Radu Gyr

          Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău, ţinut în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
Sus pe lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Пороша / Întâia zăpadă

Plec. E linişte. Zăpada
Se aude sub copite.
Sure ciori s-au strâns grămadă
Croncănind pe câmp smerite.

Codrul de năluci e plin
Şi adoarme ca vrăjit.
Cu un alb batic un pin
Pare că s-a-mbrobodit.

Sub zăpadă se-ncovoaie
Ca un moş într-un toiag,
Chiar în vârf o ghionoaie
Îl scobeşte cu arţag.

Calu-aleargă, lunca ninsă
Cu un şal s-a învelit.
Fuge-n zarea necuprinsă
Drumul meu fără sfârşit.

                             1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Misterul Giulgiului din Torino

          Leonardo da Vinci ştia româneşte!

     Acum câteva zile, am prezentat anagramele din MONA LISA şi GIOCONDA, aparţinându-i marelui artist şi savant Leonardo da Vinci. Acestea sunt anagrame simple. Altele, mult mai complexe, din LA GIOCONDA, dezleagă mistere extraordinare, ducând la certitudinea că Leonardo ştia româneşte! Învăţase, probabil, de la Românii din Dalmaţia sau de la iniţiaţiI zalmoxieni din preajma regelui Matia Corvin, cu care intrase în legătură. Oricum, prin anagramare repetată, LA GIOCONDA se citeşte astfel: IN GALIA IO INCONDIAI O ICOANA DIN CONDICA DACII, adică "În Franţa eu am zugrăvit o icoană din Scriptura Daciei". În vremea lui Leonardo, în româneşte condica însemna şi "Cartea; Biblia".
     O altă lectură, tot prin anagramare repetată, lămureşte la ce se referea autorul: IO INCONDIAI GIOLGIOL DAC IN GALIA. Traducerea: ”Eu am pictat (încondeiat) giulgiul dacic în Galia”. Cu siguranţă, această mărturisire se referă la celebrul Giulgiu din Torino, adus în Italia din Galia, adică din Franţa! Chipul întipărit pe giulgiu nu este însă al lui Iisus Christos, ci al Zeului Apollon-Zalmoxis, ucis de ocupanţii scyţi, dar care a înviat a treia zi, după cum lămuresc scrierile geto-dacice! Aceasta nu e singura mărturie că Leonardo da Vinci era iniţiat în Misterele Zalmoxiene. Voi reveni.


                                                                                                   Adrian Bucurescu

     Folclor nou

Te-am văzut printre uluci,
Erai îmbrăcată-n blugi,
Aveai blugi, aveai şi geacă
Şi dădeai apă la vacă.

Nichita Stănescu. Primenirea graiului poeticesc

     Poate că niciun alt poet român, de la Mihai Eminescu încoace, nu a zdruncinat aşa de subtil lexicul românesc ca Nichita Stănescu.
     El revoluţionează complet "limba veche şi-nţeleaptă" cu o uimitoare infuzie de "necuvinte". Nu putem defini precis noţiunea de "necuvânt". Este ca şi cum ai vedea aici, pe planeta Pământ, ceva fascinant şi, neputându-l denumi cu cuvinte obişnuite, tocite, spui că ar fi "nepământean".
     Nichita Stănescu ia cuvântul şi-l secţionează ca în experienţele fizicienilor, care descompun lumina în culorile spectrului solar:
          În spatele meu, zeul cu un singur ochi
          rânjind mă trage de mânecă...
          de braţ, de umăr, de umbră
          de la revedere, de la, de re
          de ve, şi de, şi re...
                                            ("Tenis")
     Există la un moment dat impresia, nu că nu se mai înţelege nimic, ci pur şi simplu că vocabulele dansează, că logica e brutal şi, în acelaşi timp, frumos distrusă. Nu se poate spune în niciun caz că poetul delirează, ci doar că ne invită să citim în figurile norilor sau în fumul de ţigară ce se întinde în vedenii ciudate prin cameră.
     Iată o poezie în ritm popular românesc, cu expresii neaoşe, şi care totuşi te ameţeşte, se face că-ţi dăruie ceea ce nu se poate dărui:
          Şi-am zis verde de albastru
          mă doare un cal măiastru,
          pe care mă ţin călare,
          cu capul la cingătoare,
          cu călcâiul în spinare,
          şi cu ochiul în potcoave,
          şi cu inima-n silabe
          de mă duc, mări, mă duc
          ca toamna frunza de nuc,
          ori ca iarna frunza albă
          de la floarea de zăpadă.
                                            ("Frunză verde de albastru")
     Nu, nu este un descântec. Sau este unul nou, un descântec al erei spaţiale, presupunând că şi lumea care se anunţă va avea nevoie de poezie. De poezia ei, cu o sensibilitate complet nouă, poezie pe care o vesteşte în mod cert românul Nichita Stănescu.
     Întrebările poetului surprind ca unele care nu s-au mai pus până acum. În fond, nu aceasta este menirea artistului? De a pune primul întrebarea, de a merge înaintea tuturor, de a fi vizionar? Dacă într-adevăr materialul poetului este cuvântul, aşa cum al pictorului este culoarea, atunci primul ar trebui "să se joace" şi el cu nuanţele, deci cu sunetele:
          Ce eşti tu, A?
          tu cea mai omenească şi 
          cea mai absurdă literă,
          o tu sunet glorios!
                                           ("Pean")
     Această atitudine faţă de cuvânt, de sunete, cu totul nemaiîntâlnită în literatură, face din Nichita Stănescu un revoluţionar al poeziei. Încercările dadaismului şi ale altor curente de atunci, nu au aproape nimic comun cu "Necuvintele". Poate doar îndrăzneala.
     De-abia de la Nichita Stănescu s-a săvârşit ceea ce trebuia săvârşit în poezie. Poetul recrează lumea pentru sensibilitatea noastră modernă, recreează poezia, transformând-o în "geometrie înaltă şi sfântă", aşa cum s-a primenit şi fizica în acelaşi secol XX, în care a trăit şi a creat el:
          Totul ar fi trebuit să fie sfere
          dar n-a fost, n-a fost aşa.
          Totul ar fi trebuit să fie linii
          dar n-a fost, n-a fost aşa.
                                            ("Cântec")


                                                               Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”

    Сергей Есенин / Serghei Esenin       

   

          "Черная, потом пропахшая выть!..." / "Neagră arătură, din câmp până-n grind!..."

Neagră arătură, din câmp până-n grind!
Cum, plin de iubire, să nu te alint?

Trec pe podu-albastru, peste lacul clar,
Seara-mi dăruieşte în inimă har.

Stau colibe sure-n lunca înserată,
Trestiile toate freamătă deodată.

Pirostrii pe roşul foc însângerează,
Luna cu-albe pleoape în vreascuri visează.

Ghemuiţi, cosaşii stau lângă drumeag,
Ascultând povestea spusă de-un  moşneag.

Undeva, departe, unde râu-i frânt,
Murmură pescarii somnorosul cânt.

Cositor sclipeşte pe pustia vale...
Cântec mult prea trist, tu - rusească jale!

                                           1914

          Переводчик: Адриан Букуреску
          Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

        Folclor nou


Doamne, miluieşte,
Popa prinde peşte
Tocma-n prohibiţie.
Halal Constituţie!