"Отговорила роща золотая..." / "Mesteceni aurii sporovăiau..."
Mesteceni aurii sporovăiau
Cu vesel glas; cocorii peste grui
Zburând cu-amărăciune se-nălţau
Fără să poarte grija nimănui.
De ce s-o poarte? Că doar fiecare
Prin lume trecem şi plecăm curând.
Pe toţi ne cheamă cânepiştea-n zare
Cu-o uriaşă Lună peste prund.
Stau singur în câmpie, la răscruce,
Iar vântul pe cocori i-mpinge-n sus,
Şi mi-amintesc de tinereţea dulce,
Dar nu regret nimic din ce s-a dus.
Eu anii irosiţi nu-i plâng acum,
Nici flori de liliac înmiresmate.
Scoruşul arde ca un rug la drum,
Însă pe nimeni a-ncălzi nu poate.
Ciorchinii de scoruş nu se pârlesc,
Nu piere iarba de îngălbenire;
Precum de frunze pomii se lipsesc,
Scutur şi eu cuvinte de mâhnire.
Şi dacă vremuri care-n vânt se frâng
Le-or strânge-ntr-unul care-i de prisos...
Spuneţi aşa... că auriul crâng
Sporovăia cândva cu glas frumos.
1924
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu