Pui de Daci scrutând Viitorul.

                                                                                                      Foto: Florin Eșanu

Сергей Есенин // Serghei Esenin

          "Нивы сжаты, рощи голы..." / "Crânguri goale, lunci abrupte..."

Câmpuri goale, lunci abrupte,
Neguri curg pe ape-n vale.
Soarele roata-şi învârte
Pe albastre culmi agale.

Drumu-n somn s-a afundat.
Azi i s-a părut aşa:
Că nu-i mult de aşteptat
Şi-alba iarnă s-a lăsa.

Ah, eu însumi, ieri, din crâng,
Am văzut în ceaţa-albastră:
Roiba Lună ca un mânz
Se-nhăma la sania noastră.

                                                                 1917

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Moroşence, la Sighetu Marmaţiei. Foto: Florin Eşanu

*

     Moment zgubilitic

          Ciulinii Bărăganului

Peste prispa casei mele,
Trece-un stol de rândunele.
Pisicile-nghit în sec
Şi cu ochii le petrec.

Peste ţigle de mătase
Trece un maldăr de oase.
Câinii latră, ursul trece,
Şi n-am cu cine petrece.

Peste mirişti şi grădini,
Zboară în amurg ciulini,
Iar mie gândul îmi zboară
La clondirul din cămară.

Aoleu, ciulini, ciulini,
Cum zburaţi voi la streini,
Care, cheful să vi-l strice,
Vă vânează cu alice!

     Morala:
     Rupt e ca din tare stâncă
     Un proverb precum e fierul:
     Nu tot ce zboară se mănâncă,
     De pildă, elicopterul.

                      Adrian Bucurescu

Maramureş. Foto: Florin Eşanu

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Разбуди меня завтра рано..." / "Trezeşte-mă devreme mâine..."

Trezeşte-mă devreme mâine,
O, tu, mama mea răbdătoare,
Să-i ies în drum, printre coline,
Unui drag oaspete în întâmpinare.

Eu astăzi văzui împlântate
Nişte largi urme de roţi pe grui.
Prin ceţoasele crengi răzbate
Vântul cu auriul vârtej al lui.

Mâine, în zori, el iute-o alerga,
Şapca Lunii în tufe îndoind,
Şi o iapă în joacă o flutura
Coada ei roşie peste grind.

Mâine să mă scoli de timpuriu,
Lumina în casa mare aprinzând,
Pentru că se spune că va să fiu
Un vestit poet rus în curând.

Eu de tine, de oaspete oi cânta,
De soba noastră, de cocoş, de toate,
Şi pe cântecele mele s-o vărsa
Laptele vacii tale roşcate.

                                       1917

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Mormântul celor fără de mormânt, Balaciu, jud. Ialomiţa.

                                                                                                 Foto: Florin Eșanu

     Monumentul, dedicat morţilor fără de mormânt, a fost realizat după planurile arh. Anghel Marcu, şi se află între Mânăstirea Balaciu şi ruinele cetăţii getice Helis.

Povestea vorbei

     Ţara lui Papură Vodă

     În folclor, "Ţara lui Papură Vodă" înseamnă o ţară fără stăpân, unde legile nu mai există sau sunt încălcate frecvent. Din păcate, starea actuală a ţării noastre face ca această veche expresie să fie mai actuală ca oricând...
     Dar cine să fi fost Papură Vodă, de e pomenit până în zilele noastre? Se pare că au fost... doi cu acest nobil titlu. Însă cel mai vechi e Ştefăniţă Lupu, domnitor al Moldovei între 1 Decembrie 1659 şi 29 Septembrie 1661. Domnia i-a fost tulburată de pretendenţii  la tron aduşi de Turci şi Tătari, după care au urmat o ciumă şi o foamete cumplită. În "Letopiseţul Ţării Moldovei", Miron Costin scrie: "Înţelegându Ştefăniţă Vodă că treace Constantin Vodă Nistrul la Soroca, au ieşit la Coiceani cu oastea sa ş-au pus tabăra acolea, însă oastea era pre puţină, că ţara într-aceaia foamete era într-aceala anu, cât mânca oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de pe aceaia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă Vodă, de-i dzicea Papură Vodă".
     Apoi, pe vremea când Imperiul Habsburgic stăpânea Oltenia, boierii l-au convins pe un fost haiduc, ce fusese şi pandur în slujba Austriecilor, pe nume Neagu Papură, să conducă o poteră pentru a mai potoli atacurile haiducilor şi hoţilor. Provenit el însuşi dintre haiduci, Neagu Papură a închis ochii, lăsându-i să jefuiască în continuare. La câteva luni a fost înlocuit de boieri şi a luat iar drumul codrului, după ce a întărit zicala "Ţara lui Papură Vodă", provenită din Moldova.

                                                                                            Adrian Bucurescu

Astăzi sărbătorim Ziua Drapelului Naţional!

Tana, Adrian şi Valeria, pe barajul de pe fluviul Colorado. Foto: George Manea

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "О край дождей и непогоды..." / "O, ţară cu nomadă linişte..."

O, ţară cu nomadă linişte,
Cu multe ploi şi vreme rea,
Ca jimbla proaspătă sub zarişte
Se frânge Luna ta.

În brazde zmeuria lobodă
Pe reavăne ogoare creşte.
Pe creanga unui nor, precum o prună,
O coaptă stea sclipeşte.

Din nou bat verste-ntregi peste câmpie,
Şi chiar de nu îţi merge bine,
Eu tot presimt pe apa porumbie
Recoltele de grâne.

Se-nvolbură şi joacă fum pe apă...
Dar şi în cuşma nopţii line
Fermecătoare vietăţi ţi-adapă
Frumoasele coline.

                                               1917

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Trandafiri din Netindava

     Moment zgubilitic

          Fiind băiet, prin gări cutreieram

Când m-am născut, în jur pocneau butoaie
Şi popa-n ţuică fiartă m-a scăldat
Şi Dumnezeu a dat cu vin o ploaie
Şi megieşii toţi s-or îmbătat.

