Nichita Stănescu. Primenirea graiului poeticesc

     Poate că niciun alt poet român, de la Mihai Eminescu încoace, nu a zdruncinat aşa de subtil lexicul românesc ca Nichita Stănescu.
     El revoluţionează complet "limba veche şi-nţeleaptă" cu o uimitoare infuzie de "necuvinte". Nu putem defini precis noţiunea de "necuvânt". Este ca şi cum ai vedea aici, pe planeta Pământ, ceva fascinant şi, neputându-l denumi cu cuvinte obişnuite, tocite, spui că ar fi "nepământean".
     Nichita Stănescu ia cuvântul şi-l secţionează ca în experienţele fizicienilor, care descompun lumina în culorile spectrului solar:
          În spatele meu, zeul cu un singur ochi
          rânjind mă trage de mânecă...
          de braţ, de umăr, de umbră
          de la revedere, de la, de re
          de ve, şi de, şi re...
                                            ("Tenis")
     Există la un moment dat impresia, nu că nu se mai înţelege nimic, ci pur şi simplu că vocabulele dansează, că logica e brutal şi, în acelaşi timp, frumos distrusă. Nu se poate spune în niciun caz că poetul delirează, ci doar că ne invită să citim în figurile norilor sau în fumul de ţigară ce se întinde în vedenii ciudate prin cameră.
     Iată o poezie în ritm popular românesc, cu expresii neaoşe, şi care totuşi te ameţeşte, se face că-ţi dăruie ceea ce nu se poate dărui:
          Şi-am zis verde de albastru
          mă doare un cal măiastru,
          pe care mă ţin călare,
          cu capul la cingătoare,
          cu călcâiul în spinare,
          şi cu ochiul în potcoave,
          şi cu inima-n silabe
          de mă duc, mări, mă duc
          ca toamna frunza de nuc,
          ori ca iarna frunza albă
          de la floarea de zăpadă.
                                            ("Frunză verde de albastru")
     Nu, nu este un descântec. Sau este unul nou, un descântec al erei spaţiale, presupunând că şi lumea care se anunţă va avea nevoie de poezie. De poezia ei, cu o sensibilitate complet nouă, poezie pe care o vesteşte în mod cert românul Nichita Stănescu.
     Întrebările poetului surprind ca unele care nu s-au mai pus până acum. În fond, nu aceasta este menirea artistului? De a pune primul întrebarea, de a merge înaintea tuturor, de a fi vizionar? Dacă într-adevăr materialul poetului este cuvântul, aşa cum al pictorului este culoarea, atunci primul ar trebui "să se joace" şi el cu nuanţele, deci cu sunetele:
          Ce eşti tu, A?
          tu cea mai omenească şi 
          cea mai absurdă literă,
          o tu sunet glorios!
                                           ("Pean")
     Această atitudine faţă de cuvânt, de sunete, cu totul nemaiîntâlnită în literatură, face din Nichita Stănescu un revoluţionar al poeziei. Încercările dadaismului şi ale altor curente de atunci, nu au aproape nimic comun cu "Necuvintele". Poate doar îndrăzneala.
     De-abia de la Nichita Stănescu s-a săvârşit ceea ce trebuia săvârşit în poezie. Poetul recrează lumea pentru sensibilitatea noastră modernă, recreează poezia, transformând-o în "geometrie înaltă şi sfântă", aşa cum s-a primenit şi fizica în acelaşi secol XX, în care a trăit şi a creat el:
          Totul ar fi trebuit să fie sfere
          dar n-a fost, n-a fost aşa.
          Totul ar fi trebuit să fie linii
          dar n-a fost, n-a fost aşa.
                                            ("Cântec")


                                                               Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”