în bucurie şi-n spor,
Să mă pună în cămaşă rusească,
Să mă lase sub icoane să mor.
1923
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
duminică, 9 octombrie 2016
Istoria magică
Blesteme nerostite
Forţa magică a versurilor i-a făcut pe Românii din vechime să transpună unele blesteme în ritmuri şi rime:
Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă:
Aibă casa cucului
Şi liniştea vântului,
Târâişul şarpelui
Şi pasul gândacului,
Pulberea pământului!
În afara blestemelor rostite, Românii pomenesc şi de cele nerostite, care uneori se prind mai repede şi sunt mai primejdioase decât primele. Astfel, în "Letopiseţul Ţării Moldovei", cronicarul Miron Costin consemnează unele evenimente legate de moartea voievodului Barnovschi: "Zac. 11. Au priceputu Barnovschii-Vodă cu câteva dzile perirea sa, şi amu din chisoare (că-l închisesă cu câteva dzile vizirul cu porunca împărăţiei), scrisesă o carte aicea în ţară la îmmă-sa, care carte pre cuventele lui s-au cunoscutu că era asupra morţii aceia scrisoare. Şi aşea, într-o dzi l-au luatu de la împărăţiile şi, la vederea divanului, prăvindu şi singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul. Iară boierii, o samă den capete, era închişi şi aştepta şi ei din ceas în ceas perirea, iară ceilalţi boieri mai de gios şi gloatele, ce era toţi spăimaţi de grijea morţii, pen toate unghiurile ascunşi, au petrecut câteva zile cu mare grije. Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tămplări ce s-au prilejitu în Ţarigrad, după perirea cestui domnu, care, nu numai în ţară aicea, ce plin este Ţarigradul până astădzi. De un cal al lui Barnovschii-Vodă, ducându-l la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în ceieş dzi s-au trântitu calul gios şi au muritu în locu. Şi a doa dzi noaptea au arsu şi Ţarigradul până (câteva) mii de case. Acestea că s-au tâmplatu ori că s-au tâmplatu atuncea ce se poate prileji şi altă dată, ori s-au mai prilejit ori că au arătat Dumnedzău sânge nevinovat, că era Barnovschii om dumnedzăierescu şi mare rugătoriu spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindu postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopţi l-au zăritu pe la miiadzănoapte îngenunchiatu înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie".
Adrian Bucurescu
vineri, 7 octombrie 2016
Calul e verde, șaua-i bălană
Moment zgubilitic
Unde şi-a dus mutul iapa,
Nu-i mai opresc ăştia apa,
Nici nu-i mai scumpesc lumina,
Nici gazele, nici benzina.
Nu-i trebuie nici căruţă,
Nici gură de la mândruţă.
Doar un cal de cursă lungă
Ar mai putea să-l ajungă,
Dar bate şaua degeaba,
Că tot nu-l pricepe iapa.
Şi-n ziua de Sfântu-Aşteaptă,
S-a luat de mut o deşteaptă:
- Mutule, dintr-un ţânţar
Poţi să-ţi faci un armăsar
Verde şi cu dinţii creţi
Şi să-l lipeşti de pereţi?
Nu i-a răspuns bietul mut,
C-aşa era el, tăcut.
Dar nici nevasta nu-i tace,
Și el nu are ce-i face.
Așa că mutu-și ia calul
Și străbate tot Ardealul,
Pân-ajunge la Halmeu.
Dar mai bine... tac și eu.
Adrian Bucurescu
joi, 6 octombrie 2016
Vămile Văzduhului
Mitologie românească
În mitofolclorul românesc se spune că dracii din văzduh au făcut nişte trecători nevăzute între cer şi pământ, unde să vămuiască sufletele oamenilor, ca nu cumva să se strecoare vreun vinovat în Rai. La fiecare răscruce a acestor drumuri invizibile, dracii au aşezat nişte stâlpi, au pus un zaplaz de-a curmezişul, ca să oprească trecerea şi au hotărnicit vămile. Lângă fiecare vamă e câte un râu. Numărul vămilor variază, unii zicând că sunt 7, alţii 9, unii 12, dar alţii spun că ar fi 24 sau chiar 99. Mortul e numit Dalbul de Pribeag.
În bocete, înainte de a pleca "pe Drumul cel Mare", călătorului i se dau sfaturi pentru a nu rătăci calea dreaptă. Cum ajunge un suflet la vamă, îi ies înainte nişte drăcuşori, care-l opresc. Apoi vine vameşul care e mai mare peste ei şi, dintr-o carte mare cu foi negre, scrise cu cerneală albă, citeşte toate păcatele care trebuie vămuite acolo, Căci fiecare vamă vămuieşte câte un fel de păcate. Aşa sunt: vama beţivilor, a lacomilor, a mincinoşilor, a intriganţilor, a hoţilor, a vrăjitorilor, a ucigaşilor şi multe altele. Vameşul citeşte din cartea lui, iar îngerul păzitor al sufletului, din cartea lui cu foi albe, scrise cu cerneală neagră. Un drac ţine un cântar cu care cântăreşte păcatele. Dacă păcatele sunt grave, atunci sufletul e luat de drăcuşorii care slujesc vămile şi dus în iad. Dacă însă sufletul nu a făcut niciun păcat din cele ce se vămuiesc la vama respectivă ori a făcut păcate prea mici, trece prin vamă, trece şi prin apa din spatele vămii, de se purifică, şi pleacă mai departe, ca să treacă prin vămile celelalte, unde se petrec aceleaşi ceremonii.