Pe toţi i-au dus la dezalcolizare,
Pe mine într-o gară m-au uitat
Şi-un gabor ce-avea gradul foarte mare
La casa de copii m-a transportat.

Dar pedagogii ne cafteau întruna;
I-am părăsit, că nu-mi erau pe plac.
Iar într-o zi, o fată, ca nebuna,
M-a învăţat să iau aurolac.

Mămuca e acum patroană mare,
Tătuca este secretar de stat,
Dar io nu am mărunt nici de-o ţigare,
Aurolacul mi s-a confiscat.

Io ştiu ce-a hi mai bine pentru mine:
Să-nceapă brusc o ploaie cu cârnaţi,
Iar România o s-o ducă bine
Când porcii vor zbura peste Carpaţi.

                        Adrian Bucurescu

     Magia limbii dace

          Sânzienele şi Drăgaica

     În "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir scrie despre Ziua Sânzienelor: "Acesta este numele Sfântului Ion Botezătorul. Ei (Moldovenii) cred că în ziua când se prăznuieşte acest sfânt, Soarele nu-şi străbate drumul său drept înainte, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui şi, cum ochiul nu suferă prea mult această lumină, şi, din pricina ei, începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă după ce au făcut această încercare".
     Tot în "Descrierea Moldovei", învăţatul voievod scrie şi despre Drăgaică: "După cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului, când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc deseori sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani".
     Aceste străvechi sărbători se ţin la 24 Cireşar, când se serbează şi Ziua Naşterii Sfântului Ion Botezătorul. În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăi care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind făclii şi le învârtesc în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:
Du-te, Soare, vino, Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să o adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struţuri pentru cununie; 
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!
     Fetele fug şi culeg flori de sânziene, ce se mai numesc şi drăgaice, din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Ei chiuiesc şi strigă:
Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare!
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n 'miezi, cu steagu-n frunte,
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.
    Prin unele locuri, regina Sânzienelor este Drăgaica, sărbătorită tot la 24 Cireşar. Fete foarte tinere, numite Sânziene sau Drăgaice, o aleg crăiasă pe cea mai frumoasă dintre ele, care trebuie să fie şi foarte harnică. Ele se îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din florile numite drăgaice sau sânziene. La brâu sunt încinse tot cu aceste flori, precum şi cu pelin, iar în mâini ţin spice de grâu şi seceri. După ce sse întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat le aşteaptă flăcăii cu ulcele de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, în care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor vrednici. Cântecul Drăgaicelor este acesta:
Hai, Drăgaică, să sărim,
Să sărim, să răsărim,
Că ştii iarna ce păţim,
Cu mălai din râşnicioară,
Cu peşte din undicioară...
Mi-au venit Drăgaicele
Să reteze spicele;
Drăgăicoiul - drugile.
Drăgaicele mititele
Au plecat la floricele,
Îmbrăcate în boşcele -
Mor băieţii după ele...
Mi-a venit vara bogată, 
Cu tichii de la copii,
Cu mărgele de la fete,
Cu brăţări de la neveste.
     Iată şi Cântecul Sânzienelor de la Stroieşti, judeţul Gorj:
Iană, Iană, Sânziană,
Ţi-oi face pomană,
Să dai ploaie fără mană; 
Holda să rodească,
Să se veselească,
Porumbul să crească!
Rod cu mâna pun,
Îl strâng de pe drum;
Tot porumbul meu,
Rodi-l-ar Dumnezeu,
Fir pe fir să apuce,
Drugile să-ncurce,
Peste locul tot,
Drugile di-un cot!
Iană-Sânziană,
Fereşte-l de mană
Şi de uscătură
Şi de udătură,
Căci şi eu la toamnă
Ţi-oi da turtă caldă,
Cu sita cernută,
De jar curăţită,
Cu spuză-nvelită. 
     Ca şi cele mai multe datini româneşti, şi cele legate de Sânziene sau Drăgaică provin de la Daci şi de la ascendenţii lor din Neolitic. Cheile acestor obiceiuri sunt celebrele hore neolitice de ceramică, descoperite pe teritoriul României, cea mai cunoscută şi mai izbutită dintre ele fiind Hora de la Frumuşica, alcătuită din şase femei goale, ce se ţin de mână, de unde şi denumirea lor de MAINA-DES "De Mâini". Fiindcă obişnuiau să danseze la ceremonii, adică jucau, de la MAINADES româna a moştenit minge. Erau şase preotese ale Soarelui, iar cu marea preoteasă, şapte. După ele, au creat şi Romanii Ordinul Vestalelor. Cum am mai scris şi alteori, ele l-au ucis pe Orfeu, deoarece acesta, după moartea iubitei sale Eurydice, a refuzat să mai oficieze Hierogamia, Nunta Sacră, cu o nouă mare preoteasă a Soarelui. Înainte de a-i tăia capul, Mainadele l-au crucificat pe Orfeu, după cum dovedeşte o gemă tracică precreştină, păstrată la Muzeul din Berlin.

