miercuri, 31 august 2016
Povestea vorbei
Băşcălia
În DEX, băşcălia figurează cu origine necunoscută. S-a spus de către unii cercetători ai psihologiei poporului român, în context negativ, că băşcălia ne caracterizează. Tot Românul ştie că băşcălie înseamnă batjocură, bătaie de joc, derâdere, râs, zeflemea. Regional, există şi verbul a băşcăli, care înseamnă a mustra, a dojeni. Acesta pare a fi înrudit cu alt regionalism, a piscăli, care, printre altele, înseamnă şi a scotoci, a cotrobăi, subînţelegându-se prin defectele cuiva.
Băşcălia nu are niciun haz dacă nu e piperată cu figuri de stil cât mai expresive, de obicei colorate de argou. Am auzit insulte originale ca: "Mă-ta e atât de plată, că ar putea fi trimisă prin fax" şi "X arată pictată ca de Picasso". Despre unele modele, exagerat de slabe, se spune că au fălci de barză şi genunchi de capră. Ele nu merg cum se merge, ci îşi plimbă grisinele. Dimpotrivă, cei graşi au în loc de degete sarmale, caltaboşi sau crenvurşti, şi mai bine îi sari decât să-i ocoleşti. Cei luaţi în tărbacă nu au cap, ca toţi oamenii, ci dovleac, castroane ori chiar O.Z.N.-uri! Nu grăiesc din gură, ci din fleancă, maşină de tocat, muzicuţă, flaşnetă ori râşniţă, şi nici atunci nu vorbesc de fapt, ci miaună, latră, nechează, mugesc, cotcodăcesc, măcăne sau grohăie.Cei cu picioare strâmbe le au aşa deoarece şi-au uscat ciorapii pe butoi. În loc de nas, unii au clanţe, castraveţi, gogoşari, râturi sau pulverizatoare. Ş.a.m.d.
Din nefericire, deşi li se poate aprecia pitorescul, uneori chiar poezia, multe astfel de insulte au intrat în vocabularul desenelor animate, iar micii Români le preiau şi le duc mai departe.
Adrian Bucurescu
luni, 29 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Я обманывать себя не стану..." / "Să mă înşel pe mine nu încerc..."
Să mă înşel pe mine nu încerc,
Ascunzându-mă-n ceaţa inimii grijuliu.
De ce-oi fi trecut drept şarlatan?
De ce-oi fi trecut drept scandalagiu?
Nu sunt ucigaş şi n-am prădat în codru,
N-am împuşcat în temniţi niscai nenorociţi.
Cel mult sunt numai un ştrengar,
Zâmbindu-le-n faţă celor întâlniţi.
Sunt un moscovit zburdalnic şi chefliu.
Prin toate împrejmuirile din Tversk,
Toţi câinii de pe ulicioare
Mersul meu sprinten îl ghicesc.
Fiecare cal răpciugos
Dă din cap când mă întâlneşte.
Pentru vite sunt un prieten bun,
Orice vers din sufletul meu le lecuieşte.
Mă port cu joben nu pentru femei -
Patimi prosteşti inima nu pricepe, -
Mai bine din el, cu oarecare tristeţe,
Ovăz auriu dau la iepe.
Între oameni prieteşuguri nu am,
Altă împărăţie am cucerit.
Oricărei iepe cravata mea cea mai bună
La gât să i-o leg sunt pregătit.
Şi de-acum n-am să stau să bolesc,
În ceaţa inimii mi-a sclipit un foc viu,
De aceea am trecut drept şarlatan,
De aceea am trecut drept scandalagiu.
1922
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
duminică, 28 august 2016
Mitologie românească
Duhuri de Noapte
Românii cred că, de cum se înserează, încep să apară duhurile. Ele locuiesc într-un codru bătrân, unde n-a călcat picior de om, unde fiecare îşi are casa lui, unde se ascunde, căci nu suferă lumina Soarelui, care le omoară. Cel mai cunoscut duh nocturn este Miază-Noaptea, care cutreieră drumurile în calea celor întârziaţi. E urât, negru la faţă şi mare cât un car de fân. Când dă peste vreun întârziat, se preface într-o negreală mătăhăloasă, care îl înghite pe om de parcă nici n-ar fi fost. Merge necurmat de la Răsărit la Apus, cum curge şi noaptea. Miezul Nopţii, pe cât de mătăhălos, pe atât e de prost. Uneori arată ca un moş, alteori ca o babă; dacă ştii cum să-l iei, îl poţi păcăli uşor. În mai toate basmele noastre, voinicii care l-au întâlnit l-au legat de un copac, au mers de şi-au terminat treburile, şi, la întoarcere i-au dat drumul şi lui şi Nopţii, căci doar el poartă Noaptea. Şi cât a fost legat, a fost întruna întuneric.
Mai bătrân decât Miază-Noaptea este Murgilă, ori De-cu-Seară, un frate. E foarte bătrân şi, cum apune Soarele, se deşteaptă puţin, închide ziua, apoi se culcă iarăşi.
Mai tânăr decât ei este Zorilă sau De-către-Ziuă. Misiunea lui este să stingă luminile cerului, pe care frate-său mai bătrân, Murgilă, le-a aprins. Apoi descuie uşa zilei. Vara, Zorilă este foarte grăbit şi stinge stelele mai repede. Iarna însă, când e frig, se mai lasă şi el pradă somnului şi se scoală mai târziu. Şi pe aceştia, Feţii Frumoşi din basme îi leagă atunci când au nevoie ca Noaptea să ţină mai mult.
