miercuri, 31 ianuarie 2018

Magia la Români


 


          Ape descântate

     În mitofolclorul nostru se pomenește de mai multe ape fermecate, una dintre cele mai importante fiind Apa Vie, cu care Făt Frumos și alți eroi ai basmelor pot învia. Și nu este oare Apa sursa vieții pe Pământ?
     În multe descântece, Apa nu este doar elementul principal pentru a vindeca, dar și pentru a diagnostica boala. Însă nu toate apele sunt tămăduitoare, ci numai cele speciale, printre care: apa de topilă, adică din balta în care se topește cânepa; apa din urmă de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuințată în descântecele de dor de ochi; apa rămasă de Duminică, folosită în farmece împotriva greierilor; apa din sticla care stă lângă o răscruce; apa în care au stat flori, luate de la biserică de la o înmormântare; apa adunată din nouă vaduri; apa sfințită la Bobotează; apa  luată dintr-o vale cu apă curgătoare, din locul unde se face sfredel sau vârtej; apa de la o fântână sfântă; apa din nouă izvoare; apa în care se omoară un pui de șarpeapa neîncepută, de la trei izvoare, etc.
     La Meglenoromâni, se descântă de diochi în apa de sub roțile unei mori ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum. Bănățenii folosesc apa specială în vrăjile de dragoste: ”Fata sau feciorul, care voiește să-și facă de dragoste, ia în ziua de Sfântul Gheorghe, dis-de-dimineață, o uiagă; se duce apoi și ia dintr-un loc, unde se îmbină două ape, trei linguri de apă, și le pune în glajă, trei linguri dintr-un loc unde se întoarce apa, și trei linguri dintr-un vas cu apă scos în curte la amiazi, ca uitându-se cel ce vrăjește în el să se vadă și să vadă și Soarele, zicând:
     Cum văd Soarele,
     Așa să fiu văzut(ă),
     Și cum lucește pe cer Soarele,
     Așa să lucesc și eu la N.!
     Apa din glajă o pune într-un blid pe care îl așează în vatra luminii, punând în el trei flori furate din trei grădini, trei jordițe, care, aplecate fiind de la trunchi, au fost legănate de apă, în credința că, precum s-au bătut în apă, așa și N. să se bată după N.N.”.
     Vâlcenii întrebuințează apa întâlnită, luată de unde se întâlnesc trei pâraie. În Bucovina, ”descântătoarea, înainte de-a începe a descânta de Dânsele, se duce la un râu curgător, c-o bucățică de pâne, cu un drobușor de sare și c-o cofiță sau oală nouă în mâna dreaptă. Ajungând la râu, bate într-un loc pe mal, în contra curgerii apei, trei metanii, aruncă din pâne și din sare ceva în undele apei, apoi cu cofița sau oala ie un pic din apa ce-a curs peste pânea și sarea aruncată. Pe când bate ea acele trei metanii, zice următoarele cuvinte:
     Apă curgătoare,
     Eu te sorocesc
     Tot cu pâne și cu sare,
     Să lecuiești pe cutare
     Din cap până-n picioare
     Cu leac
     Cu sănătate și veac!
     De-aice apoi se duce mai la vale pe râu, și apa în trei locuri după olaltă bate de trei ori câte trei metanii, și pe când bate metaniile, repețește cuvintele de mai sus și ie apă cu cofița. După ce a făcut ea aceasta, și după ce și-a împlut cofița cu apă, fără ca s-o fi observat cineva, se întoarce spre casă, dară și acuma fără a vorbi cu alții sau de a căuta îndărăpt, toate operațiunile sale n-ar mai avea nicio putere”.
     Meglenoromânii folosesc și apă mută. La alți Români, apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu; în unele sate, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi, de trei fete mari, fără a se uita îndărăt când au luat-o. În Muntenia, strachina cu apă neîncepută se pune pe o fereastră din partea de unde răsare Luna pe cer și se așteaptă așa până vine Luna în dreptul ferestrei și în direcția strachinei. Când a ajuns de se vede bine Luna în apă și în fundul strachinei, atunci se începe a descânta de purici. În Romanați, apa în care s-a descântat de friguri se varsă pe gard, în partea de Miazănoapte, zicând:
     Cum nu ține parul apă,
     Așa să nu ție frigurile pe cutare,
     Și să rămâie curat,
     Luminat,
     Ca Maica Precista ce l-a lăsat!
     În unele sate din lunca Ialomiței, fata care vrea să facă farmece de dragoste, se duce noaptea, pe Lună, când e cald afară, fără s-o vadă nimeni, la un lac sau la o apă curgătoare, se dezbracă de tot, intră în apă aproape de mal, și descântă astfel:
     Lună, Lună,
     Vârgolună,
     Lună luminoasă,
     A nopții crăiasă,
     Eu descânt în apă curată,
     Tu fă-mă cea mai râvnită fată,
     Fă-mă cea mai frumoasă,
     De N. să fiu aleasă,
     Lui N. să-i fiu mireasă!

                                                                                             Adrian Bucurescu

marți, 30 ianuarie 2018


          Pelinause




În steaua Pelinause
la mii de doruri-lumină
umbrele celor dispăruți
și ale celora dispărute
pâlpâie ca o flacără lină

În steaua Pelinause
la mii de amintiri-lumină
chiar și caii sunt umbre
chiar și peștii sunt umbre
în lamura alb-opalină

La mii de lacrimi-lumină
pâlpâie o flacără lină
că nu e flacără lină
ci sunt cuvinte oprite pe buze
Tăcută și rece-i Pelinause

Să știi: chiar și caii sunt umbre
char și ulmii sunt umbre
chiar și flacăra-i rece
albe dorite fluide umbre
în steaua Pelinause...


                            Adrian Bucurescu

luni, 29 ianuarie 2018

Mărturii despre Daci





     Timp de decenii întregi, o rezistență deosebit de îndârjită față de cuceritorii romani au opus Dacii (trib trac, înrudit cu Geții), care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și Basarabiei, până la Marea Neagră și Nistru.

                 Derjavin, N. S., Istoria Bulgariei, Moscova, Leningrad, Acad. de Științe a U.R.S.S., 1945, p. 60.

     Învins și pus pe fugă de Marcomani, Domițian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele Dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el (Domințian) îl refuzase mai înainte, deși (regele) i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuși să stea de vorbă cu Domițian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câțiva bărbați, ca să-i predea armele și câțiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceștia. După sosirea acestuia, Domițian puse lui Diegis o diademă pe cap - ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege Dacilor -, iar soldaților lui le împărți onoruri și bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, niște așa-ziși soli ai lui Decebal și o pretinsă scrisoare a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domițian își împodobi triumful cu multe lucruri, care nu fuseseră  luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți în felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să-i dea mereu multe).

                  Dio Cassius, Istoria romană

duminică, 28 ianuarie 2018


     Moment zgubilitic




          Pop-corn & popi-coarne. Strigături


Cine dracu-a mai văzut
Iepure trăgând la plug,
Capră la țambal cântând,
Popă slab, rață lătrând?!

                  *

Așa zice popa nost':
- Să nu meri la fete-n post!
Dar când popa n-auzea,
Preoteasa ce zicea?
- Vino și la fata mea!

                  *

- Părinte, sfinția ta,
Spovedește-o pe Geta,
Că ea e amanta mea!
Dar nu-i da mătănii multe,
Că e Geta fără minte,
Ea mi-a sărit înainte!

                  *

Strigă popa la altar
Că un flăcău e tâlhar.
Preoteasa de pe vatră:
- Mai iartă-l, părinte-o dată!

                  *

Dacă popa, că e popă,
Și bagă vreascuri în sobă.
Părintele episcop,
De stă cu ochii la foc,
Și tăt are mândre opt,
Și taica mitropolit
Multe pe lume-a iubit,
Dar un bobocel ca mine
Să n-am o sută pe lume?

                  *

Doamne, miluiește!
Popa prinde pește
Tocma-n prohibiție!
Geaba e poliție,
Geaba e jandarmerie,
Geaba e patriarhie!

                  *

Popa n-are mâini de dat,
Popa are mâini de luat,
Iar de faci ce face popa,
Riști să afle Europa.

                 *

Unde ești tu, popa Tanda,
Să ne spui cum e-n Finlanda?


                     Culese de Adrian Bucurescu



sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Mărturii despre Geto-Daci




     Avertizat de pregătirile (Romanilor), înțelegând că pacea ce i-a fost acordată nu era decât un răgaz și că va trebui să pună din nou mâna pe arme mai repede decât ar fi dorit, Decebal a început tratative secrete cu popoarele vecine pentru a le antrena în războiul împotriva Romei. Le-a demonstrat că nu aveau alt mijloc de a-și salvgarda independența, că unindu-se cu el puteau spera să-i învingă pe Romani, în timp ce, dacă-l lăsau să lupte singur și să piară din lipsă de ajutoare, ruina se va atrage inevitabil și pe-a lor. Decebal a căutat aliați până în îndepărtata Asie, la Parți, care i-au trimis un detașament de cavalerie; dar printre vecinii mai apropiați, niciunul, în afară poate de Sarmați, nu pare a fi răspuns apelului său.

                   Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 68.

     (...) Tribalii și Sarmații, Iazigii și Tyrageții se aliază (cu Decebal), care își întărește capitala Sarmizegetusa și se aliază cu Parții.

                    Neigebaur, J. F., Beschreibung der Moldau und Walachei (Cronologie), Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p. 2.

     În regiunea pe care o stăopâneau Iazigii în zilele lui Ovidiu ca vecini prădalnici la frontiera cu Moesia, îi găsim acum în vremea și după Nero pe Roxolani; fără îndoială ei sunt Sarmații care le-au trimis Dacilor călăreții cuirasați împotriva lui Traian...

                    Niebuhr, B. G., Kleine historische und philologische Schriften, Bonn, Eduard Weber, 1828, p. 393 - 394.

vineri, 26 ianuarie 2018

De alb și de roșu




Lin-mai-lin cu fulgi de nea
Doliu alb venea pe țară
Mai aseară mai aseară
Lin-mai-lin cu fulgi de nea

Bine-ți mai stătea iubito
Iarna de-ți venea pe umeri
Și-ncercând fulgii să-i numeri
Bine-ți mai stătea iubito

Rău de mine rău de mine
Că zâmbeam fără să știu
Că de mult nu mai sunt viu
Rău de mine rău de mine

Că la miezul nopții albe
- Tu iubito nu mai plânge
Troienea din cer a sânge
Pe la miezul nopții albe

Fulgi de nea de-or mai cădea
În reflexe de rubine
Să visezi atunci de mine
Fulgi de nea de-or mai cădea

Că prea ne-am avut noi bine
Tu iubito nu mai plânge!


                              Adrian Bucurescu


joi, 25 ianuarie 2018

Mărturii despre Geto-Daci


          Războinicele și războinicii Daciei




     Mai poți vedea (femeile) ocupate cu treburile gospodăriei, măcinând grâul, țesând inul și lâna; fie conducând căruța, fie alergând înnebunite pe câmpul de luptă, ațâțându-i pe luptători cu strigătele lor, luând parte ele însele la luptă sau înarmate cu torțe aprinse cu care ardeau capul și umerii prizonierilor romani. Tovarășe de nădejde ale soților lor în viață și în moarte, ele se jertfesc voluntar pentru a fi îngropate în același mormânt sau beau din aceeași cupă otrăvită, pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor.

             Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 48.




     (...) femeile lor îi însoțeau în război, stimulau pe bărbați la vitejie, le lăudau faptele, le legau rănile și luptau ele însele când situațiile erau extreme și bărbații trebuiau să cedeze. Există multă exemple care vorbesc de vitejia femeilor, ele fiind vestitele Amazoane. Acasă lucrau pământul, creșteau copiii și-i lăsau pe bărbați să se odihnească după câte un război.
     (...) Educația copiilor era severă, cu toate că era făcută de mame. Tinerii erau fortificați de timpuriu în vederea războiului, erau obișnuiți cu gerul și cu canicula, învățați să suporte foamea și setea, erau instruiți în mânuirea armelor, cu toate că nu aveau voie să le folosească înainte de a fi ajuns la vârsta bărbăției lor. Li se educa respectul extrem față de rudele lor și învățau să aprecieze în  mod special frăția de sânge.

             Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen..., Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 21.

miercuri, 24 ianuarie 2018


          Teodora, maica Viteazului




Buciumul străjii strânge lumina,
noaptea învoalbă Cara-Bogdania;
doarme cu somnu-adâncat și gadina.
Maica Viteazului cântă litania:

”Lună, alungă noaptea cea lungă!
Norule, fulgeră pleoapele răilor!
Stelelor, dați-mi raze s-ajungă
fiului meu - floarea eroilor!

Ție, hiclene Basta, îți ursesc
casele cucului, liniștea vântului,
inima corbilor de alămojnă,
nume hulit pe fața pământului!

Vouă, Buzeștilor, fala Băniei.
Calomfirescului, Novacului iară,
tuturor morților noștri, de-ai gliei,
slavă de-a pururi, țărâna ușoară!

Ci tu, fiu dulce, domn în Ardeal,
în Țara Moldovei și-n cea Românească,
fă-te un arbore magic pe deal,
crengile veșnic să-ți înflorească,

la ceas de seară, la ceas de zori,
pe zloată și ger, pe jar, pe polei,
mirosna lor să înăsprească
sângele-n vinele puilor de lei!

Lăncii și arcuri să-ți fie crengile,
pinteni și scuturi; frunzele - zalele;
vântul să-ți legene, iar să-ți mai legene
lin tot mai lin mândre petalele!

Cât fi-va-n lume neam românesc,
stelele-n cer și zilele albe,
amintire frumoasă-ți doresc,
amiroasă-ți florile dalbe!”


                               Adrian Bucurescu

     P. S. Această poezie a apărut mai întâi pe prima pagină a revistei ”Flacăra”, la 24 Februarie 1977.

marți, 23 ianuarie 2018

Divina Reîntregire a Imperiului Dac




          Călătoria lui Mihai Viteazul la Zalmoxis


     Înfăptuirea Unirii Principatelor Române, la 24 Gerar 1859, pe când acestea încă erau în granițele Imperiului Otoman, în pofida împotrivirii unor mari puteri, poate fi privită ca un miracol. Însăși generația de fruntași luminați ai poporului nostru este o minune, dar și o confirmare a forțelor care lucrează în taină pentru pământul românesc.
     Dar, înainte cu două veacuri și jumătate, chiar dacă nu a ținut decât o clipă istorică, se petrecuse un miracol și mai mare, anume Unirea Țărilor Române sub slăvita conducere a lui Mihai Viteazul. Am avut și mai avem istorici care apreciază fapta eroicului voievod. Și totuși s-au găsit, de la A. D. Xenopol încoace, și se mai găsesc încă ticăloși care îl ponegresc pe Mihai, calificându-l ca ”aventurier”, ca ”un condotier valah”, care nici nu s-ar fi gândit la unitatea națională, ci doar ”întâmplător” (sic!) a unit numai Țările Române!!!


                                                  Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia

     Un document de zile mari, încrustat pe una dintre tăblițele dacice de plumb de la Sinaia, dezvăluie cât se poate de limpede spiritul faptelor marelui erou, punându-i cu botul pe labe pe ”demitizatorii istoriei”. Textul este în Oro Manisa, adică în ”Graiul Divin”, limba dacă literară.Să ne împărtășim din acest sacru zapis, a cărui imagine apare mai sus, între titlurile acestui documentar!

     O NY EMPOROT EX ON MIHAIU DIZIP CORILO ZOOMO AELHO. ONDYO I SOLOMONIUS DIOHOY YMO DIEHIMO PER LIO SOCO PIOSMO. RYOTZO CUCILO LOPTO LASIMI SEGITO. VODIPA ZONOLY MILDO. I NOY LIPTOSO DITIO ZIOR I SIMOLGI I SIMOLGIEI YO ONYLO FIHTOI. TIO ZIMOLGIE ISTO.

     În mijloc: chipul lui Zalmoxis. Deasupra Lui, în jurul stemei: MYGI ZAMOLGIO. În dreapta sus: DACEBALO CORILO. În stânga, sus: MIHAI YON CUCYLY. În dreapta stemei, de sus în jos: OLOGIO. În stânga stemei, de sus în jos: IGIOC. Pe discul de jos, stânga: portretele lui Mihai și al fiului său, Petrașcu. În stânga discului, vertical: PITRYSC ONDYO. În dreapta celuilalt disc, vertical: APOLA YA O GETO. Între cele două discuri, de sus în jos: POFYTO ARTIALO TITYULO Y IUMI. Orizontal, oblic față de portretul ce se află între chipul lui Mihai și stemă, mai jos: LONCO EO HYO ZONZET.

     Tălmăcirea:
   
     Al nostru împărat a fost doar Mihai, viteazul crai, prea vrednicul. Prințul Solomonarilor mi-a spus să întocmesc pentru plăcerea lui o cronică. Frumosul voievod, în luptă, de vrăjmași a fost tăiat. Văduva l-a plâns mult. Al nostru viteaz s-a înălțat în zori la Zalmoxis, lui Zalmoxis să-I povestească faptele. Divin Zalmoxis este. // Magnificul Zalmoxis. // Regele Decebal. Marele Mihai Voievod. // Slavă! // Asocierea. // Petrașcu (și) Domnul. // Apullum este al vitejilor. // Am poftit Ardealul întreg să-l stăpânesc. // Alături eu sunt, Zonzet.

     Lămuriri:

     Textul dovedește, fără tăgadă, că Mihai a fost și Mare Maestru al Solomonarilor. Pe tăblița scrisă de Zonzet se află și un herb al Solomonarilor, constând în principiu din două arme încrucișate, adică un X, inițială pentru XAP-YCTON - în transcriere cu litere latine CHAR-YSTON ”Copiii Divini”, și un scut cu șase petale în mijloc, simbolizându-i pe cei șase frați de lapte ai Tinerilor Zei.
     IGIOC înseamnă și ”Comunitatea”, referindu-se la Ordinul Solomonarilor, dar și Asocierea lui Petrașcu, fiul lui Mihai, la domnie.
     ZONZET înseamnă ”Povestitorul; Cronicarul”, acesta fiind numele de Solomonar al lui Dragomir, fratele Doamnei Stanca, soția lui Mihai. Textul de mai sus este cât se poate de limpede în privința Zeilor la care se închinau Mihai și Solomonarii pe care îi conducea. Pomenirea lui Decebal exprimă, desigur, admirația voievodului pentru calitățile excepționale ale regelui dac, precum și Reîntregirea Daciei.


                                                         Oastea lui Mihai Viteazul

     Fratele Doamnei Stanca îl numește pe Mihai O NY EMPOROT ”Al nostru Împărat” și CORILO ”Craiul; Regele”, ultimul titlu regăsindu-se și în ”Letopisețul Țării Moldovei”, scris de Miron Costin: Vesăl și tare Mihai Vodă după izbândă, pre lesne cuprindea orașele pre sama sa și să închina și cetățile, dându-i numele de domnul lor, priimindu pen cetăți și oșteni de-ai lui. De pe aceale vreami are nume de-i dzic Mihai-Crai.

          Cerbii Albi

     Păstrători ai vechilor taine zalmoxiene, Solomonarii aveau și puteri excepționale, unele fiind înregistrate și de folclor. Astfel, noi nu ne mirăm destul de faptele excepționale ale lui Mihai-Vodă. Se știe că, la război, era întotdeauna în fruntea oastei. De aceea, pe bună dreptate, i s-a atribuit titlul getic DREIBALIS, atestat și ca nume al unui oștean de la Olbia. Acest titlu, după specificul limbii geto-dacice, avea mai multe sensuri. Rostit DREI BALIS, însemna ”Foarte Războinic; Foarte Viteaz”; cf. rom. droaie; franc. tres ”foarte”; rom. bală ”șarpe; zmeu”; a păli ”a lovi”; paloș; latin. bellum ”război; luptă; bătălie”. Altminteri, D'RE I BALIS însemna ”Dintre Cerbii Albi”; cf. alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. băl, bălai (despre un animal) ”plăvan; alb”; slav. belu ”alb”. În fine, pe de-a-ntregul, D'REIBALIS se traduce prin ”Bătăiosul; Războinicul; Viteazul; Învingătorul; Eliberatorul”; cf. rom. a dripăli ”a călca bine lutul, a bătuci”; a dripili ”a călca în picioare; a strivi”; a se drăvălui ”a se scutura; a se elibera de ceva supărător, nefast; a se descotorosi de cineva”; ital. drapello ”steag al unei unități militare; drapel”; alban. taravol ”tare de caracter; care nu știe de frică”.


                                                                      Cerbi albi

      În acest sens, iată ce scrie cronicarul Balthasar Walter, care a stat în Iunie și Iulie 1597 la Târgoviște și a discutat cu ”oșteni însemnați și vrednici de crezare, de unde a aflat și de ”... cei doi cerbi domesticiți, care au făcut câteva drumuri împreună cu domnul (Mihai) și dormeau adesea lângă cortul stăpânului (lor), luau parte și la lupte și la expediții, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăsnetul tunurilor, ci ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc...; au fost martori neclintiți și la ultima luptă amintită mai sus, de la Călugăreni... Aici însă, unul din ei murind din întâmplare, celălalt nesuportând durerea, s-a ascuns în pădure”.

          Cinstirea limbii române

     Până la mărețul domn pomenit aici, limba noastră nu se întrebuința oficial în niciuna din Țările Române. Acest dispreț venea de la Biserica Ortodoxă, în care slujba se ținea în limbile slavonă și greacă. În același timp, actele oficiale și cronicile erau scrise în slavonă sau latină.
     Ca un adevărat și magnific rege al tuturor Românilor, Mihai impune limba română la cancelaria domnească și în corespondența oficială, el însuși fiind autor al unor astfel de scrisori. Acest fapt i-a înfuriat la culme pe Ungurii și Secuii din Dieta Ardealului, care, în Iulie 1600 au întocmit un protest nesimțit și insultător către Mihai, el însuși vorbitor nativ al românei: S-au întâmplat și astfel de lucruri, ca unor oameni de seama noastră li s-au adus scrisori de ale Măriei Tale, unele scrise în limba sârbească, altele în limba românească, din care pricină n-am putut înțelege din ele porunca și voința Măriei Tale. De aceea, am hotărât ca astfel de scrisori să fie trimise nobilimii sau în limba maghiară sau în limba latină: cine ar mai umbla pe la nemeși cu astfel de scrisori românești sau sârbești, pe niște oameni ca aceștia să-i prindă și să-i trimită la Măria Ta împreună cu scrisorile”.

          Ceea ce vor pohti Românii întotdeauna

     Pe una din scrisorile adresate împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, Mihai-Vodă își afirmă voia, în deplină conformitate cu titlul pe care și l-a ales: Și hotarul Ardealului // pohta ce-am pohtit // Moldova și Țara Românească.
  

    
                                                                 Michael Waivoda
   
     Da, Măria Ta, aceasta este și va fi mereu și pohta noastră!

          Prima stemă a României

     Celebrul sigiliu al lui Mihai Viteazul îngemănează herburile celor trei Țări Române principale, fiind astfel cea mai veche stemă a României. Reprezentând mai multe herburi, este o stemă împărătească. Mai mult decât atât, ca un inițiat în limba dacă, Mihai a înscris pe sigiliu o zicală în această limbă: N(A) MIL(Ă) B(Ă)JE M(Ă)L(Ă)R DIE ”Din (prin) Mila (Grația) Divină, Cel mai Bun (Tare) conduce”; cf. alban. ne ”în; la”; slav. na ”la; în; pentru”; rom. milă; slav. Bozhe! ”Doamne!”; rom. mărar; latin. melior ”mai bun”; rom. die! - îndemn adresat cailor ca să pornească; tui ”un fel de sceptru purtat de domnitorii români la învestire”.


                                         Sigiliul Imperiului Dac, în vremea lui Mihai-Vodă

     Garant al sigiliului, pe lângă domnitorul principal apare și fiul său, Petrașcu, asociat la domnie, precum făcuse și Mircea cel Mare, străbunul lui Mihai, cu fiul său moștenitor, Mihail.