     Îngrozitoarea faptă a Mainadelor e cuprinsă în denumirea dacică al pelinului, ABSENTHION RUSTICON, adică AB SENTH ION RUSTICON, ce sună aproape ca în româneşte, tălmăcindu-se prin "Care pe Sfântul Ion l-au răstignit". Că Sfântul Ion este un supranume al lui Orfeu o dovedeşte denumirea dacică de KOG-A-ION "Capul lui Ion" a platoului montan unde acesta a fost decapitat.
     Limba Geto-Dacilor nu era ca toate celelalte, ci era una magică, având patruzeci de consoane, opt vocale şi opt tonuri, astfel că expresiile şi cuvintele consemnate de autorii antici pot avea o sumedenie de înţelesuri. Tot aşa, şi denumirea pelinului poate fi înţeleasă şi ca AB SENTH ION RUST ICON "Care sunt Sfintele Păstrătoare ale Focului"; cf. lat. ab "de la; din"; rom. sunt; Ion - titlul voievozilor români; alban. hyjni "zeu; divinitate"; shandan "sfeşnic"; rom. rost (al uşii, al ferestrei); latin. ignis "foc; torţă incendiară; flacăra rugului; rug, fulger; lumina stelelor; stea; văpaie"; rus. ogni "foc". De la SENTH-ION "Care sunt Sfinte", deci cele care sunt preotese, vine şi numele Sânzienelor din mitofolclorul nostru. Pentru întărirea traducerii ultimei sintagme se poate compara obligaţia Vestalelorromane  de a menţine aprins focul sacru, precum şi obiceiul românesc ca, în noaptea de Sânziene, băieţii şi fetele să sară peste un foc. De altă parte, pe iconiţa cu Orfeu răstignit apar şi şapte stele deasupra crucii, sugerând atât sensul de "Lumină; Astru" cât şi numărul Vestalelor împreună cu marea lor preoteasă. În acelaşi timp, Semiluna de pe aceeaşi iconiţă sugerează funcţia lui Orfeu de mare preot al Lunii.
     AB SENTH ION RU STICON mai înseamnă şi "Cu Sfântul Ion la aceeaşi dată Sărbătorite (Slăvite; Cinstite)"; cf. latin. ab. rom. sânt "sfânt"; Ion; oară; stih; a stihui; steag; stacană.
     Aşadar, să-l cinstim şi noi astăzi pe Sfântul Ion, adică pe Orfeu, marele nostru profet şi poet, ca şi pe Sânzienele, care, după moartea lui, s-au pocăit profund, asigurând, prin generaţiile următoare, cinstea, vrednicia şi norocul poporului dac. E bine nimerită şi Sărbătorirea Universală a Iei, cu care, desigur, se înveşmântau şi Sânzienele pe vremuri, aşa cum o demonstrează mai multe statuete neolitice descoperite în România. Măcar astăzi se cuvine să ne bucurăm aşadar, adică, aşa cum spuneau şi fraţii noştri romani, Gaudeamus igitur!

                                                                                                         Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "За рекой горят огни..." / "Focuri peste râu se-mping..."

Focuri peste râu se-mping,
Muşchi şi buturugi se-ncing.
Ah, Kupalo* ah, Kupalo,
Muşchi şi buturugi se-ncing.

Plânge Păduroiu-n grui -
Primăvara nu-i şi nu-i.
Ah, Kupalo, ah, Kupalo,
Primăvara nu-i şi nu-i.

Dar la noi în poartă, lin,
Fete să danseze vin.
Ah, Kupalo, ah, Kupalo,
Fete să danseze vin.

Unora le-o fi necaz,
Noi petrecem, facem haz.
Ah, Kupalo, ah, Kupalo,
Noi petrecem, facem haz.

                             !916

*Ivan Kupalo - Ioan Botezătorul, în mitofolclorul rusesc

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Lăstăriş, în grădina de la Sărăţeni. Foto: Maria Bucurescu

Culesul florii de ferigă, în Noaptea Sânzienelor

         Mitologie românească


     În ruinele cetăţii Apullum, a fost descoperită următoarea inscripţie tegulară dacică: AC C(H)IPIO I AN NUNO VUV FELIC(H)E. Traducerea: În culmea anului, se descântă de sporul grânelor; cf. latin. ac "şi; dar"; rom. chipiu: an; a nănăi "a fredona; a îngâna"; latin. nenia "descântec"; felix "roditor; încununat de succes; fericit; norocos; salutar; delicios; încântător". Polisemantismul limbii dace îngăduia încă o tălmăcire a acestui text: În culmea anului, se vrăjeşte cu mugurii (lăstarii) de ferigă; cf. rom. a nănăi; pup "boboc de floare; mugur; tufă pe jumătate îngropată în pământ"; alban. pip "butaş, lăstar"; rom. ferigă.
     De la ambiguitatea acestui text au fost moştenite şi obiceiurile româneşti legate de Sânziene, care se sărbătoresc la Solstiţiul de Vară, adică în cea mai lungă zi a anului, de cântecul Drăgaicelor, precum şi cele legate de ferigă.
     Se spune că norocul cel mai mare îl aduce floarea de ferigă, albă şi strălucitoare ca o stea, care se iveşte în noaptea de Sânziene, între ceasurile 10 şi 12; dar numai puţini o pot vedea şi culege, din pricina Necuratului, care, cum răsare, cum vrea s-o culeagă. O pot culege şi oamenii, dar numai doi fraţi, împreună cu doi veri primari din fraţi, doi veri de-al doilea din veri primari, toţi coborâtori din aceeaşi familie, sau doi gemeni. Ei trebuie să se îmbrace curat, cu cămăşi albe, să nu aibă păcate şi să nu fi cunoscut femeie. În noaptea spre Sânziene, se duc la locul unde înfloreşte feriga, se învârt o dată în jurul ei şi priveghează, fără să vorbească, fără să râdă, fără să doarmă şi fără să se aşeze. În timpul cât cei şase oameni stau de pază şi priveghează, apare dracul, care nu vrea să vadă oamenii fericiţi, şi începe a face fel de fel de drăcovenii şi ghiduşii, spre a face pe cineva din cei ce păzesc feriga să calce consemnul şi să râdă sau să vorbească. Dacă vreunul din ei se lasă înşelat de Ucigă-l-Toaca şi face ceva care nu e slobod, floarea dispare ori o fură diavolul. Dacă, dimpotrivă, oamenii se ţin tare şi nu se lasă păcăliţi de şiretlicurile dracului, când răsare floarea, cel mai vârstnic dintre ei se duce la ea, face trei cruci şi mătănii spre Răsărit, o rupe şi o pune într-o năframă curată. Aşa se duc acasă, unde pun floarea la icoane. După câteva zile, oamenii o put pune la lucru ori la locul la care doresc să aibă noroc şi, după aceea, treburile le merg de minune. Însă floarea de ferigă trebuie luată dintr-o pădure îndepărtată de orice aşezare omenească, pentru a nu se auzi cântec de cocoş.
     Fetele mari se duc la ferigă să-şi afle ursitul. Ele o sapă, şi dacă are rizomul simplu, cred că nu-şi vor afla ursitul, că nu o să se mărite curând. Dacă feriga e îngemănată, cu rizomul bifurcat, cred că-şi vor afla ursitul repede, că se vor mărita degrabă.
     Babele spun că nu-i e dat oricui să vadă florile de ferigă. În ţinutul Sucevei se crede că feriga înfloreşte în noaptea de Anul Nou. Se spune că acela ce o vede înflorind "va afla bani". În ţinutul Dornelor se crede că feriga înfloreşte în noaptea de Sânziene şi că acela care va avea floarea şi o va ţine la el, acela "nu numai că va găsi bani, ci va şti ce e pe pământ şi în cer, va cunoaşte voinţa şi gândurile oamenilor".
     Că datinile legate de culesul ferigii vin de la Geto-Daci o demonstrează încă o dată textul de la Apullum, unde "culmea anului", care poate însemna şi ziua cea mai lungă dar şi sfârşitul anului, a dus la credinţa că feriga înfloreşte fie la Sânziene, fie la Anul Nou. Culmea e că feriga nu înfloreşte, nu are muguri, dar cuvântul VUV, de la Apullum, însemna şi "butaş; lăstar"; iar aceste sensuri sunt cuprinse în rom. pup ”boboc; mugur; tufă” şi alban. pip ”butaș; lăstar”.

                                                                                                          Adrian Bucurescu
     

Valeria şi Adrian Bucurescu, în vizită la prietenii din Los Angeles. Foto: Tana Manea

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Я по первому снегу бреду..." / "Întâia zăpadă mă zăpăceşte..."

Întâia zăpadă mă zăpăceşte,
În inimă mi se aprind lăcrămioare.
Pe drumul meu albastră luceşte
Seara cu steaua ca o lumânare.

Nu ştiu, e beznă sau e lumină?
În desiş cântă cocoşul ori vântul?
Poate că în loc de o iarnă lină
Lebedele au acoperit pământul.

O, albă oglindă pe apa-ngheţată!
Sângele-mi fierbe în gerul uşor!
Aş vrea să strâng la piept deodată
Sânii goi ai mestecănuşelor.

O, nepătrunsă, tulbure ceaţă!
O, veselă zăpadă a luncilor!
Aşa aş vrea, să cuprind în braţe
Coapsele de lemn ale sălciilor.

                                            1917

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Noapte de vară

          Moment zgubilitic

Două gâşte croşetează
Apă minerală.
Luna-n nouri albi visează
Noaptea ideală.

În căsuţa cu zorele
Lampa luminează.
O pereche de andrele
Se îmbrăţişează.

De la Hanul lui Mânjoală
Vine Gogu-acasă;
A băut şi el o oală
Dup-o zi de coasă.

Pe deasupra casei zboară,
Lin ca o iscoadă,
Vaca lui Vasile Sfoară,
Fluturând din coadă.

Luna-n raze-ncondeiază
Dealul Curcubăta.
Vaca spre Gogu nechează:
- Bă, proastă e mă-ta!


                  Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu - SOLSTIŢIUL DE VARĂ. Colecţie particulară

Povestea vorbei

          Lemn Tănase

     Printre zicalele zgubilitice ale limbii române se numără şi lemn Tănase, ceea ce se tălmăceşte prin a fi insensibil. Toate ca toate, dar de ce şi Tănase? Hai că a fi de lemn sau ca lemnul ştim ce înseamnă: a nu simţi nimic, a fi insensibil. O oarecare legătură cu insensibilitatea o au şi expresiile a dormi buştean, adică a dormi adânc, precum şi a (se) lămuri buştean, adică a lăsa ori a rămâne nedumerit în urma unei explicaţii neclare. Oricum, uneori lemn este sinonim cu buştean. Cu Tănase e mai complicat. Explicaţia ar fi de la vechiul nume românesc  Atanasie, care provine din limba greacă, unde Athanasios este în legătură cu athanatos "nemuritor" şi cu athanasia "nemurire".
     În trecut, masculinul Atanasie şi femininul Atanasia erau nume destul de răspândite printre Români, astăzi însă sunt destul de rare. Numele Athanasios, cu varianta Athanasius, apare îndeosebi în onomastica ortodoxă, unde a devenit popular datorită faimei şi cultului unui patriarh din Alexandria. Preluat de către Slavi de la Bizantini, numele ajunge şi la Români, graţie şi calendarului nostru popular, unde se află şi sărbătoarea Atanasiile sau Antanasiile, ultima denumire fiind o combinaţie din numele Sfinţilor Antonie şi Atanasie, sărbătoriţi pe 17 şi respectiv 18 Ianuarie. Ziua de Antanasii este o sărbătoare dedicată copiilor, căci Sfântul Atanasie este patronul lor. Cine respectă sărbătoarea Antanasiilor, prin nelucrare, este ferit de ameţeli, de "boala copiilor" şi de pojar.
     În româneşte, căzând negaţia a-, numele prescurtat în Tănase ar fi putut fi înţeles ca "muritor" sau "mort", mai ales de fanarioţi şi de alţii care ştiau elineşte. Astfel, s-a renunţat treptat la numele de botez Tănase, el rămânând doar ca să întărească zicala a fi de lemn, adică a fi insensibil.

                                                                                                      Adrian Bucurescu

În grădina de la Sărăţeni

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Колокольчик среброзвонный..." / "Clopoţel cu sunete argintii..."

Clopoţel cu sunete argintii,
Tu cânţi? Sau inima visează?
Lumina din icoane trandafirii
Pe genele mele de aur se aşează.

Chiar de nu-s eu acel copil duios
Foşnind din aripi de porumbel,
Visul meu e blând şi bucuros
De îndepărtatul dediţel.

Oftat de mormânt nu aş vrea,
Taina în cuvânt nu se arată.
Învaţă-mă cum aş putea
Să nu mă trezesc niciodată!

                                                              1917

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
    

Zbor deasupra Luncii Ialomiței

                                                                                                    Colecție particulară

Rusaliile

         Mitologie românească

     În Banat, se spune că Rusaliile au fost la început şapte surori, fete curate şi nemăritate, pe care Dumnezeu, pentru că au fost aşa de cinstite şi de plăcute, le-a prefăcut pe toate în zâne. Aceste zâne n-au murit şi nu vor muri cât îi lumea. Iar ca zâne, ele umblă ziua şi noaptea printre oameni, însă lumea nu le vede, fiind prea stricată şi încărcată de păcate şi fărădelegi. Rusaliile sunt ca şi îngerii, dar se supără şi ele când trece cineva peste jocul lor sau nu le cinsteşte zilele de sărbătoare. Se mai spune că sunt aceleași cu Ielele.
     De Rusalii nu se lucrează mai nimic, fiind primejdie de dureri de mâini şi de picioare, de înnebunit sau de alte nenorociri. Singurul lucru îngăduit este culegerea unor importante plante de leac, îndeosebi a dumbravnicului. Tot în aceste zile se sfredelesc urechile fetiţelor, pentru cercei, şi, de aceea, prin unele locuri sărbătoatea se mai numeşte şi Sfredelul Rusaliilor.
     Sunt locuri pe unde se spune că Rusaliile ar fi nişte babe urâte, gârbovite de bătrâneţe. Ele umblă numai în Săptămâna Rusaliillor şi în ziua de Todorusale sau de Strat de Rusalii. Zboară şi ele prin văzduh, ca şi Ielele, cântă şi joacă pe la fântâni, cruci, răspântii, prin poieni etc. În aceste zile, nimeni nu trebuie să lucreze nimic, fiind primejdie de ologeală, schilodire, de scos ochii, de surzenie şi de alte belele. Se povestește că o fată care a lucrat în zilele Rusaliilor a căzut într-un somn adânc și nu se-a deșteptat decât când a adus tatăl ei călușarii de au jucat-o în Căluș. O femeie nu a  ținut Rusaliile și, către seară, rațele din curte au început să joace ca după lăutari. A trebuit să le taie, căci nu mai încetau jocul! Alteori, aceste Iele îl ridică pe om în sus, îl saltă şi-i dau drumul să cadă. de-şi frânge oasele. Se spune că au în mâini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite, cu care schilodesc lumea.
     În româneşte, denumirea Rusaliilor vine din nume dacice, atestate, cum ar fi URSOLUS sau URSULUS, ce aveau mai multe tâlcuri, unele provenite încă din Neolitic, când aceste femei năzdrăvane erau şi preotese ale Soarelui. Astfel, UR SOL US se tălmăceşte prin "Cele Consacrate Soarelui; Care sunt ale Soarelui"; cf. rom. ori; Soare; latin. Sol "Soare"; rom. îs; a răsări; răsură. Limba străveche, încă nefixată, ducea şi la alte înţelesuri, de pildă UR SOLUS sau UR SULUS "Care străpung (înţeapă); Cu Suliţe (Lănci); Cu Armură"; cf. rom. ori; sulă; suliţă; solz. Aceste sensuri se explică prin provenienţa lor din Ordinul Amazoanelor, adică al fecioarelor războinice despre care scriitorii antici afirmă că trăiau la Dunărea de Jos. În această ipostază, ele l-au străpuns pe profetul Orfeu cu suliţele, pentru că nu a vrut să oficieze Hierogamia, "Nunta Sfântă", cu noua lor conducătoare, după moartea frumoasei Eurydice. Scena apare nu doar în iconografia Tracilor, ci şi în a Grecilor şi Romanilor.

     Desigur, de la tâlcul de "străpungere" vine denumirea de Sfredelul Rusaliilor şi tot de acolo a rămas obiceiul străpungerii urechilor fetiţelor.
     Legat de "străpungere; împungere; impunere", româna a moştenit din URSOLUS şi rusală "bir plătit în Ţara Românească de curteni".  

     

     Goana Rusaliilor: Ceata fecioarelor, în vârstă de opt-paisprezece ani, întotdeauna în număr fără soț, se constituia sub jurământ solemn: ”Zău, am să împlinesc Goana Rusaliilor până voi ieși la horă și nimeni decât mine și ai mei să nu știe, altfel Rusaliile să mă pedepsească!” În dimineața zilei de Vineri dinaintea Rusaliilor se întâlneau și mergeau în taină în pădure sau pe câmp pentru a strânge flori, din care împleteau cununițe, cingători și buchete și țineau post negru până a doua zi. În noaptea de Sâmbătă, după cântatul cocoșilor de miezul nopții, fetele se sculau, se îmbrăcau în alb, mergeau, fără să vorbească, în câmp, unde împletiseră cu o zi înainte cununile. Primele cuvinte se pronunțau când sosea și ultima surată: ”Bună dimineața, surată!” ”Bună dimineața, fete curate! Să pornim Goana Rusaliilor!” Cea mai mare surată încheia dialogul cu cuvintele: ”Gonim lucrurile necurate, să ne rămână vetrele curate ca roadele de rouă din cer picate!” După împodobirea cu cununile și cingătorile de flori aduse de acasă, fetele deveneau foarte vesele, începeau să cânte, se prindeau într-o horă năvalnică și înconjurau vatra satului; apoi fetele se întorceau acasă, mâncau și beau apă, încheind postul negru. 

     În graiul getic, URS O LUS însemna şi "Ştiu a dansa; Menite Jocurilor; Consacrate Ceremoniilor"; cf. rom. a se hârşi; a ursi; latin. lusio "joacă"; lusus "joc". Sunt aceleaşi cu vestitele Menade, dansatoarele sacre ale Tracilor. De la aceleaşi tâlcuri se spune despre Rusalii că dansează pe la răspântii şi prin poieni. De aceea, efemeridelor, gâze care "dansează" în sumedenii de roiuri, deasupra apelor, în ultima lor zi de viaţă, li se mai spune în româneşte şi rusalii. 

 

 

      Tot aşa, de Rusalii, căluşarii încep jocurile lor tămăduitoare pe la casele celor care îi cheamă, căci UR SOLUS mai însemna și ”Cu (pentru) Sănătate; Cu Vigoare”; cf. rom. ori; silă (arh.) ”forță; putere”; a (se) sili”; latin. salus ”sănătate; deplinătate a forțelor fizice; stare fizică foarte bună; bine; salvare; scăpare de primejdie; păstrare a vieții; existență; mijloc de salvare; salutare; urare de bine”; Salus - divinitate a salvării și a binelui public”; Sol ”Soarele”. 

      Alte tradiții: Rusaliile sunt o sărbătoare pe care o țin femeile, punând pelin în brâu, stând pe iarbă verde, bând vin amestecat cu acel pelin, crezândiu-se că prin aceasta vor fi voinice în cursul anului și ferite de boli. De la Duminica Mare înainte este îngăduit oricui să doarmă pe prispa casei sau oriunde afară. Până în această zi însă nu e bine, căci pe cel care se culcă afară îl cuprind frigurile aduse de duhurile rele ale văzduhului. Vitelor li se pune tei între coarne, pentru ca fermecătoarele să nu le ia laptele. Dacă lucrează în această zi, fetele rămân nemăritate și împletesc cosițe albe la părinți. A doua zi de Rusalii fiecare gospodar se duce la holdele sale și le stropește cu apă, rostind o formulă ceremonială de invocare a belșugului: ”Doamne, norocu nost să vie tăt la noi!”. Fetele dau bete și basmale la călușari, ca să se mărite mai degrabă, și mai cu seamă fetele mature.

     

     Absolut toate datinile româneşti legate de Rusalii provin din cultura Geto-Dacilor.


                                                                                                         Adrian Bucurescu

Margareta Labiş şi Adrian Bucurescu, la o întâlnire literară.

                                                                                        Foto: Nicolae Popescu

Poezii de Nicolae Labiș

     POEZIA

                                   Cititorului

Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.

                                          Octombrie 1956

     EPITAF I

Iertat să fie cel ce la mânie
Mi-a împlântat cuţitul pân' la os,
Dar neuitat şi neiertat să fie
Cel care-a râs de gându-mi bătăios.

     EPITAF II

N-am jinduit să surp sori plini de viaţă
Ori din planete moarte să scapăr eu scântei,
Dar tind s-aprind din mohorâta ceaţă
Al cugetării strugur şi-al semenilor mei.

                         *
                   *      *

Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.

Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicola Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă...
    

Voievod fără de oaste

Aoleu,
mult mi-e greu
fără oastea mea pierdută
în noianul de cucută!
Doamne, prin câte-am trecut
şi prin câte-am petrecut
în pălita mea armură
şi pândit mereu de ură.
Chiteam, cu chite de crini,
să-i întâmpin pe haini,
dar ei, măre, pe-nnoptate
mi-mplântau cuţitu-n spate.
Şi-am murit de zeci de ori,
că doar nu-i prea greu să mori,
şi-am rămas cu ochii goi,
bântuind ca un strigoi,
şi n-am loc nici pe pământ,
nici în cer, în Raiul sfânt,
nici în iad, nici în văzduh,
şi nu sunt nici om, nici duh,
nu-s nici înger, nu-s nici drac,
şi nu ştiu ce-am să mă fac
fără oastea mea pierdută
în noianul de cucută.


                    Adrian Bucurescu

Dacii și Druizii

          Istoria Secretă

     Istoricii români oportunişti, adepţi ai ticăloasei "corectitudini politice", fie n-au habar de cultura şi civilizaţia strămoşilor noştri antici, fie, dacă mai ştiu câte ceva, păstrează pentru ei, spre a nu fi calificaţi ca "tracomani", "protocronişti", "legionari" etc. Informaţiile  privindu-i pe Daci au fost, în mare parte distruse, dar au rămas şi câteva de o mare importanţă pentru noi. Din aceste texte, precum şi din mitologiile create sau păstrate în Evul Mediu, se vede limpede că religia zalmoxiană nu a fost doar zestrea Dacilor, ci şi a tuturor popoarelor europene, care, în timp, au adaptat-o propriilor lor tradiţii. Astfel, în lucrarea "Philosophumena", Sfântul Origenes precizează că druidismul la Celţi a fost adus de "Tracul Zalmoxis, care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţiunea prin fişe şi numere".

     În limba latină, druid se spunea druida, iar la plural, druidae sau druides. Termenul DRUIDAE, adică  ”Vrednici; Cinstiți; Drepți”, va fi existat  și la Traci, după cum înțelegem din moștenirile din spațiul lor; cf. rom. trudă; a trudi; Dridu - localitate de lângă Ialomița, pe malul drept; alban. i drejte ”drept; just; cinstit”; drejtoj ”a (se) dirija; a (se) îndrepta; a (se) adresa; a (se) redresa; a (se) îndruma; a (se) administra”.
     Deşi despre druizi s-a scris destul de mult, doctrina lor esoterică a rămas probabil pentru totdeauna învăluită în mister, mai ales că, după "Războiul galic" al lui Iulius Caesar, socoteau că religia lor nu permite consemnarea în scris a învăţăturii, pentru că nu doreau să fie divulgată şi se temeau "ca nu cumva discipolii lor, bizuindu-se pe scris, să-şi cultive mai puţin memoria". Aceşti preoţi-magi din Irlanda, Britania şi Galia erau consideraţi intermediari între pământeni şi lumea cerească şi alcătuiau o clasă sacerdotală, moştenitoare şi păstrătoare a tuturor datinilor celtice, organizată ierarhic, dar nu ca o castă închisă. Treapta inferioară era cea a Barzilor, care ştiau pe de rost genealogia clanurilor şi cântau la hrottă isprăvile vitejeşti ale conducătorilor, precum şi străvechile tradiţii; apoi, era ordinul preoţesc propriu-zis, alcătuit din Ovaţi şi Druizi. Ordinul lor era electiv. Iniţierea, însoţită de grele încercări, avea loc în adâncul codrilor, în peşteri, şi ţinea câteodată douăzeci de ani, cam cât se spune că ţinea şi aceea a solomonarilor noştri, şcoliţi în Şolomanţă, în munţii Galarei. Acolo trebuiau să înveţe pe de rost toată ştiinţa sacerdotală. Ei dădeau lecţii de înţelepciune şi morală personalităţilor celte, locuiau în păduri şi afirmau că au cunoştinţe despre mişcarea aştrilor şi voinţa Zeilor, şi despre forma şi mărimea Pământului. Tot aşa scrie şi Jordanes despre Geţi.
     Druizii credeau că sufletele circulă veşnic din lumea aceasta în cealaltă, că moartea ar fi intrarea în alt tărâm, iar viaţa ar fi ieşirea, adică revenirea pe Pământ. Cei din Auttun, o localitate din Masivul Central al Galiei, atribuiau mari virtuţi oului de şarpe şi aveau ca emblemă un şarpe de argint pe fond albastru, iar deasupra un vâsc, împodobit cu ciucuri. Ca şi credinţa în reîncarnare a druizilor, acest stindard aminteşte de tradiţia Geto-Dacilor. Conducătorii druizilor aveau ca simbol cheia.
     Funcţia preoţească druidică putea fi îndeplinită şi de femei. Astfel, în micul ostrov Sena, astăzi Sein, în Finister, exista un colegiu pentru fecioare, cărora Galii le spuneau SENES "Curate; Frumoase; Minunate; În-cântătoare" (cf. rom. zână; a suna). Ca şi principalele divinităţi feminine getice, Senes erau în număr de nouă, obligate să rămână virgine; ele prevesteau viitorul şi aveau puterea să oprească vânturile şi să stârnească furtunile. Se mai spunea despre ele că pot lua forma oricărui animal şi că tămăduiesc bolile cele mai grele. Existau şi druide care se căsătoreau, dar ele nu ieşeau decât o dată pe an din templu şi nu aveau voie să petreacă decât o zi pe an cu bărbaţii lor; erau venerate şi năşteau în fiecare an câte un copil. La fel se spunea şi despre celebrele AMAZONES geto-dace şi se mai spune şi astăzi despre soţiile Blajinilor sau Rohmanilor în legendele româneşti.
     Ordinul Druidelor se conducea după legi contradictorii; în unele ţinuturi, preoteasa nu putea dezvălui viitorul decât celui ce o profanase! Uneori, druidele luau parte la jertfe nocturne, goale şi despuiate, ca Bacchantele trace, cu corpul vopsit în negru, pradă unui delir neînfrânat. În fiecare an, preotesele NANNETE, de la gurile Loarei, încununate cu iederă şi frunziş verde, trebuiau să dărâme şi să înalţe din nou acoperişul templului lor. Iar dacă, din nenorocire, vreuna lăsa să cadă pe pământ ceva din obiectele sacre, era pierdută; suratele ei se năpusteau asupra-i cu strigăte cumplite şi o sfâşiau, aruncându-i bucăţle din corpul însângerat. Vechii Greci au recunoscut în aceste ritualuri cultul lui Dionysos din insula Samothrake.
     Apollon fusese săgetat într-un stejar. Şi la Celţi cultual acestui arbore era esenţial; un druid tăia cu o seceră de aur, în noaptea de Anul Nou, o ramură de vâsc, ce creştea pe copacul respectiv. Nu întâmplător, desigur, pe Columna lui Traian, arborele sub care se sinucide Decebal este un stejar.
    Medicina druizilor era totalmente magică. Astfel, samolus-ul trebuia cules pe nemâncate, cu mâna stângă, smuls din pământ fără să fie privit, şi apoi aruncat în jgheabul din care se adăpau vitele, spre a fi ferite de boli. Pentru recoltarea selagei, druizii se pregăteau prin abluţiuni şi ofrandă de pâine şi vin, porneau desculţi şi înveşmântaţi în alb; imediat ce vreunul observa planta, se lăsa în jos, ca din întâmplare, şi, ducând mâna dreaptă pe sub braţul stâng, o smulgea, fără ajutorul vreuni unelte de fier, şi o înfăşura într-o pânză, care trebuia să slujească doar o singură dată. Pentru culesul fiecărei ierburi de leac, exista alt ceremonial. Însă leacul tuturor bolilor era vâscul, cules într-a şasea zi a lunii Ianuariei, zi care corespunde astăzi cu Boboteaza. Nu este lipsit de interes a aminti că o plantă medicinală dacică se numea ANIAR-SEXE "Şase Ianuarie"! La culescul vâscului se sacrificau doi tauri albi, ale căror coarne erau legate pentru prima oară. Şi în tradiţiile religioase dacice, cum se vede şi pe celebrul coif de la Coţofeneşti, Apollon jertfea un taur.

     Ca şi Geţii, Celţii practicau sacrificiile umane. Druizii străpungeau victima deasupra diafragmei şi deduceau viitorul în funcţie de poziţia în care cădea cel jertfit, după mişcările spasmodice ale mâinilor şi picioarelor şi după abundenţa şi coloritul sângelui. Uneori, victima era răstignită pe nişte stâlpi, înăuntrul templului; alteori, războinicii trăgeau asupra celui sacrificat, până în clipa morţii lui, o ploaie de săgeţi şi de suliţe. În unele ţinuturi, druizii înălţau câte un colos alcătuit din nuiele şi fân, pe care îl umpleau cu oameni vii, apoi un preot arunca înăuntru o făclie aprinsă şi totul pierea curând în nouri de fum şi limbi de flăcări.
     Celţii mai aveau obiceiul ca, atunci când apele îşi ieşeau din matcă, să le întâmpine cu sabia în mână şi să le bată. Şi Geţii, după cum scrie Herodot, aveau obiceiul de a trage cu săgeţi în norii ce aduceau furtuni.
    

                                                                                                   Adrian Bucurescu
    
    

În grădina de la Sărăţeni

                                                      

Adrian Bucurescu - LACUL CODRILOR ALBASTRU. Ulei pe pânză

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Не напрасно дули ветры..." / "Nu-n zadar vânt s-a stârnit..."

Nu-n zadar vânt s-a stârnit
Şi furtună s-a iscat.
Cineva cu foc mocnit
Ochii mei i-a adăpat.

Nu ştiu de-a cui duioşie
M-am pierdut în ceaţa lină
Din misterioasa glie
Minunată, dar străină.

Nu mi-e teamă de-nstelarea
Mută pe bolta cerească.
Am uitat lumea şi zarea
Ca pe vatra părintească.

Totu-n ele-i sfânt şi darnic
Şi-n lumină te-ameţeşte.
Ca un mac amurgul tainic
Heleşteul îl roşeşte.

Fără voie-n lanu-nalt
O privelişte te-atinge:
Cerul, după ce-a fătat,
Viţeluşa roşă-şi linge.

                          1917

     Пкреводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Copiii mei, Dan şi Maria, la Berlin. Foto: Valeria Bucurescu

Povestea vorbei

          Fudul de urechi

     La început, zicala fudul de urechi se va fi referit la cineva care nu dorea să stea de vorbă cu oricine. Cu alte cuvinte, se ţinea mândru. În zilele noastre, fudul de urechi înseamnă pur şi simplu surd, indiferent de "corectitudinea politică". Dacă e fudul de-o ureche, înseamnă că aude doar cu cealaltă, iar surd toacă se zice despre cineva complet surd. Cică surdul nu aude dar le potriveşte. A vorbi de-a surda înseamnă a vorbi degeaba, în zadar. Tot aşa, când cuiva îi intră pe-o ureche şi-i iese pe cealaltă, înseamnă că acela nu reţine ce i se spune, trece uşor peste cele auzite sau nu ascultă sfaturile primite. Mai de mirare este zicala cu unul într-o ureche, adică smintit, scrântit, ţicnit; desigur, s-a pornit de la faptul că insul nu este întreg la trup, apoi că nu e nici la minte. Când cineva îşi pierde răbdarea, aşteptând să mănânce, se zice că i s-au lungit urechile de foame. Până peste urechi înseamnă foarte mult. A mişca din urechi va să zică a mitui, a da mită. Şi un ac are urechi, iar a scăpa ca prin urechile acului înseamnă a scăpa cu greutate, în mod miraculos dintr-o situaţie dificilă.
     Organ important şi vizibil, urechea a intrat şi în etnobotanica noastră. Astfel, o ciupercă bună de mâncat se numeşte urechea babei; aceleiaşi ciuperci i se mai zice însă şi pitacul-dracului. În graiul popular, în flora românească se mai întâlnesc şi următoarele plante erbacee: urechea-iepurelui, urechea-porcului, urechea-şoarecelui şi urechea-ursului. Metaforic, şi măgarilor şi iepurilor li se spune urecheaţi. Urechea a pătruns şi în onomastica românească, înnobiilată de celebrul cronicar Grigore Ureche, apoi de Vasile Alecsandrescu-Urechia, istoric, scriitor, om politic şi membru fondator al Academiei Române, precum şi de fiii acestuia, şi ei scriitori, Alceu şi Nestor Urechia.


                                                                                                           Adrian Bucurescu

Stradă sacralizată, la Chişinău

                                                                   Foto: Nicolae Becciu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Не бродить, не мять в кустах багряных..." / "Nu rătăci, prin tufe roşii nu strivi..."

Nu rătăci, prin tufe roşii nu strivi
Frumoase lebede! Urme nu căuta!
Cu snopul de ovăz al părului
A dispărut pe veci făptura ta.

Precum e coaja poamei sângerii erai,
În asfinţit, gingaşă, prea frumoasă,
Şi cu un trandafir mai semănai,
Ca neaua străluceai de luminoasă.

Şi ochii tăi cu grâne s-au acoperit,
S-a stins şi numele ca sunetu-n lumină.
Dar a rămas un şal mototolit
Cu iz de miere de la mâna-ţi fină.

În linişte, când zarea ca un mâţ plăpând
Îşi spală cu boticul lăbuţele moi,
Ascult cum despre tine grăiesc blând
Faguri de vânt şi apa în zăvoi.

Deci să-mi şoptească seara cea albastră
Că ai fost vis şi cântec cristalin.
Cine te-a plăsmuit aşa măiastră
Se sărutase c-un mister divin.

Nu rătăci, prin tufe roşii nu strivi
Frumoase lebede! Urme nu căuta!
Cu snopul de ovăz al părului
A dispărut pe veci făptura ta.

                                             1916

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Grădina de la Sărăţeni

Moment zgubilitic

          Din jale se întrupează iapa

Un ţigan avea o iapă
Şi căra cu ea la ceapă.
Ţiganul s-a-mbogăţit,
Iapa nu s-a odihnit,

Ci acum căra banane
Şi producea milioane.
Lui tare-i plăcea de ea,
Ca pe-o doamnă o ţinea,

Că şi ea l-a făcut om -
Din ţigan a ajuns rom.
Dar romul nu-i prea plăcea,
Mai mult vodcă-i da să bea.

Uite-aşa, ea s-a stricat
Şi s-a alcoolizat.
Niciun cal n-o respecta,
Din fraieră n-o scotea.

     Morala:
     Ay, mishto, ay, romale,
     Ay, shukar, ay balamale!


                   Adrian Bucurescu

Moment zgubilitic

          Corectitudine politică

Idealul lui în viaţă
E femeia cu mustaţă,
Cu barba în duşumea -
Moare neica după ea.

Ea-şi vopseşte barba-n verde,
De dragul neichii se pierde
Şi-şi face mustaţa creaţă
Şi cu gulaş îl răsfaţă,

Iară părul de pe cap
Şi-l piaptănă în proţap.
Coaptă îi cum îi shaorma
Şi-şi menţine mereu forma.

Şi chiar dacă n-are ţâţe,
Tot ştie să îl aţâţe,
Dănţuindu-i din buric
Până ce-l face peltic.

     Corect politic:
          Când n-ai frumoasă,
          Pupi şi mucoasă.


                                Nilă Uluilă