Alte duhuri care umblă noaptea sunt Halele, Helele sau Altehele, "slugile dracilor". Poporul Halelor este foarte numeros, căci şi păcatele, necazurile şi suferinţele oamenilor sunt nenumărate. După răul pe care se pricep a-l face, capătă şi numiri diferite. Halele ce umblă pe la miezul nopţii pe dealuri se numesc Vâlve. Ca să le înduplece să nu mai umble şi să nu-i mai sperie, copiii aprind seara, când e Lună Nouă, crenguţe uscate de cătină-mică. Duhurile care umblă noaptea, agăţându-se de orice. şi îndeosebi ascunzându-se în apa din care se bea ori în care se scaldă copiii mici, se numesc Eresurile. Alte Hale sunt şi Boglodatele sau Lohoanele, precum şi Lucrul Slab.
Toate aceste duhuri necurate stăpânesc pământul doar până la miezul nopţii. Găinile le simt când se apropie, şi fac "cru-cru-cru", iar cocoşii bat din aripi şi cântă "cucurigu". Atunci vin îngerii păzitori ai pământului şi mătură toate duhurile necurate.Ca şi la strigoi şi la stafii, sărbătoarea cea mai mare a acestor duhuri este Noaptea Sfântului Andrei, când petrec urlând şi chiuind, că a lor e lumea în acea noapte, şi nimeni, nici măcar îngerii, nu se pot apropia de ei. Doar cu usturoi se mai pot apăra oamenii, ca să nu vină în casa lor şi să-i nenorocească.
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 27 august 2016
Post mortem
Poemele mele miros a gutui
păstrate în odaia de musafiri,
miros a izvoade şi a floare de măr,
a iarbă cosită şi a trandafiri.
Unele versuri sunt moi ca mătasea,
altele, amare cum e pelinul,
unele sunt aspre ca iarna,
altele, roşii cum e rubinul.
Unele au plete, altele, carne,
câte-un vers râde, altul plânge.
Ci numai unul de-ar fi tăiat,
pagina s-ar umple de sânge.
Atunci, poemul înjunghiat
ar ţipa de dor până departe.
Prea adânc în lut va dormi poetul,
ca să se mai bată pentru carte.
Adrian Bucurescu
vineri, 26 august 2016
Povestea vorbei
Flăcări şi panglici pe nas
Responsabil cu mirosul şi respiraţia, nasul este unul dintre cele mai pomenite şi mai înfipte organe anatomice în paremiologia românească. Rareori apare însă în contexte favorabile, sugerând de cele mai multe ori neruşinare, obrăznicie, îngâmfare sau indiscreţie. În argou, nasului i se mai spune şi bârnău, carină, cârmă, naşcarină, pătlăgea, trompă. A nu-şi cunoaşte lungul nasului înseamnă a nu-şi da seama cât e în stare să facă prin puterile proprii, lungimea nasului fiind un fel de unitate de măsură. De aici, altă expresie: nu-i ajungi cu prăjina la nas, adică este foarte încrezut. Mai puţin limpede e de ce despre cineva prea îndrăzneţ, prea obraznic se spune că şi-a luat nasul la purtare. Dar nici fără nas nu e bine; astfel, a-i cădea nasul cuiva înseamnă a-şi pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne ruşinat, umilit, iar a-i tăia nasul înseamnă a-l pedepsi, a-l ruşina, a-l pune la locul său.
La o adică, nasul pare a fi un soi de semn de nobleţe, un blazon: a nu fi de nasul cuiva înseamnă a nu corespunde, a nu fi pe potriva unei alte persoane. A scoate panglici pe nas, cum fac scamatorii, înseamnă a exagera, a minţi, iar dacă scoţi flăcări pe nas, ca balaurii, atunci eşti foarte furios, poate chiar primejdios.
Despre un ins foarte slab se spune că îi curge untura pe nas! Poate să-i curgă şi tărâţa pe nas, dar atunci este mânios. Când cineva îi mută nasul altcuiva din loc, răspândeşte un miros greu, pute. Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan, mai spune şi o zicătoare din lunga experienţă pe care o avem cu ruşii. E recomandat să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, adică nu trebuie să te amesteci nepoftit în treburile altora.
Adrian Bucurescu
joi, 25 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Не жалею, не заву, не плачу..."/ "Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă..."
Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă.
Toate trec ca florile, pe rând,
Veştejite-n auria toamnă.
Tânăr n-oi mai fi cât de curând.
Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa,
Inimă atinsă de răceală.
Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ
Prin mestecenii plini de beteală.
Suflet de hoinar, prea abătut,
Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!
Prospeţimea, dorul, le-am pierdut
Şi privirea mi-este tulburată.
Cu dorinţele devin zgârcit.
Viaţa mea, eu oare te-am visat?
Când pe calul roib eu am gonit?
Când, în zori, prin stepă, am cântat?
Lin cad frunze roşii de arţar,
Toţi suntem pe lume trecători...
Fie dar blagoslovită legea
Că-nfloreşti şi dup-aceea mori!
1922
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
miercuri, 24 august 2016
Misterul Piramidelor
Istoria secretă
Urmărind vetrele unor vechi neamuri ale Europei, Asiei şi Africii, avem surpriza de a le vedea etnonimele puse în ordine, după numeralele indo-europene: GEŢII "Superiorii; Primii; Perfecţii; Divinii" (cf. rom. gata; germ. Gott, engl. God ""Zeu; Dumnezeu"); SCANDIA ori SCANDINAVII (cf. lat. secundus "al doilea"); ETRUSCII, TYRRHENIA sau TYRSENII (cf. lat. tertius "al treilea"); CELŢII (cf. lat. quartus "al patrulea"); VENEŢII sau SLAVII (cf. grec. penta "cinci", slav. pentu "al cincilea"); SACII sau SCYŢII (cf. lat. sextus "al şaselea"); SUMER (cf. rus. semi "şapte"); EGYPT (cf. rom. opt; dalmat. guapto "opt"); NUBIA (cf. lat. novem "nouă"); LYBIA "Ultima" (cf. lat. labea "margine").
Este evident că acestea erau cele zece regate despre care Platon scrie că aparţineau Atlantidei. În dialogul "Timaios", acelaşi autor confirmă apartenenţa la Imperiul Atlant a unora dintre ţările enumerate; "Deci pe această Insulă Atlantis se alcătuise o mare şi minunată putere regală; ea stăpânea insula întreagă, precum şi multe alte insule şi părţi din continent; ba mai mult, de partea aceasta a strâmtorii, ea domnea peste Lybia până către Egipt, peste Europa până în Tyrrhenia". Numele (numerele) acestor ţări atlante arată desigur ordinea în care au fost cucerite. Aşadar, după cum sugerează numele său, Egiptul era al optulea regat. Civilizaţia şi cultura acestei ţări au apărut brusc în istorie, fără ca să fi existat un stadiu pre-egiptean. Că această parte a Africii de Nord a fost cucerită şi colonizată de Atlanţii europeni o confirmă câteva mumii de faraoni cu părul blond. Iar piramidele, corpuri geometrice cu OPT muchii, se referă la numele ţării, identificat cu faraonul, considerat divin. Pe de altă parte, chiar turnul celebrului Far din Alexandria era OCTOGONAL.
Este inutil să se mai caute centrul Imperiului Atlant altundeva decât pe ţărmul apusean al Mării Negre. Unii autori antici dădeau numele de "Coloanele lui Herakles" stâncilor situate la intrarea din Strâmtoarea Bosfor în Marea Neagră, iar Platon scrie că Atlantis se afla dincolo de aceste coloane mitice. Cât despre continentul aflat în faţa Atlantidei, despre care scrie Platon, să nu uităm că Marea Neagră desparte două continente: Europa şi Asia!
Adrian Bucurescu
marți, 23 august 2016
Suflet valah
Salţi ca un val, ah,
prea încercat
şi-ntortocheat
suflet valah!
La Nord şi la Sud,
la Est, la Vest,
celest, agrest,
parcă te-aud.
Nu ştii de prăpăd
să te fereşti
şi ce iubeşti
nu ştiu şi nu văd.
La chef, la restrişti
glumeşti mereu
cu Dumnezeu,
dar ochii-ţi sunt trişti.
Nu e oglindă,
suflet ciudat,
cu-adevărat
să te cuprindă.
Ard stele pe cer
şi peste mări,
în depărtări.
Arzi şi tu în ger.
Îţi ninge în foc
şi ţii ascuns
un tâlc de sus
şi nu-ţi afli loc.
Salţi ca un val, ah,
prea încercat
şi-ntortocheat
suflet valah!
Adrian Bucurescu
luni, 22 august 2016
Povestea vorbei
Scroafa în copac şi porcul zburător
Deşi porcul şi scroafa sunt unele dintre cele mai inteligente animale, renumele lor în popor nu prea e de invidiat. Scroafă, cu varianta purcea, este un epitet injurios la adresa unei femei nesimţite, curve, fără caracter ş.a.m.d. Tot aşa, porcul este un epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, neruşinat, josnic, ticălos, mişel. Pe de altă parte, într-o ciudată simbioză, porc de câine e un om de nimic, netrebnic, ticălos, nelegiuit. Duce porcii la jir se spune despre cineva care sforăie în somn. A tăcea ca porcul în păpuşoi înseamnă a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important, spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A face albie de porci pe cineva înseamnă a-l mustra, a-l ocărî. Născut în Zodia Porcului se spune despre un om foarte norocos. O plantă de leac se numeşte popular plăcinta-porcului.
Deşi poate doar la catastrofe naturale, cum ar fi inundaţiile, s-o fi văzut vreo scroafă căţărată într-un arbore, se spune că s-a suit scroafa în copac despre un parvenit înfumurat, Scroafă i se spune şi contrabasului. Poarca e un joc de copii. Există şi o pasăre cu denumirea scroafă-de-baltă.
Mai de mirare e zicala beat ca un porc, deşi acest biet animal nu obişnuieşte să frecventeze cârciumile sau să se îmbete acasă. Apoi, evenimente dintre cele mai năstruşnice sau de-a dreptul imposibile se vor petrece când o zbura porcul! Însă atât porcul cât şi scroafa sunt salvaţi şi eternizaţi de astre. Astfel, Hyadele formează o constelaţie deosebită, numită de români Vierii, Porcii sau Scroafa cu Purcei, iar steaua Aldebaran, din constelaţia Taurului, se numeşte popular Steaua Porcului, Luceafărul Porcului sau Luceafărul Porcesc.
Adrian Bucurescu
duminică, 21 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
Исповедъ хулигана / Spovedania unui huligan
Nu oricine ştie a cânta,
Nu oricui îi e dat, ca un măr,
Să cadă la picioare streine.
Aceasta-i cea mai mare spovedanie
Cu care se spovedeşte un huligan.
Eu într-adins umblu nepieptănat,
Cu capul, ca o lampă cu gaz, pe umeri.
Desfrunzita toamnă a sufletelor voastre
Îmi place în întuneric s-o luminez.
Îmi place când înjurăturile crude
Zboară spre mine ca o grindină râgâită de frică;
Mai mult, îmi place să răvăşesc cu mâinile
Chica mea ce tresaltă ca o băşică.
E aşa de bine, atunci, să-mi amintesc
De tulburele iaz şi de foşnetul răguşit al arinuluii,
Că undeva îmi trăiesc tata şi mama,
Cărora nu le pasă deloc de versurile mele,
Cărora drag le sunt ca ogorul şi ca trupul,
Ca ploaia ce primăvara iveşte verdeaţa.
Ei cu furcile v-ar snopi în bătaie,
Pentru orice răcnet al vostru aruncat spre mine.
Săracilor, sărmanilor ţărani!
Voi, desigur nu mai sunteţi frumoşi.
Tot aşa vă temeţi de Domnul şi de adâncul mlaştinei.
O, dacă aţi pricepe
Că fiul vostru, în Rusia,
Este cel mai mare poet!
Pentru viaţa lui, inimile nu vă îngheţau
Când picioarele desculţe în smârcurile toamnei îşi înmuia?
Ei, acum el umblă cu joben
Şi cu pantofi lăcuiţi.
Dar trăieşte în el focul nestins de odinioară
Al năzdrăvanului de la ţară.
Fiecărei vaci de pe firmele măcelăriilor
El de departe îi dă bineţe.
Şi întâlnindu-se cu căruţaşii în pieţe,
Îşi aminteşte de izul bălegarului de pe câmpul natal,
Gata fiind să poarte coada fiecărui cal
Precum trena unei rochii de nuntă.
Îmi iubesc patria,
Îmi foarte iubesc patria!
Deşi în tristeţile ei e o rugină de sălcii,
Dragi îmi sunt râturile murdare ale porcilor
Şi, în tihna nopţii, orăcăitul sonor al broaştelor.
Eu, cu duioşie bolnăvicioasă îmi amintesc de copilărie,
Visând la serile de April, la jilăveala şi la ceaţa lor.
Parcă ghemuindu-se ca să se încălzească,
Stă arţarul nostru în faţa jariştei zorilor.
O, ce de ouă din cuibul ciorilor
Am şterpelit, căţărându-mă prin buturile lui!
Aşa o fi şi acum, cu creştetul verde?
Tot ca altădată i-o fi zdravănă coaja?
Dar tu, dragule,
Credinciosule câine tărcat?!
De bătrâneţe, te-ai ogârjit şi-ai orbit
Şi, bâjbâind prin curte, cu coada pleoştită de tot,
A uitat mirosul unde-i poarta şi unde-i grajdul.
O, ce dragi îmi sunt toate acele năzbâtii,
Când, şterpelindu-i mamei un codru de pâine,
Muşcam, eu cu tine, din el, pe rând,
Fără ca unul de altul să ne fie greaţă.
Eu tot acelaşi sunt,
În inimă eu tot acelaşi sunt.
Ca albăstrelele în grâul ruginiu îmi înfloresc pe faţă ochii.
Aşternând rogojinile aurii ale versurilor,
Aş vrea să vă povestesc ceva duios.
Noapte bună!
Vouă, la toţi, noapte bună!
Nu mai fâşâie coasa prin iarba amurgului din zare...
Azi aş dori foarte mult
Din fereastra Lunii să...
Albastră-i lumina, lumina-i aşa de albastră!
În albăstreala asta chiar să mori nu-i de plâns.
N-aveţi decât să vi se pară că sunt cinic,
Atârnându-mi o lanternă dinapoi!
Bătrâne, bunule, istovitule Pegas,
Mai am nevoie de tropăitul tău domol?
Eu am venit, ca un maestru necruţător,
Să cânt şi să proslăvesc guzganul.
Căpăţâna mea, ca luna August,
Varsă prin chică vinul clocotitor.
Doresc să fiu o galbenă velă
În acea ţară spre care noi plutim.
Noiembrie 1920
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 15 august 2016
A fost odată ca niciodată
Povestea vorbei
Ca să facă atenţi ascultătorii, mai târziu cititorii, că relatarea care urma privea personaje şi întâmplări ieşite din comun, povestitorul începea cu formule incitante, pe care unii le percepeau ca născocite, iar alţii ca adevărate, dar excepţionale. Cel mai cunoscut prolog de basm sau de snoavă este "A fost odată ca niciodată", continuat uneori cu "că de n-ar fi, nu s-ar povesti". Formularea este intenţionat ambiguă, lăsându-i pe receptori să aleagă singuri dacă istoria relatată era adevărată sau nu.Importante, de fapt, erau doar învăţăturile poveştii. În principiu, copiii credeau ce li se povestea, adulţii fiind mai sceptici. Povestitorul îşi lua oricum măsuri de precauţie, sub o mască hazlie, ca să nu-l creadă lumea mincinos cu intenţie: "Şi eu luai o poveste de coadă ş-o ţipai la noi în ogradă, ş-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine. De atunci eu nu minţesc cum se minţeşte, ci minţesc de pârlesc, că în lume aşa se trăieşte."
Iată cum începe şi cel mai profund basm românesc popular din toate timpurile, "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", cules de Petre Ispirescu: "A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopuşorul mere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii, de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede!" Tot aşa de profund ca povestitorul popular, Mihai Eminescu începe poemul "Luceafărul" cu formula consacrată:
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată..."
La urma urmelor, ce-o fi vrut să spună?
Adrian Bucurescu
duminică, 14 august 2016
Necondiționat
Ai încărunţit, torcând fuiorul
sorţilor ce ni le-ai pregătit.
Biată Românie, le duci dorul
chiar şi celor ce te-au părăsit.
Eu nu pot, dar nici n-aş vrea vreodată
să mă-nstrăinez de rostul meu,
nici de soarta ta întortocheată,
nici de dorul tău curat şi greu.
Nu sunt fiul tău cel mai de seamă,
dar nici cel mai rău şi mai pătat.
N-am de ce să-mi caut altă mamă -
te iubesc necondiţionat.
Nu mă laud, nu mă amăgesc -
fără tine, ţară, nu am rost.
Dacă numai proştii te iubesc,
atunci eu sunt cel mai mare prost.
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 13 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
Coрокоуст / Sărindar
Sună, sună cornul a chinuri!
Ce-o fi, ce-o să ne fie acum
Pe născocitele pulpe din drumuri?
Voi, amatori de purici din cânturi,
N-aţi vrea oare să sugeţi de la juncan?
Destul cu blândeţea boticului lenei,
Îţi place, nu-ţi place - să ştii să rămâi tare!
Bine-i când amurgul se oţărăşte
Şi grăsanele funduri ne otânjeşte
Cu sângeriul măturoi din zare.
În curând de îngheţ se vor spoi cu var
Aceste lunci şi acel târguşor.
Nicicând nu vă veţi ascunde de pieire,
De duşman nu veţi scăpa niciodată.
Iată-l, iată-l, cu burta de fier,
Vârând o halcă de câmp în beregată.
Apleacă bătrâna moară urechea
Ciulind-o la straşnicul măcinat.
Iar în obor taurul tăcut,
Care toată măduva în viţel şi-a vărsat,
Îşi şterge limba de uluci,
Adulmecând măcelul din lunci.
2
Ah, nu de aceea prin sat
Jeleşte armonica a comând:
A-lea-lei, a leo-leo,
Pe albul pervaz atârnând?
Şi galbenul vânt al toamnei
Nu de aceea, zărind seninul, îl scarmănă
Precum o ţesală pe cai
Şi de frunze pe arţari îi piaptănă?
Vine, vine cumplitul crainic,
În călcâile greoaie ale codrilor năvăleşte,
Şi, sub orăcăitul broaştelor din paie,
Toată vigoarea din cânturi tânjeşte.
O, răsărit electric,
Ţinut cu japca în curele şi în tuburi,
Rostul acestor izbe bătrâne
E zgâlţâit de-ale oţelului friguri!
3
Aţi văzut oare, voi,
Cum goneşte prin stepă,
Cu pâclă lacurile tăind,
Din nări de fier pufăind,
Trenul cu labe de fontă?
Iar după el,
Prin iarba înaltă,
Cum, ca la praznic, în goană înverşunat,
Picioarele subţiri şi le saltă,
Sărind, un mânz cu coama roşcată?
Micul, micuţul nătăfleţ caraghios,
Încotro, înspre ce-o fi gonind el?
Oare să nu ştie că pe caii vii
I-a învins cavaleria de oţel?
Oare să nu ştie că, pe câmp, acele vremi
Goana lui nu le va mai întoarce,
Când pe un cal de stepă pecenegul
Dădea două frumoase rusoaice?
Altul e mersul negoţului azi,
Al nostru e umflat de scrâşnet şi fum.
Cu o mie de puduri de piei şi carne de cal
Cumperi o locomotivă acum.
4.
Dracul să te ia, musafir spurcat!
Cântecul nostru cu tine nu se deprinde.
Ce păcat că de copil nu te-au aruncat,
Ca pe o găleată în fântână, să te fi înecat!
Lor le convine să stea şi să se uite,
Cu vopsitele guri tablă să sărute, -
Doar eu, ca psalmistul, să cânt aleluia
Deasupra ţării mele abătute.
De aceea, în cripta lui Septembrie,
Pe lutul secat şi rece plânge
Scoruşul, şi cu capul zdrelit în gard
Stropeşte cu boabe de sânge.
De aceea e atâta tristeţe
În glasul armonicii înăbuşit
Şi în paie mujicul plugar
Soarbe un trăscău nenorocit.
August 1920
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
vineri, 12 august 2016
Povestea vorbei
A-şi ieşi din pepeni
Zicători sinonime cu a-şi ieşi din pepeni sau a scoate pe cineva din pepeni sunt a scoate din sărite, precum şi a-şi ieşi sau a scoate pe cineva din ţâţâni ori din balamale. Dintre toate, cea mai explicită este ultima, chiar dacă şi aceasta presupune figuratul. Dar cum adică să-ţi ieşi din pepeni? Înseamnă că eşti învelit cu pepeni sau că locuieşti într-o bostană şi, din când în când, pierzându-ţi cumpătul, ieşi de-acolo?
Chiar dacă se spune că nu e o plantă autohtonă, pepenele a intrat demult în etnobotanica românească, apărând şi în alte zicători, cum ar fi pepene de gras ori a scoate pe cineva la pepeni, ultima însemnând a-l sărăci, a-l ruina.
Ca să descâlcim povestea despre pepene, trebuie să ne gândim la un sinonim de-al său, anume bostan, care, la figurat şi ironic, înseamnă cap al omului. La rândul lui, în unele contexte, cap înseamnă şi "minte; cuget; judecată" şi e posibil ca mai întâi să se fi zis a-şi ieşi din bostani, adică din minţi. Tot aşa, s-ar mai fi putut împământeni expresia a-şi ieşi din dovleci, fiindcă tot capului de om i se mai spune şi dovleac, care în unele ţinuturi înseamnă pepene.
În româneşte, pepenelui i se mai spune: boşar, curcubete, die, dulete, harbuz, himanic, lubă, lubeniţă, şiarchin, trăgulă, zămos, tigvă din tină, bolbotină, popone, cantaloş, cantalup, caune, gălboi, himunic, ieură, vleg, zămos etc.
Ca un amănunt pitoresc, tot în spiritul acestei rubrici, în Muntenia şi Oltenia, părţii centrale a miezului pepenelui verde, mai dulce şi lipsită de sâmburi, i se spune... cocoş.
Adrian Bucurescu
joi, 11 august 2016
Moment zgubilitic
Năsturica
Are ochii ca cafeaua
Şi gura ca carameaua
Şi pielea ca catifeaua,
Da' cântă ca cucuveaua.
Ba că banii nu ne-ajung,
Ba că am nasul cam lung,
Ba c-amoru-i foc de paie,
Ba că-i laie, ba-i bălaie.