          Trupul lui frumos ca un copaciu

     Prin faptele sale excepționale, Mihai Viteazul le-a stat în gât multora, care, într-un final au pus la cale asasinarea lui. ”Și căzu trupul lui frumos ca un copaciu!”, exclamă cu durere un cronicar muntean. Câte ar mai fi putut înfăptui! Dar nu, nu doar George Basta, căpetenia asasinilor, nu doar ceilalți dușmani care-l numeau Malus Dacus ”Dacul cel Rău”, l-au urât.


                                                      Uciderea eroului nostru național

     Ungurii de astăzi, din punctul lor de vedere, n-au decât să-l urască. Dar ticăloșii de naționalitate română, care mănâncă pâinea acestei țări, ce au cu Mihai-Vodă, martirul Daciei, martirul României? Ei îl mai ucid și astăzi, de câte ori li se ivește prilejul! Desigur, când România își va reveni, când își va reaminti de una dintre cele mai glorioase epoci ale ei, istoricii oportuniști vor întoarce foaia și-l va ridica în slăvi pe eroul nostru național. Doamne, cum de rabzi toate acestea?!
     În fine, la 24 Ianuarie, se cuvine să-l sărbătorim din plin pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca și  pe iluștrii săi sfetnici, dar să nu-l uităm niciodată pe Mihai Viteazul și Unificatorul. El și Solomonarii lui au luptat întotdeauna pentru Unire, de unde și unul dintre titlurile Marelui Maestru al Solomonarilor, Uniilă.
      Ce ne-am fi făcut noi oare fără Măria Sa Mihai-Crai?

                                                                                                                Adrian Bucurescu
   

luni, 22 ianuarie 2018


          Molitvă de rană




Tu,
norocul meu,
de-o fi să mor,
trimite-mi
Moarte
în straie albe
ca de mireasă!
Tu,
Steaua Păstorului,
ai grijă
să mă pot ameți
și eu
de-a lumii crăiasă!
Eu nu,
niciodată...
sărut de cuțit...
Pe frații mei,
cel moldovean,
cel ungurean
și cel vrâncean
eu mult i-am iubit.
Nu vreau și nu vreau
să fiu
vândut pe arginți.
Tu,
steaua mea,
trimite-mă
iar
în părinți,
în Geți,
în paseri,
în șerpi,
în viermi,
în scoici,
în alge,
în mlaștini,
în ape!
Adio, adio,
măicuță bătrână,
cu brâul
de lână!
Rana mă doare,
nu-o mai uda
cu lacrimi sărate!
Ce umed și rece
foșnește vântul!
Aud prin preajmă
zvon de streini
tocmindu-mi sufletul,
numărând oile,
numărând banii.
Helis, Helis,
Almus aba Tani!

                 Adrian Bucurescu

duminică, 21 ianuarie 2018


          Ordinul Solomonarilor





     Misterioasa naștere a lui Mihai Viteazul

          Doamna de Rouă

     Cetatea de Floci, pe locul căreia astăzi se află comuna Giurgeni, județul Ialomița, a fost, câteva veacuri, a doua ca importanță în Țara Românească, după capitala Târgoviște. Numele cetății medievale vine de la AURU-METTI, atestat și ca denumire a unei plante dacice medicinale, și se tălmăcește prin ”Lâna (Fire) de Aur”, aflându-se astfel și la originea celebrelor legende cu Firul Ariadnei și cu Argonauții; cf. rom. aur; miță; mițos; grec. mythos ”fir”. Așadar, presupunerea unor istorici că în această cetate se făcea un comerț intens cu lână este doar o aiureală. Se făcea comerț cu de toate, nu numai cu lână, târgul fiind plin de negustori. Sintagma dacică menționată era înțeleasă și ca AUR-UMETTI ”Strălucirea Aurului”; cf. rom. aur; omăt; umed; amiază. Din AURUMETTI vine și actuala denumire a râului Ialomița, a cărui culoare aurie este sugerată și de numele Galbenu, dat cursului său inferior.


                                                            Râul Ialomița, la Giurgeni

     AURUMETTI era râul sacru al Geto-Dacilor și i se spunea în mai multe feluri: KOGAION, ARGOS, REKIE, NAPARIS etc., după fiecare legendă creată în jurul său. Cetatea de Floci era așezată chiar la vărsarea Ialomiței în Dunăre. În această cetate a trăit o vreme o frumoasă și bogată domniță, Tudora. Crescută în ritul zalmoxian, ținut pe vremea aceea doar de Solomonari, care-și păstrau cu strășnicie secretele, încă din timpul vieții a stârnit povești în jurul ei, care mai de care mai fistichii: ba că ar fi fost țiitoarea bătrânului Pătrașcu Vodă cel Bun, ba că era Grecoaică, din neamul Cantacuzinilor, ba că era hangiță și vindea rachiu și încă altele. Păi, dacă ar fi făcut parte din respectivul neam împărătesc, ar mai fi vândut rachiu?!
     În româna veche, TUDORA avea mai multe înțelesuri. Unul era TU DORA ”Prea Frumoasa; Foarte Plăcută; Prea Buna; Foarte Cinstită; Prea Milostiva”; cf. rom. în toi; tui; tei; dor; a dori; dar; dare; a dărui; a dura; Dora, Doru (n.); alban. dhuroj ”a dărui”; engl. dear ”drag”; rom. țiteră; dator(ie); latin. tutor, -oris ”protector; apărător; tutore”. Dar, foarte important pentru obârșia domniței noastre, TUDO RA însemna și ”Strălucitoare ca Roua; De la Apa Minunată (Vrăjită); De la Apa Deplină; Plină de Apă; Cu Apă Întreagă (Neîncepută)”; cf. rom. dodie; dadă; dodă ”doică; nană; lele”; ciudă (arh.) ”minune”; alban. dite ”ziuă”; teto ”mătușă”; rom. râu; rouă; alban. re ”nor”; rom. țidru (reg.) ”cidru”; țuțur ”jgheab; țurțur”; ciutură; grec. tsiotra ”ciutură”. Acum se lămurește și de ce despre Tudora se spunea că vindea rachiu, întrucât ”Apa Vrăjită” era rachiul, care de altminteri traduce dacicul RE KIE ”Apă Fermecată; Apă Divină”; cf. rom. râu; rouă; alban. re ”nor”; hije ”stafie; nălucă”; hyj ”zeu; zeitate”.


                                                                       Lacul Sărățuica

     Dar, după cum am scris de nenumărate ori, Apa Divină (Minunată), la Geți, era SARATOKOS, actualul lac Sărățuica, la malul căruia Se născuseră Gemenii Cerești, Apollon și Artemis. Așadar, Tudora se născuse în satul Sărățeni, a cărui vatră se învecinează și cu Sărățuica și cu Ialomița, două ape sacre ale Geților. Că aceasta era dreapta obârșie a Tudorei o dovedește și titlul ei, în ”Cronica Ilustrată a Țării Românești”, anume MAT YHDO OYHA ”Maica de la Apa Minunată”. Cât de curând, va fi publicată și această cronică.
     Coborând pe firul vremii, trebuie menționat că moșia ce cuprindea lacul Sărățuica și fosta cetate getică Helis aparținuse neamului Corvinilor. În urma conflictului iscat între această familie și Mircea cel Bătrân, care a și dus la pribegia Corvinilor, voievodul le-a confiscat toate proprietățile și le-a dăruit fiului său, Mihail, pe care l-a și asociat la domnie. La rândul său, Mihail a avut și el un fiu numit tot Mihail. Se înțelege acum de ce Tudora, din neam domnesc, și-a botezat fiul MIHAIL și a ținut să se înmormânteze lângă strălucitul ei strămoș, Mircea cel Mare, la Mânăstirea Cozia!


                                                    Mormântul Doamnei Tudora, la Cozia

     Unele documente, încă secrete, afirmă că Tudora era o șoimancă sau vrăjitoare, fermecătoare. Tămăduia bolnavii cu Apă Neîncepută, poate și cu ”Apă Tare”, cum i se mai spune rachiului, și acesta fiind uneori întrebuințat în medicina tradițională. Iată de ce, neavând habar de Solomonari, unii au bănuit că doamna ar fi fost... rachieriță!

          Domnul Inițiaților

     Pe colina ce străjuiește la  Apus lacul Sărățuica, s-a aflat, până în anul 1934, când s-a stins din viață ultimul Mare Maestru, unul dintre cele mai importante sedii ale Solomonarilor. În Evul Mediu, inclusiv în veacul al XVI-lea, aceștia veneau în cea mai mare taină la conacul conducătorului lor, care, printre alte titluri, îl avea și pe cel de PET'R-ISCUS ”Domnul Inițiaților; Fruntașul Iluminaților; Locul Luminat”; cf. rom. vatră; latin. pater ”întemeietor; căpetenie; tată”; alban. fytyre ”față”; rom. iscusit; iască. Același titlu mai însemna și ”Urmașul (Descendentul) lui Petre”; cf. rom. Petre, PetreaPătru, Petru (n.); așchie; scăzu; a se ușchi. Din dacicul ISCUS provin actualele sufixe românești -așcu și -escu. Totodată, sintagma geto-dacică vădește și că adevărații urmași ai Sfântului Petre erau Întâi-Stătătorii Solomonarilor, ci nu papii de la Roma!
     Pentru lămurirea celor care nu au citit ”Dacia Secretă”: Petrae era cel mai mare dintre frații de lapte ai Gemenilor Divini, rămas până astăzi în mitofolclor ca Portar al Raiului, PET RAE traducându-se și prin ”Apărătorul (Străjerul) Raiului”; cf. rom. a (se) bate; badepazăa păzi; vad; bât ”bunic; unchi”; Rai. Martoră a acestor atribuții este o stranie coloană de piatră, situată la marginea satului Sărățeni, cu denumirea locală Pietroiul, care, pe vremuri avea și o inscripție. Toponimul La Pietroi apare înscris pe cele mai vechi hărți ale zonei.
     Cu siguranță, Petriscus și Tudora se cunoșteau încă din copilăria de la Sărățeni. Nu doar din dragoste, dar și fiindcă împărtășeau amândoi credințele vechi, s-au căsătorit. Au întărit nunta și în religia ortodoxă, ca să nu sfideze autoritățile, dar și în ritul zalmoxian. Pe acea vreme, Cetatea de Floci era reședința județului Ialomița și, probabil numit ispravnic, Petrea s-a mutat cu familia acolo. Rodul căsătoriei lui Petrea cu Tudora a fost pruncul Mihail, născut în anul 1558. Aproape sigur, tatăl nu și-a văzut copilul, căci, la 3 Februarie 1558, cumplitul voievod Mircea Ciobanul, aflat la ultima domnie, a ucis o seamă de boieri în frunte cu vornicul Stănilă. Același Mircea Ciobanul, în domniile anterioare, se ilustrase ca ucigaș al marilor boieri. Era soțul celebrei  Doamna Chiajna.
     De la marele dregător solomonar Petrea au rămas numele satului și lacului Piua Petrii, astăzi păstrându-se doar denumirea ultimului, căci satul, dezvoltat pe ruinele fostei Cetăți de Floci, a fost desființat în urma inundațiilor din anul 1971. Se pare că și strălucitul oraș de odinioară a dispărut tot din pricina inundațiilor. Vatra fostului sat Piua Petrii se află astăzi în componența comunei Giurgeni.


                                            Monumentul lui Mihai Viteazul, de la Giurgeni

     Nu va fi complotat Petrea împotriva fricosului Mircea Ciobanul, dar era și el Voievod al Solomonarilor, așadar a fost văzut ca un concurent și a fost ucis în același timp cu alți mari boieri ai Țării Românești. Despre el, cronicarul Radu Popescu nu știa decât că fusese ”om mare și bogat”: Vom vedea, în episodul următor, că și Mihai, fiul lui Petrea, purta titlul de Prinț al Solomonarilor. Locul omorului s-a numit Piua Petrii, căci piuă înseamnă nu doar ”instalație folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână”, ci și ”vas pentru pisarea diverselor substanțe sau corpuri solide; o parte a șteampului în care se zdrobește un minereu”. A piua înseamnă ”a pisa; a zdrobi; a da la piuă”. Pe vremea lui Petrea, piuă mai înseamna și ”tun; gură de foc”. Așadar, Piua Petrii, denumire păstrată și astăzi de lacul din zonă, vine de la ”zdrobirea”; adică execuția lui Petrea.

          Mihai, fiul lui Pătrașcu

     După moartea violentă a soțului ei, doamna Tudora nu s-a mai căsătorit. În Cronica lui Radu Popescu este pomenită ca ”văduvă și frumoasă”. În româna de pe vremea ei, arhaicul nume Petriscus se prefăcuse în Petrașcu sau Pătrașcu, păstrat în amândouă variantele până astăzi, ca nume de familie, inclusiv în satul Sărățeni. Așadar, într-adevăr, Mihai era fiul voievodului Pătrașcu, dar nu al domnitorului omonim, ci al Solomonarului. Această ambiguitate era cât pe-aci să-l coste capul, pe când ajunsese marele ban al Craiovei, cu ani înainte de episodul de la Câmpia Turzii. Cronicarul Radu Popescu povestește că Alexandru-Vodă voia să-l omoare, fiindcă se vorbea de marele ban ”cum că iaste fecior de domn”. Deci ”... au trimis cu urgie și l-au adus la București, și trecând pe lângă Bisearica Albă în vremea liturghiei, s-au rugat armașilor să-l lase să asculte sfânta liturghie, și lăsându-l, au intrat în bisearică, și rugându-se lui s-ti Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mânăstire în numele lui, precum au și făcut. Că ducându-l la domn și tăgăduind de năpaste, au jurat cu 12 boiari că nu iaste fecior de domn și au scăpat”.
     Nici marele ban, nici ceilalți 12 boieri nu au jurat strâmb. Mihai nu era fiu de domn mirean, ci de voievod-sacerdot, căci, popular, Solomonarilor li se mai spunea și Cliroși, adică ”Preoți”. În amintirea adevăratului său părinte, își botează fiul moștenitor Petrașcu, pe care-l va și asocia la domnie, precum făcuse și ilustrul său străbun, Mircea cel Mare, cu fiul său moștenitor, Mihail.


                                                               Mihai-Voievod Viteazul

     Odată cu preluarea domniei de către cel pe care poporul îl va nemuri ca Viteazul, în istoria noastră înflorește unul dintre cele mai glorioase răstimpuri, cu răsunet până la Reîntregirea de la 1 Decembrie 1918.

                                                                                                                              Adrian Bucurescu

 

     

sâmbătă, 20 ianuarie 2018


          Evul Astral




- De ce-ai lepădat cămașa de tort?
- Ca să mă-mbrac în metal și platină.
- Cușmă de ce nu mai porți?
- Am cască de cristal.
- Brâul înflorat și țintat cu argint?
- Centură de siguranță mai bine.
- Picioarele în ce le încalți?
- În bocanci cu șenile.
- Ce-ți șoptesc antenele din umeri?
- Inima Terrei ascult,
          pulsul Lunii și Soarelui.
- Mai știi colindul și doina?
- Precum muzica sferelor.
- De ce umbli așa greoi și stângaci?
- Pentru că dorul Pământului
  înfrânge
  starea de imponderabilitate.

                                  Adrian Bucurescu

vineri, 19 ianuarie 2018

Mărturii despre Geto-Daci





     Regele Darius și-a concentrat atacul principal asupra Dobrogei de astăzi și a înaintat cu cea mai mare parte a armatei sale de-a lungul coastei mării, găsind la Geții din Moesia o mare rezistență. Aceștia s-au apărat cu vitejie, au fost învinși însă de armatele persane și au fost siliți să-l urmeze pe rege în timpul campaniei sale. Numai că norocul i-a părăsit pe Perși în stepele Scyților și Geții și-au redobândit libertatea.

                Bergner, Rudolf, Siebenburgen..., Leipzig, Hermann Bruckner, 1884, p. 215.

