duminică, 21 august 2016

Сергей Есенин / Serghei Esenin





          Исповедъ хулигана / Spovedania unui huligan

Nu oricine ştie a cânta,
Nu oricui îi e dat, ca un măr,
Să cadă la picioare streine.

Aceasta-i cea mai mare spovedanie
Cu care se spovedeşte un huligan.

Eu într-adins umblu nepieptănat,
Cu capul, ca o lampă cu gaz, pe umeri.
Desfrunzita toamnă a sufletelor voastre
Îmi place în întuneric s-o luminez.
Îmi place când înjurăturile crude
Zboară spre mine ca o grindină râgâită de frică;
Mai mult, îmi place să răvăşesc cu mâinile
Chica mea ce tresaltă ca o băşică.

E aşa de bine, atunci, să-mi amintesc
De tulburele iaz şi de foşnetul răguşit al arinuluii,
Că undeva îmi trăiesc tata şi mama,
Cărora nu le pasă deloc de versurile mele,
Cărora drag le sunt ca ogorul şi ca trupul,
Ca ploaia ce primăvara iveşte verdeaţa.
Ei cu furcile v-ar snopi în bătaie,
Pentru orice răcnet al vostru aruncat spre mine.

Săracilor, sărmanilor ţărani!
Voi, desigur nu mai sunteţi frumoşi.
Tot aşa vă temeţi de Domnul şi de adâncul mlaştinei.
O, dacă aţi pricepe
Că fiul vostru, în Rusia,
Este cel mai mare poet!
Pentru viaţa lui, inimile nu vă îngheţau
Când picioarele desculţe în smârcurile toamnei îşi înmuia?
Ei, acum el umblă cu joben
Şi cu pantofi lăcuiţi.

Dar trăieşte în el focul nestins de odinioară
Al năzdrăvanului de la ţară.
Fiecărei vaci de pe firmele măcelăriilor
El de departe îi dă bineţe.
Şi întâlnindu-se cu căruţaşii în pieţe,
Îşi aminteşte de izul bălegarului de pe câmpul natal,
Gata fiind să poarte coada fiecărui cal
Precum trena unei rochii de nuntă.

Îmi iubesc patria,
Îmi foarte iubesc patria!
Deşi în tristeţile ei e o rugină de sălcii,
Dragi îmi sunt râturile murdare ale porcilor
Şi, în tihna nopţii, orăcăitul sonor al broaştelor.
Eu, cu duioşie bolnăvicioasă îmi amintesc de copilărie,
Visând la serile de April, la jilăveala şi la ceaţa lor.
Parcă ghemuindu-se ca să se încălzească,
Stă arţarul nostru în faţa jariştei zorilor.
O, ce de ouă din cuibul ciorilor
Am şterpelit, căţărându-mă prin buturile lui!
Aşa o fi şi acum, cu creştetul verde?
Tot ca altădată i-o fi zdravănă coaja?

Dar tu, dragule,
Credinciosule câine tărcat?!
De bătrâneţe, te-ai ogârjit şi-ai orbit
Şi, bâjbâind prin curte, cu coada pleoştită de tot,
A uitat mirosul unde-i poarta şi unde-i grajdul.
O, ce dragi îmi sunt toate acele năzbâtii,
Când, şterpelindu-i mamei un codru de pâine,
Muşcam, eu cu tine, din el, pe rând,
Fără ca unul de altul să ne fie greaţă.

Eu tot acelaşi sunt,
În inimă eu tot acelaşi sunt.
Ca albăstrelele în grâul ruginiu îmi înfloresc pe faţă ochii.
Aşternând rogojinile aurii ale versurilor,
Aş vrea să vă povestesc ceva duios.
Noapte bună!
Vouă, la toţi, noapte bună!
Nu mai fâşâie coasa prin iarba amurgului din zare...
Azi aş dori foarte mult
Din fereastra Lunii să...

Albastră-i lumina, lumina-i aşa de albastră!
În albăstreala asta chiar să mori nu-i de plâns.

N-aveţi decât să vi se pară că sunt cinic,
Atârnându-mi o lanternă dinapoi!
Bătrâne, bunule, istovitule Pegas,
Mai am nevoie de tropăitul tău domol?
Eu am venit, ca un maestru necruţător,
Să cânt şi să proslăvesc guzganul.
Căpăţâna mea, ca luna August,
Varsă prin chică vinul clocotitor.

Doresc să fiu o galbenă velă
În acea ţară spre care noi plutim.

                              Noiembrie 1920

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu