A fost odată ca niciodată

    

          Povestea vorbei

     Ca să facă atenţi ascultătorii, mai târziu cititorii, că relatarea care urma privea personaje şi întâmplări ieşite din comun, povestitorul începea cu formule incitante, pe care unii le percepeau ca născocite, iar alţii ca adevărate, dar excepţionale. Cel mai cunoscut prolog de basm sau de snoavă este "A fost odată ca niciodată", continuat uneori cu "că de n-ar fi, nu s-ar povesti". Formularea este intenţionat ambiguă, lăsându-i pe receptori să aleagă singuri dacă istoria relatată era adevărată sau nu.Importante, de fapt, erau doar învăţăturile poveştii. În principiu, copiii credeau ce li se povestea, adulţii fiind mai sceptici. Povestitorul îşi lua oricum măsuri de precauţie, sub o mască hazlie, ca să nu-l creadă lumea mincinos cu intenţie: "Şi eu luai o poveste de coadă ş-o ţipai la noi în ogradă, ş-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine. De atunci eu nu minţesc cum se minţeşte, ci minţesc de pârlesc, că în lume aşa se trăieşte."
     Iată cum începe şi cel mai profund basm românesc popular din toate timpurile, "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", cules de Petre Ispirescu: "A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopuşorul mere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii, de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede!" Tot aşa de profund ca povestitorul popular, Mihai Eminescu începe poemul "Luceafărul" cu formula consacrată:
     A fost odată ca-n poveşti,
          A fost ca niciodată..."
     La urma urmelor, ce-o fi vrut să spună?

                                                                                                            Adrian Bucurescu