     (Dacii) au dobândit în folosirea armelor o atât de mare îndemânare, încât aproape niciunul din cuceritorii lumii nu i-a putut înfrânge complet. Înaintea domniei lui Caesar le era ușor să pună pe picior de luptă 200.000 de oameni. Dar curând după aceea au slăbit datorită separărilor, încât pe vremea Octavianus Augustus oastea lor nu depășea niciodată cifra de 20.000 de oameni. Cu toate acestea, Augustus nu i-a putut învinge, atât din pricina vitejiei lor extraordinare, cât și datorită alianțelor daco-germane și a invaziilor lor comune în provincii romane depărtate una de alta.

                Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 46.

joi, 18 ianuarie 2018

Steaua cea mai nouă


     


Străjer la trupul coperit cu blănuri,
petrec la botul nopții de argint.
Alături, haita albă latră-n zvonuri.
La patru mile-n jur cetăți se-aprind.

În întuneric, candele de strajă -
ard ochii câinilor în hățuri reci.
Deasupra prinde sufletul tău coajă
și se-ncunună-n stea cu strai de veci.

Zăpada-ntâi mereu am tot iubit-o.
Zăpada-ntâi te-acoperă mai rar.
Ce dulce-a putred amiroși iubito,
dar corbul boreal plânge-n zadar,

când eu și câinii, priveghind de-aseară,
am înflorit în pajiștea de ger
și ne-am întors petalele de ceară
la cea mai nouă stea zvâcnind pe cer.

                                     Adrian Bucurescu

miercuri, 17 ianuarie 2018

Mărturii despre Poporul Nemuritorilor





     Ceea ce se numește moarte nu este decât trecerea la o altă existență sau la un șir de alte existențe mai desăvârșite. Același suflu animă trupurile în lumea de dincolo, unde omul trăiește din nou pe deplin. Prin aceasta, nemurirea la Daco-Geți, ca și la Gali, e diferită de concepția pitagoreică a vieții viitoare. ”El (Zalmoxis) îi învăța că atât ei, cât și cei ce se vor naște pe vecie din ei, nu vor muri, ci se vor duce într-un loc unde vor trăi veșnic, în posesia tuturor bunurilor”. Astfel, Dacii credeau într-o adevărată existență materială dincolo de mormânt, în continuarea reală într-o altă lume a vieții începută în lumea aceasta. De aceea, ei nu spuneau ”a muri”;  ei spuneau ”a te duce să-l întâlnești pe Zalmoxis”.
     Această credință a devenit atât de universală, încât slujea la caracterizarea Geto-Dacilor în ochii anticilor: ”Poporul nemuritorilor” (...) așa îi numește Herodot.
     Toți scriitorii greci sau latini, care mai târziu vor vorbi despre ei, Strabo, Diodor, Arrian, Lucian, Iulian, vor folosi aceeași expresie sau altele asemănătoare. În același timp, cu toții vor constata influența extraordinară a zalmoxismului asupra spiritului adepților săi. Ea va genera în ei exaltarea religioasă, detașarea completă de viață (...). Cumpliți față de dușmanii lor, nu mai puțin cumpliți față de ei înșiși, punând libertatea mai presus de orice, Dacii nu șovăiau între moarte și sclavie; își iau viața cu propria lor mână, după ce-și jertfesc familia și dau foc locuinței, pentru ca nimic din ceea ce le-a aparținut să nu cadă în mâinile dușmanului.

       Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 38 - 40

marți, 16 ianuarie 2018


          În iarna aceea vinovată




Nu mai clipi din genele prelungi
și nu mai undui din pleoape line
oglinzi albastre și scântei feline!
Iubito, doar cu viforul mi-ajungi.

Tu, preoteasă cu picioare lungi,
care descânți ca-n iernile păgâne,
ca ielele prin munți și pe la stâne,
tu știi nălucile să mi le-alungi.

Iată ce noapte stranie mai vine
peste cabana noastră dintre stânci!
Pe drumul alb din când în când trec zâne

și eu te mângâi și tu râzi și plângi
că Sfânta Vineri încă tot nu vine,
și ți se zbat mereu genele stângi...

                                  Adrian Bucurescu

luni, 15 ianuarie 2018

Mărturii despre Zalmoxis





     Urmarea (apariției lui Zalmoxe) și a ideologiei sale) a fost cea mai surprinzătoare reformă politico-religioasă a națiunii, înfăptuită în acel timp de regele Geților, Burebista. Poporul fu parcă metamorfozat.

                Mommsen, Th., Romische Geschichte, vol. III, Berlin, 1856, p. 277.

     Filosoful Celsus compară religia creștinilor cu aceea a lui Zalmoxes, a Daco-Geților care au continuat să formeze un imperiu puternic.

                Neigebaur, J. F., Beschreibung der Modau und Walachei (Cronologie), Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p. 5.

     Porphyr spune că i s-a dat filosofului numele de Zalmoxis fiindcă l-au acoperit cu o piele de urs îndată ce s-a născut. El adaugă că, după alții, numele de Zalmoxis indică un străin.

                Pelloutier, Simon, Histoire des Celtes et particulierment des Gaulois et des Germains, tom. 8, Paris, Imprimerie des Quillau, 1771, p. 48.

duminică, 14 ianuarie 2018

La Mihai Eminescu





Noroc a avut de maică și taică.
Noroc a avut de țară frumoasă
și iarăși noroc de măr și drăgaică,
de leagăn în grinda din casă.

Noroc a avut de lacrima geniului,
de sat și de stele, de nuferi pe ape.
Noroc a avut de foșnetul plopului,
de iriși curați între pleoape.

Noroc a avut de marea și cerul
și-a fost rourat de floarea albastră
și mult a iubit pe lume adevărul
și doina și datina noastră.

Doamne, și-l prinse viforul vremii,
Doamne, și-l ninse cu nenoroc!
Geaba-l mai cheamă cerbii și urșii,
geaba-i mai cântă paseri prin soc!

Atunci Mihaiul strânse deodată
florile dalbe ale limbii române
și împleti o cunună bogată,
podoabă cosițelor Țării-Stăpâne.

Apoi, ascultând o chemare de lut
și inima mării care bătea,
nu-și mai păstră pentru sine decât
un singur dor și un nume de stea.


                              Adrian Bucurescu


     P. S. Această poezie a apărut în prima pagină a revistei ”Flacăra”, la 13 Ianuarie 1977.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Eminovici, adică ”Purtătorul de Lumină”




     Printre numeroasele supranume tracice ale ”Cavalerului Trac”, adică ale lui Apollon-Zalmoxis, se află consemnat și acela de MANIVAZOS. Ca și alte teonime tracice, și acesta provine dintr-o sintagmă, anume MAN I VAZOS, care se tălmăcește prin ”Plin de Strălucire; Purtător (Aducător) de Lumină”; cf. rom. mană; mână; a mâna; a înmâna; latin. mino ”a mâna; a face să înainteze”; rom. de vazăvăz; grec. phos ”lumină”; franc. boujie ”lumânare”; germ. weiss ”alb”; rom. monaf (reg.) ”monah”; latin. manubiae ”fulger”. Epitetul a inspirat mitologia latină, unde lui Apollon i se mai spunea și SOL INVICTUS ”Soarele Nebiruit”.
     Articulat, teonimul era I MANIVAZOS, căci în albaneză, limbă tracică, i este și astăzi articol al unor adjective. Așadar, MANIVAZOS este arhetipul a două nume românești, Minovici și Iminovici, ultimul fiind, până la Gheorghe Eminovici, adevăratul nume de familie al strămoșilor celui ce avea să devină poetul nostru național. Totodată, în Moldova, conform graiului specific acestui ținut, numele trebuie să se fi pronunțat Eminoviși, deci și mai apropiat de MANIVAZOS.
     În latină, Lucifer se traduce prin: ”aducător de lumină; aducător la lumina zilei; Luceafărul de Dimineață (planeta Venus); zi”. Am găsit și etimonul pentru românescul Luceafăr, care sună aproape ca în latină: LOUKIFERA, divinitate adorată în Lykia și Phrygia, regate tracice.
     În astronomia populară românească, Luceafărul nu este numai planeta Venus, ci și unele stele mai strălucitoare decât altele. Astfel, Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții sau Luceafărul cel Frumos sunt denumirile populare ale stelei Vega din constelația Lirei. În românește, luceafăr i se mai spune și unui bărbat cu calități deosebite.
     Părându-i-se că sună mai românește, Iosif Vulcan i-a schimbat lui Mihai Eminovici numele de familie în Eminescu, pe care acesta și l-a însușit îndată. Desigur, a fost dreptul poetului. Dar, întorcându-ne la MANIVAZOS > EMINOVIȘI, nu putem să nu ne gândim la forța destinului, la faptul că Ursitele l-au menit tocmai pe el să fie Luceafărul Culturii Românești. Fie-i pe veci luminoasă amintirea!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

vineri, 12 ianuarie 2018


          Vifor





În stânga pieptului meu dorul
     viscolește fulgii singurătății
Ulmi albi scâncesc sub oglinzile
     nopții de vifor și spaimă dulce
     și țurțuri de gânduri din streașina Lunii
     mai picură în lunca bolnavă
Jelea ta de tânără cneaghină
     o cântă frumos depărtările
Adoarme un înger la poarta grădinii
     cu flori de gheață a sufletului meu
Se leagă chiciură pe amintiri... Țip...
Sângele nopții - întuneric de ceară
     se amestecă în sângele meu
     încât nu mai știu dacă stelele
     îmi ard în sânge sau sângerează
     pe zăbranicul acestei nopți de Gerar

                                            Adrian Bucurescu

joi, 11 ianuarie 2018

Mitologie românească






          Samca

     Pe lângă supranumele cel mai cunoscut, acela de Baba Cloanța, Samcăi i se mai spune și Baba Hârca și Avestița, Aripa Satanei. Este confundată uneori cu altă babă cumplită, anume Muma Pădurii. Această bătrână înspăimântătoare are părul foarte lung, rar și nepieptănat. Ochii roșii îi sclipesc ca jăraticul și îi joacă în cap, nasul îi seamănă cu o seceră, iar cei câțiva dinți îi ies din gură de lungi ce sunt. În loc de mâini are un soi de ghiare. Trupul i se strâmbă întruna. După unii, Samca locuiește în codru, după alții, în fundul Tartarului, alături de stăpâna ei, Talpa Iadului. Bolborosește mereu cuvinte neînțelese de oameni. 
     Când se află în preajma unei femei care trebuie să nască, baba vine și îi sporește acesteia chinurile facerii sau chiar o omoară. Pe copii, dacă nu reușește să-i ucidă, le dă o boală gravă, numită samcă sau spasm.


     Drăcoaica poate căpăta diferite înfățișări, și femeile nu scapă de ea decât dacă poartă cu ele o rugăciune a Sfântului Arhanghel Mihail și în care se află toate numele ei. În acea rugăciune se spune că Arhanghelul Mihail s-a întâlnit cu Samca tocmai când aceasta se ducea s-O chinuie pe Fecioara Maria. Arhanghelul a prins-o pe babă de păr și a bătut-o cu sabia, întrebând-o de ce și cum îi chinuie pe oameni. Ea a mărturisit că în timpul somnului vine sub diferite înfățișări și îi omoară cu meșteșugurile ei drăcești: ”Eu mă fac ogar și pisică, mă fac umbră și lăcustă, mă fac păianjen și muscă, și toate nălucirile văzute și nevăzute eu mă fac. Și așa intru prin casele oamenilor, de le smintesc maicile când sunt îngreunate și iau fața lor când sunt în somn. Și mai curând mă apropii de fata care este însărcinată și, de rușinea lumii, își frământă trupul și omoară copilul într-însa, și mă apropii de pezevenghe  și de fermecătoare și de cele care dau cu bobii sau caută cu sita ori cu peria, și de cea care nu ține în dreptate cu bărbatul său. Și am nouăsprezece nume: Avestița, Nadarca, Salomia, Nacara, Avezuha, Nadaria, Salmona, Paha, Puha, Grapa, Zliha, Nervuza, Hamba, Glipina, Humba, Gara, Glapeca, Tisavia și Pliaștia. Cu aceste nouăsprezece nume ale mele merg de smintesc femeile; dar unde sunt numele mele scrise, eu nu mă pot apropia de acel loc și nicio treabă nu am la acea casă și la toate ale casei aceleia și unde s-ar găsi acest zapis cu aceste nume”.
     Boala celor munciți de Samcă se poate vindeca și cu descântece.
     În mare măsură, Samca seamănă cu Baba Iaga, din mitofolclorul Slavilor.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

miercuri, 10 ianuarie 2018

Orhideea polară





Ninge peste Calypso borealis.
Pe floarea Nordului ninge albastru,
și noi, plecați asupra ei mai palizi,
grijim tulpina ei - firav pilastru.

Suntem doar doi pe globul pământesc,
perechea ultimă și galaxia,
și ne-amintim de-un vis frumos și clar
cu Scandinavia și România...

Cum povesteai de Oslo și Stockholm,
de Edith Sodergran și nopți polare,
domnița mea gingașă și vikingă,
cu dor de iarbă verde și de Soare.

Și eu te încântam de Marea Neagră,
de Sarmizegetusa și Sinaia,
de viața mea stângace și pribeagă,
de Eminescu și de-a lui ”Genaia”.

Cum au apus și Dacii și Vikingii,
cum am apus și noi sub floarea rece,
ca tot ce-i viu și se preface-n humă,
apoi în flori și iar în om petrece!

Dar niciodată nu vom mai fi singuri
și niciodată nu vom mai fi noi,
oricâte supernove-ar da în floare
pe cer, oricâte lumi și țărmuri noi,

Și niciodată nu va ninge iară,
cu-aceiași fulgi pe-aceeași floare fină,
și niciodată peste-aceleași nume
cu-același dor de iarnă și lumină...


                                      Adrian Bucurescu

marți, 9 ianuarie 2018

Mărturii despre Geto-Daci




     Tot așa e, Charmides, și cu descântecul nostru. L-am deprins acolo, în tabără, de la un Trac, unul dintre medicii lui Zalmoxis, despre care se zice că stăpânește meșteșugul de a te face nemuritor. Și spunea Tracul acesta că medicii eleni pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că Zalmoxis, adăugă el, regele nostru, care e Zeu, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ținem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet. Aceasta e și pricina pentru care medicii eleni nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică până la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoși.

                                                                                                              Platon, Charmides

luni, 8 ianuarie 2018

La Vest de nopțile albe




Omăt străin mă-ngroapă în tavernă.
Surghiunul gândurilor: dor solar.
Dorm păsările albe-n albă pernă.
Iubita a fugit c-un urs polar.

Îmi chem arar din biciul lung de-o milă
un ren cu stea în frunte și botos.
Călare zbor, stegar al lui Zorilă,
la țărmul argintiu și nemilos.

                                                                                Adrian Bucurescu



duminică, 7 ianuarie 2018

Mărturii despre Geto-Daci





     Afinitatea pe care o oferă limbile română și albaneză se explică în mod firesc prin preexistența unei limbi primitive autohtone, a cărei urmă o întâlnim în toate graiurile folosite azi de către toate popoarele Peninsulei Balcanice, și anume traca veche, pe care o vorbeau deopotrivă strămoșii Albanezilor moderni și Daco-Geții, părinții Românilor de astăzi. Analogia lingvistică ar rezulta în cazul acesta de pe urma comunității de origine a Albanezilor și Românilor, iar nu, cum se pretinde, de pe urma stabilirii acestora din urmă, din secolul al III-lea până în secolul al XII-lea, în ținuturile vecine Albaniei.

                Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 108.

     Era, după toate ipotezele, o limbă viguroasă și sonoră, aspră la auz, fără a fi însă lipsită de o anume armonie sălbatică. Ovidiu în exilul său, a sfârșit prin a o învăța și a compus chiar și un poem în limba getică, în cinstea lui Augustus. Se complăcea să citească fragmente oaspeților săi barbari și, când termina de citit, se putea auzi un lung murmur aprobator din partea ascultătorilor. 

                Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 10 - 12.

vineri, 5 ianuarie 2018

Ianuarie copilăresc



Poarta am încuiat.
Câinii i-am dezlegat.
Ușile casei le-am ferecat.
Lampa am stins.