Dacă sufletul a trecut toate vămile, îi rămâne cea mai grea încercare: trecerea peste Puntea Raiului. Aceasta este o punte lungă, dar îngustă cât o unghie şi ascuţită ca o lamă de cuţit. Dacă sufletul a făcut păcate şi le-a putut trece prin cine ştie ce vicleşuguri, atunci cade de pe punte, dedesubt, unde e o prăpastie foarte adâncă şi întunecoasă. Din fundul ei se aud urlete de fiare şi de balauri, care străjuiesc un iezer mare de pucioasă, prin care se ajunge la iad. Însă nici sufletul fără păcate nu trece prea uşor. Netemător, el îşi face o cruce şi o rugăciune şi merge înainte, însoţit de îngerul păzitor. Dar la jumătatea punţii îi ies înainte o pisică şi un câine. Pisica se repede la suflet, ca să-l dea jos. Ea vine cu toate amăgirile pământeşti, ca să-l momească şi să-l răstoarne în iad. Câinele se repede la pisică şi nu o lasă. Vine atunci un străjer, şi dacă sufletul are un ban la deget, îl dă şi scapă, trecând puntea până la Poarta Raiului, unde e primit de Sfântul Petru, care, după ce-i ascultă faptele, îl lasă să intre. De aceea este datina ca să se pună la degetul mortului o lumânare, ca să poată vedea puntea când o va trece peste întunericul iadului, şi un ban pe care să-l dea la vamă străjerului de pe punte.
În Rai este un măr uriaş, veşnic înflorit, la rădăcina căruia e o fântână lină. Lângă acea fântână stă Fecioara Maria, care îi dă sufletului să bea din apa uitării, spre a nu mai fi chinuit de dorul lumii din care a plecat.
Adrian Bucurescu
marți, 4 octombrie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Дорогая, сядем рядом..." / "Draga mea, să stăm alături..."
Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.
Toamna asta aurie,
Părul ăsta brumăriu -
S-au ivit ca o salvare
A ştrengarului zbanghiu.
Eu de mult mi-am lăsat vatra,
Unde luncile-nfloresc.
La oraş, în slavă-amară,
Ca pripas vrui să trăiesc.
Şi grădina mea şi vara
Să mi le-amintesc am vrut,
Unde-n cântece de broaşte
Ca poet eu am crescut.
Acolo-i acum o toamnă...
La ferestre tei tânjesc,
Căutântu-i pe aceia
Despre care-şi amintesc.
Ei demult s-au dus din lume.
Trage Luna-n cruci o brazdă,
Însemnând că-n cimitire
Vom găsi şi noi o gazdă.
Că şi noi, trăiţi în zbucium,
Ne-om muta pe sub răzor.
Căi sunt doar pentru cei vii,
Pentru fericirea lor.
Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.
9 Octombrie 1923
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 3 octombrie 2016
Crucea cu Cununa Virtuților
La Mormântul Ultimului Marea Măiestru al Solomonarilor.
Foto: Dan Bucurescu
Tăbliţele dacice de la Sinaia:
< Mesajul Marelui Maestru al Solomonarilor >
APSON RO NIHI HOMON MONHO NOIH. ZIMZOHON MON REN LOINIEON. M(E) ZOION SHI TOLI. HRON MIO DAVI MIONZOL GHEMO ONI OISTRIE. ORH PICHIEOI SAM RIEO LENOIH TON MONRO ZIMOLXY. NEO NIH HRIEMON SORON TORNO IH ZE NODEO O POIHON MESMONI MOI ON SOMO ZOM DIECON PISENTO LIMON HOZOIH. SO LOMON SI POIHO DON DONVEON ZI DOINI HON. MEO ONS SONIGO FOON NDO HON ZIEIHO CROYM DE FIHOOI IE ZEUEMOLXY ZORZIEO SOI SOMLO IHON MON. NIHEOI SEOGONI RONTO FONHO LONCO MOGEO. FOIS HO PEOZON FEONH DIEGEM. SEIH TE MARHO GEMOSO NONEO EH COSHITO. PORSENOM ZORZI DOONPO I HAP SOTIMON HON SI MIE HILO ZIMOLXIE CORS GHETO.
Ruşine la niciunul dintre oameni a munci să nu-i fie! La luptă plecau tinerii lei. Cu bucurie, acolo alergau. Pe vremea mea, ţara înflorea, unită şi strălucitoare. Creşteau copiii mândri, tinerii oşteni Îl celebrau mereu pe Zalmoxis. Ai noştri, niciodată, în luptele cu cioroii, nu se întorceau cu spatele la oastea putorilor. Eu am fost mare preot şi am scris de la înţelepţii bătrâni. Cel Luminat a dorit să strâng din cântecele sfinte. Pe mine însumi m-a împuternicit să culeg din sfintele zicale, să vin cu faptele lui Zalmoxis cel Împodobit, şi chipurile de sfinţi să-i aduc. Niciun tuciuriu nu se va mai întoarce învingător între strămoşi. A fost din întâmplare că au învins duşmanii. Prevăd că acele vite vor fi tăiate de cei curaţi în curând. Să-L serbăm pe Prea Curatul la sfârşitul săptămânii, pe Prea Divinul, Frumosul Zalmoxis, Îndrumătorul celor curaţi!
Traducere: Adrian Bucurescu
duminică, 2 octombrie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)