Năsturico, draga mea,
Ascultă, fă, la mandea,
Că eu sunt un om de bine,
Da' m-am săturat de tine.
Fă, doamnă de Ferentari,
Du-te după bişniţari,
Să-ţi scoată banii pe nas,
Că tot chioambă ai rămas.
Vedea-te-aş colo-n azil,
Tare cum e un fitil,
Să umbli-n chiloţi de tablă
Şi să zdrăngăni ca o rablă,
Să-ţi dârdâie deştele,
Să miroşi ca peştele,
Să miorlăi ca mâţele
Şi să-ţi înnozi ţâţele,
Să n-ai parte de-ajutoare,
Să te usuci de-a-n picioare
Şi să intri în spital
Din motiv sentimental,
Să te ducă popi la Bellu
C-ai fugit cu ăla chelu'!
Plesni-ţi-ar varicele,
Hali-te-ar furnicile!
Adrian Bucurescu
miercuri, 10 august 2016
Mitologie românească
Nălucile
În mitofolclorul românesc, Năluca este o fiinţă fantastică, imaginară, o arătare. Alteori, o imagine fugară şi înşelătoare, o închipuire deşartă, iluzie sau himeră. Năluci li se mai spune strigoilor, moroilor şi stafiilor. Năluca tulbură somnul copiilor, provocându-le vise urâte, înspăimântându-i, atunci fiind confudată cu Muma Pădurii. Pentru a o alunga, o descântătoare ia copilul, îl atinge uşor cu capul de pereţii în pieziş, adică în peretele de la Apus, apoi în cel de Răsărit, apoi în cel de Miazănoapte, apoi în cel de Miazăzi, şi zice:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu-l înspăimântezi,
Să nu-l dăşteptezi!
La Miazăzi:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu se sperie,
Să nu se mai dăştepte!
Apoi în peretele de Răsărit:
- Fugi, Lucă de Nălucă,
De la N., să nu te-arăţi,
Să nu-l sperii,
Să nu-l dăşteptezi,
Ca să nu ţipe!
Tot aşa şi la Apus.
O Nălucă este Bâja, fiinţă rea, care se ascunde în foc. Bau-Baul are înfăţişare de lup, al cărui urlet îl imită. Băbâcul, Băbălucul sau Bălăuca, Babalâca este o fiinţă urâtă şi rea, având darul de a se face mică de tot şi de a se vârî în toate lucrurile, chiar şi în copiii răi. Bâca dă brânci copiilor să cadă jos din pat, de pe trepte şi chiar de pe loc neted. Bodaia este dracul care sperie şi ia copiii. Bolea e un soi de spiriduş, care gâdilă copiii.
- Merge Bolea pe-aici, pe ici
Şi face hap-hap de ici, spun mamele, gâdilând copiii şi apucându-i de nas sau de urechi.
Borza este descrisă în descântece astfel:
Borză îmbrozată,
Borză blestemată,
Cu dinţii rânjiţi,
Cu ochii beliţi,
Cu ureche dăbălată,
Cu gura căscată,
Cu mâini crăpăcioase,
Cu mâini flocotoase.
Caul sau Caua are înfăţişarea stranie a unui animal, care-şi poate schimba glasul şi faţa, ca să sperie copiii. El poate să-şi lungească trupul şi atunci copiii văd o arătare lungă, fără început şi fără sfârşit, şi care, întinzând o mână de negură, îi poate smulge de lângă uşă şi să-i ducă în ţara lui, unde-i chinuie sau îi pune la îngrăşat, ca să-i mănânce. Caua are şi un descântec:
Merge Caua pe perete
Şi mănâncă şapte fete.
Didiul este un moşneag ceţos, care îngheaţă totul în calea lui. Cu el se sperie copiii, ca să nu iasă în gerul de afară. Altă Nălucă este Goaţa, Goţa, Gaga sau Goga, o babă cu dinţii de lână, care trăieşte de când lumea şi strânge copiii care plâng, în sacul ei mare. Copiii mai sunt speriaţi cu Bătrânul, Gagul, Ţiganul, Moşul, Turcul şi cu mulţi alţii.
O Nălucă este şi Moima, pe care mamele o alungă cu acest descântec:
Moimă moimată,
Cată de-ndăraptă,
Că de nu-i îndărăpta
Din vârv până-n rădăcină,
Tot ti fac ţară şi fărină;
Cu bani de argint încungiura-te-oi
Şi napoi îndărăpta-te-oi.
În arta românească modernă, cel care a imaginat cele mai impresionante Năluci - "Himere" - a fost marele sculptor Dimitrie Paciurea.
Adrian Bucurescu
marți, 9 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"О Боже, Боже, эта глубь..." / "O, Doamne, Doamne, acest adânc..."
O, Doamne, Doamne, acest adânc
E pântecul Tău azuriu.
În gura Caspicii, ca un buric,
Se arată Soarele auriu.
La cârlige de stele înnozi aţă,
Şi, pescuind, pe noi ne prinzi,
Şi ca în vârşe zile arunci
Într-ale lacurilor oglinzi.
Dar îm strâmta plasă pescărească
Somnul prins nu se lasă.
Nu mă tragi cu al zării năvod
În a Ta liniştită casă.
Pogoară pe pământ fără straie,
Genunea apelor tulburând,
Clocotitor ca smoala, răsăritul
Pe trupurile noastre vărsând!
Să ardă buzele focului
Lumeasca grozăvie şi ruşine,
Şi-n schitul Tău albastru din crâng,
Ca pe hulubi, spală-mă şi pe mine!
1919
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 8 august 2016
Povestea vorbei
Ţara lui Cremene
O expresie precum Ţara lui Papură Vodă este Ţara lui Cremene, care înseamnă "loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva". Recunoaşte oare cineva această ţară? Alte sintagme privindu-l pe Cremene se referă la satul, la târgul şi chiar la codrul lui. Dacă expresia Ţara lui Papură Vodă vine într-adevăr de la un haiduc, cum am mai scris la această rubrică, este posibil ca şi Cremene să fi făcut parte din aceeaşi tagmă, mai ales că a avut şi codrul lui. Acesta nu poate fi altul decât celebrul Gruia, care a dat şi numele unui port de la Dunăre, în judeţul Mehedinţi, aflat foarte aproape de localitatea de pe malul sârbesc al Dunării, unde se născuse tatăl său, vestitul Baba Novac. Gruia Novac, fiul cel mare, şi fraţii săi, Novăceştii, apar plasaţi la început în pădurile Bucovăţului, pe dealurile din jurul Craiovei. Mai târziu, apar traşi spre partea muntoasă a Olteniei. S-au păstrat până astăzi balade despre Gruia Novac, una dintre ele fiind culeasă de folcloristul Petre Dulfu la Turnu Severin:
Dinspre Munţii Lotrului,
Prin strâmtoarea Oltului,
Cine se coboară-n cale,
Către Dunăre la vale?
Colo-n munţii olteneşti,
Sus la curţi mari novăceşti,
Plimbă-mi-se prin ceardac,
Trist, feciorul lui Novac.
În judeţul Mehedinţi mai există şi astăzi satul Cremenea, iar un sat omonim s-a aflat şi pe raza comunei Densuş, din Ţara Haţegului. În Munţii Făgăraşului, pe unde a mai haiducit Gruia, se găsesc şi stâncile zise Colţii lui Cremene.Sinonimia Gruia-Cremene a fost posibilă datorită arhaismului gruhie, cu varianta cruhie, care însemna "piatră dură".
Adrian Bucurescu
duminică, 7 august 2016
Роберт Рождественский / Robert Rojdestvenski
"На Земле безжалостно маленькой..." / "Pe Pământul nemilos de mic..."
Pe Pământul
nemilos de mic
trăia
un oarecare om mititel.
Slujba lui
era mică
salariul lui
nespus de mic.
Şi iată cum -
într-o minunată dimineaţă -
bătu la el
în fereastră
nu prea mare părând
războiul...
I s-a dat un mic automat
şi cizme mici i s-au dat.
O cască
mică
şi-o manta -
mică -
pe măsură.
... Iar când el
căzu -
mizerabil,
stângaci
în strigătul de atac
storcându-şi
gura,
pe tot tărâmul acela
n-ar fi fost de ajuns
marmura
să fie cioplită pentru statuia
în plină
grandoare!
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
sâmbătă, 6 august 2016
Moment zgubilitic
Nu da, muică, cu patentul!
Tristă-i viaţa unui peşte
Ce se zbate pe uscat,
Dar mai trist este un cleşte
Ce de rufe-i agăţat.
Că şi cleştele, de-i cleşte
Şi-are inima de lemn,
La cleştoaică se gândeşte,
Dar ea nu-i dă niciun semn.
Cleştoaica e cam fudulă
Şi iubeşte un patent,
Ce se crede mare sculă.
O, tu, cleştişor decent!
Nu da, muică, cu patentul,
Dă şi tu cu un fular!
Negru ne mai e prezentul
Făr-un ban în buzunar!
Adrian Bucurescu
vineri, 5 august 2016
Mitologie română
Ceasul Rău
Uneori, în viaţa omului intervine un moment nefavorabil, un Ceas Rău. Acest răstimp neprielnic poate fi provocat prin blestem, ca în următoarea doină:
Să te duci, bădiţă, duci,
Să te duci la calea-n cruci,
Să te-opreşti într-un ceas rău
Şi să-ţi pice calul tău!
Sforăiască, sforăiască,
Pe tine să te trântească,
Mâna stângă să-ţi frângească!
Să ţii dârlogii cu dinţii,
Să mâi calul ca muţii,
Să cunoască orişicine
Că blestemu-i de la mine!
Ceasul Rău este un duh. El umblă de obicei noaptea şi-i poceşte pe cei întârziaţi pe drumuri singuratice. În unele ţinuturi se spune că sunt trei Ceasuri Rele sau chiar mai multe, la vremea nopţii, uneori şi ziua, şi nu e bine să te prindă vreunul dintre ele umblând pe afară. Ceasurile Rele umblă prin văzduh şi se cunosc că zboară pe aproape, după un fel de ţiuit. De aceea, se crede că atunci când îţi ţiuie urechea, trece vreun Ceas Rău sau Slab prin apropiere, şi încearcă să te pocească. Dacă-ţi faci imediat cruce la ureche, nu-ţi poate face niciun rău.
În medicina tradiţională, prin "Ceas Rău" se înţelege, în general, epilepsia. Această boală cumplită este denumită în mai multe chipuri: alte alea, apucat, boala copiilor, ceas slab, cei răi, ducă-se-n pietre, ducă-se pe pustii, fulgerătură, poceală, răul copiilor, răutatea copiilor, strânsătură, stropşitură, zghihuială etc.
Dacă te-a prins totuşi vreun Ceas Rău şi te-a înspăimântat, te poate vindeca un descântec, cum este acesta din satul bucovinean Calafindeşti:
Ceas Rău cu pocitură,
Ceas Rău de la miezul nopţii,
Ceas Rău de cu ziuă,
Să te duci pe munţi,
Pe sub munţi,
C-acolo-s a tale curţi,
C-acolo-s mese aşternute
Şi păhare umplute
Şi scaune aşternute -
Pentru tine sunt gătite!
Acolo să trăieşti,
Acolo să vecuieşti,
De N. să nu gândeşti!
Într-un descântec din Bogaţi, judeţul Dâmboviţa, Ceasurile Rele sunt ademenite de o fecioară care are nouă fraţi:
Fata mare şade în malul Dunărei
Cu nouă fraţi,
Cu nouă securi,
Cu nouă barde,
Cu nouă sfredele.
Şi şade cu mese întinse,
Cu făclii aprinse
Şi aşteaptă dureri de Cei Răi.
De la N. de nu vor merge,
Cu secerile-i vor tăia,
Cu bardele-i vor ciopli,
Cu sfrdelele-i vor găuri.
Şi voi, Cei Răi,
Să vă duceţi
Unde popa nu toacă,
Cocoşii nu cântă,
Glas de voinic nu s-aude
Şi nici tăieturi de topor!
Leac să fie!
De multe ori, apariţia Ceasurilor Rele, mai ales a celor nocturne, este vestită de liliac, de bufniţă, de cucuvea sau de o pisică neagră.
Adrian Bucurescu
joi, 4 august 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
Хулиган / Huliganul
Cu mături ude ploaia curăţă
Găinaţul sălciilor din tăpşan.
Scuipă, vântule, mormane de frunze, -
Eu, ca şi tine, sunt huligan.
Îmi place, când hăţişuri albastre,
Ca nişte boi cu mers bătrânesc,
Pântecele golindu-le de frunze,
Pe genunchi tulpinile îşi mânjesc.
Iat-o, cireada mea roşcovană!
Cine mai bine s-o cânte poate?
Văd şi iar văd cum linge amurgul
Urmele de paşi de om lăsate.
Rusia mea, Rusia mea de lemn!
Sunt singurul tău cântăreţ şi crainic.
Crudele versuri ale tristeţii mele
Le hrănesc cu izmă şi năvalnic.
Mulge, miez al nopţii, în şiştarul Lunii
Lapte de mesteacăn cu albe spume!
S-ar părea că pe cineva cimitirul
Cu braţele unei cruci vrea să-l sugrume.
Rătăceşte o urâciune pe colnic,
Un hoţ pradă grădina noastră, vai!
Dar chiar şi eu sunt un crunt tâlhar
Şi neam de stepă, de hoţi de cai.
Cine a văzut cum, în noapte, spumegă
Oştirea mălinilor clocotind?
Ce-aş sta şi eu în stepa albastră
Undeva, cu ghioaga pândind!
Ah, părul meu s-a-ncâlcit ca o tufă,
M-am istovit, rob la cântec, cu blestem
La ocnele simţămintelor să învârt
Piatra de moară a unui poem.
Dar nu te zbuciuma, bezmetice vânt,
Scuipă liniştit frunze pe tăpşan!
Nu mă zgândără porecla de "poet",
Ca şi tine, în cânturi, sunt huligan.
1919
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
miercuri, 3 august 2016
Povestea vorbei
Unde şi-a înţărcat dracul copiii?
În basmele noastre populare, dracul are familie, inclusiv copii. Unde şi i-a înţărcat odraslele este o altă poveste. Se pare că acolo el şi-a spart şi opincile. Cam în aceeaşi direcţie trimite şi expresia la dracu-n praznic, căci, de, au şi necuraţii praznicele lor. De obicei, aceste expresii desemnează locuri foarte îndepărtate, fără să precizeze unde se află. Se mai spune că acolo şi-au dus mutul iapa şi surdul roata, şi că tot pe acele meleaguri s-ar afla şi localitatea Cucuiata, cu varianta Cucuieţii din Deal.
Pe vremuri, când satul arhaic era iluminat în magie, locurile cu pricina figurau în legende, în basme şi mai ales în descântece, şi se spunea că fac parte din Valea Plângerii, la graniţa cu Tărâmul Celălalt. Acolo trimiteau descântătoarele bolile şi alte necazuri:
Unde cocoş nu cântă,
Câine nu latră,
Fată mare cosiţă nu-mpleteşte,
Nevastă conciu nu-nvăleşte.
*
* *
În pădurea cea uscată,
În apa cea tulburată.
*
* *
În munţii pustii,
În lemne neroditoare
Sau în ape stătătoare,
Unde popa nu toacă,
Unde peşte nu înoată,
Unde cocoş nu cântă,
Unde câne nu bate,
Unde vacă nu rage.
*
* *
În sorbul mărilor,
În bătaia vânturilor.
În afara tuturor bolilor, în acele locuri cumplite locuiesc tot felul de duhuri rele: draci, zmei, balauri, zburători, moroi, strigoi, tricolici, ciumaşi, pocitori, fetele lui Şandru, Muma Pădurii, Samca, Irodia, Miaza Nopţii, Ceasul Rău, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Şoitan şi mulţi alţii de aceeaşi teapă. Iată unde şi-a înţărcat dracul copiii şi şi-au dus mutul iapa şi surdul roata!
Adrian Bucurescu
marți, 2 august 2016
Moment zgubilitic
Broasca şi clanţa
Într-o zi, Mărin Pănuşă
Puse o broască la uşă;
Dar broasca era râioasă
Şi-i umplu pe toţi din casă.
Dă-i cenuşă, dă-i leşie,
Abia scăpară de râie!
După ce s-au vindecat,
Broasca o au demascat.
Sta Mărin şi se chitea:
Fără broască nu putea,
Iar nevastă-sa, Constanţa,
Nu-şi mai ţinea deloc clanţa.
Dar Mărin se lumina,
Vârşa-n lac o scufunda
Şi-aducea apoi acasă
O mică broască ţestoasă.
La uşă el o monta,
O-ncuia, o descuia
Şi striga vesel la Tanţa:
- Pussy, acum tacă-ţi clanţa!
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)