Surioara mea doarme
cu păpușile ei.
Dar astă seară eu nu voi dormi.
Pe fereastră se vede
fulguind zăpada.

Latră câinii a pustietate.
Încă nu e Lună,
încă nu sunt stele.

Va începe desigur
hora drăcească a vrăjitoarelor.
Babele rele ale satului
vor alerga nebune,
păr alb despletind.
Șo pe ele,
Roșu și Corbea!

Ceata lui Ducă-se-pe-Pustii
s-a-mbrăcat în alb ca să înșele
copiii care n-au fost cuminți.

Tatăl nostru, care ești în ceruri,
Măicuță Maria,
nimic nu i-am furat verișorului meu.
Surioara mea
a ajutat-o pe mama
la copt pâine.

Or fi strigoii?
Clănțăne ceva la fereastră...
Se aud lupii pe uliță.
Geamul e plin cu flori de gheață.
Ce de alb afară, ce de alb!
Crivățul ce vâjâia de dimineață
a plecat să se culce.

Cine-i la ușă? Cine?
Mama? Tata?
Dar n-am plâns! N-am plâns!
Ce am pe gene și pe obraji?
Muguri de gheață.


                                  Adrian Bucurescu



joi, 4 ianuarie 2018

Istoria Secretă





      Semnele spațiale și temporale ale Nașterii Gemenilor Divini

          Pe Tărâmul Zânelor

     După cum am mai precizat și în alte dăți în scris, vestitele Amazoane își aveau capitala la marginea lacului sacru Saratokos, astăzi Sărățuica, în lunca Ialomiței. AMA-ZONES înseamnă ”Doamnele (Femeile) Frumoase (Plăcute)”; cf. rom. îmă (arh.) ”mamă”; latin. amo ”a iubi; a plăcea”; rom. zână; alban. zonje ”doamnă”; slav. zhena ”soție”. Denumirea era sinonimă cu BELA G(H)INES; cf. rom. băl ”alb”; latin. bella ”drăguță; gentilă; plăcută; frumoasă; amabilă; bună”; rus. belîi ”alb”; grec. gyne ”femeie”; engl. Queen ”regină”. De la această ultimă sintagmă vine și denumirea de Bărăgan, ținutul stăpânit de ele. În graiul getic, BELA G(H)INES mai însemna și ”Curata (Frumoasa; Strălucitoarea) Naștere”; cf. rom. băl; fală; latin. bella; grec., latin. genesis ”naștere; facere; origine”. Storcând expresia de tâlcuri, profeții au afirmat că locul exact este BE LAG I NES ”Unde Lacul (Apa) se îmbină (se leagă; se adună)”: cf. rom. pe; lac; a se bălăci; alban. pellg ”iaz; baltă”; rom. ină ”fibră”; ana ”frânghie pescărească”; noajă ”ceată”; nojiță; naș; alban. anoj ”a adera”; njesi ”unitate”; njesoj ”a (se) uni”; unaze ”inel”; rom. lighean; ital. laguna ”lagună”. Așadar, locul Nașterii Minunate se află între cele două brațe ale lacului Sărățuica, marcate mai clar în hărțile  de satelit.


                                                    Lacul Sărățuica. La Sud, râul Ialomița

        Acolo se afla casa ”Șarpelui” și a ”Lupoaicei”, unde a fost adăpostită Fecioara Maria. Locul exact al sălașului se numește local ”La Ulm”, după copacul ce creștea falnic pe mal, în jurul căruia, în anumite zile și nopți, se făceau farmece de femeile și fetele din satul Sărățeni.


                                              ”Lupoaica” și ”Șarpele”, Ocrotitorii Daciei

     BEL AG(H)I NES se mai tălmăcește și prin ”Adoptați (Îngrijiți; Crescuți) de Șarpe și de Lupoaică”; cf. rom. bală ”șarpe mare”; balaur; alban. bolle ”șarpe”; ujke ”lupoaică”; rom. naș; alban. nuse ”mireasă; noră”. Alt sens al sintagmei: BEL-AG(H)I NES ”Șarpele și Lupoaica Ocrotitori; Steagul Triumfător”. De aici, cum am mai scris, a fost creat drapelul de luptă al Geto-Dacilor; cf. germ. Flagge, engl. flag, rus. flag ”steag”; rom. naș.


                                                       Simbolul universal al Medicinei

     Alți preoți au tradus BEL AG I NES prin ”Șerpii Măreți și Ocrotitori”; cf. rom. bală; balaur; alb. bolle; rom. agă; oca; alban. ag ”zori”; aga ”chiabur”; grec. aghios ”sfânt”; rom. naș. Acești șerpi, provenind din anticul caduceu al lui Hermes, sunt și astăzi un simbol universal al Medicinei, dar, și mai spectaculos, apar, fără nicio explicație din partea Bisericilor Răsăritene și Apusene, de o parte și de alta a pateriței! Numită și cărja arhierească, paterița face parte din semnele distinctive purtate de ierarhi și monahi de rang superior.


                                                                 Cârja arhierească

     Iordanes scrie că BELAGINES se numeau și Legile Geților, de la BE LAGI NES ”Cele mai Sfinte (Respectate) Legi; Care Datinile respectă”; cf. rom. pe; lege; naș; naos; grec. naos ”templu”. De la aceste sensuri, Românii au moștenit adjectivul blajin, precum și frumosul mit al Blajinilor, ziși și Rohmani.
   
          Iarna Îngerilor

     Cum se vede, Geții știau de veacuri unde Se vor naște Gemenii Divini. Tot așa, știau exact și anul, luna și ziua acestei Minuni, cea mai importantă care S-a petrecut vreodată pe Pământ. Taina temporală se afla în denumirea unei plante medicinale, anume POLPOUM, cu varianta POLPUM. Un tâlc al denumirii se desprinde din POL POUM ”Douăzeci și Cinci”; cf. rom. pol (pop.) ”douăzeci”; pum (arh.) ”pumn”; sued. fem, germ. funf ”cinci”. Împăratul Ion-Orfeus, care prevestise și locul și data Nașterii Pruncilor Cerești, fusese ucis de preotesele Soarelui, la sfârșitul lunii August, în anul 3114 î.e.n. De la acest tragic eveniment, Egiptenii aleseseră începutul anului la sfârșitul lui August, iar anul bisericesc începe și în zilele noastre la 1 Septembrie. Iar când a început al 25-lea veac de la moartea lui Orfeus, adică în anul 714 î.e.n., S-au născut și Gemenii Divini. Tot 25 s-a considerat și Ziua Nașterii, iar luna a fost a Viscolelor, a Înzăpezirii, căci POL PUM mai înseamnă și ”Plin de Ceață; Mare Tulburare (Neliniște; Apăsare)”; cf. rom. foale; fală; a se făli; val; latin. polus ”extremitate a axei pământului și cerului; pol; cer; bolta cerului”; engl. full ”plin”; rom. fum; foame; latin. vomo ”a voma; a vărsa”. La un loc, POLPOUM se tălmăcește prin ”Vifor; Vijelie; Iuțeală; Vârtej; Învolburare; Necaz; Fiori; Frig; Apăsare; Greutate; Forță; Apărare; Acoperământ; Tărie; Împlinire”; cf. rom. bulboană; balaban ”șoim”; plapumă; bolovan; plăvan; bolvan ”idol; chip cioplit”. POLPOUM era și denumirea geto-dacică a lunii Decembrie, căreia Românii îi mai spun și Neiosul sau Ningăul. Denumire strictă de plantă medicinală a dus, în etnobotanica noastră, a fost tradusă în fumăriță, frigurică și ghețișoară, care sunt ierburi de leac.
     Așadar, conform socotelilor magice, Nașterea lui Apollon și Artemis era așteptată în leatul 714 î.e.n., la 25 Decembrie. Și chiar așa s-a și întâmplat!
                                                 

                                                                 Steaua sus răsare

     În sprijinul celor de mai sus vine și vocabula BUCOLION, atestată ca nume traco-troian, având și aceasta mai multe sensuri: B-UCOL ION ”Pe Ger (Negură) Mare; Când îngheață Totul; Vifor Mare”; cf. rom. vicol ”viscol”; pâclă; alban. akull ”gheață; sloi”; akulloj ”a îngheța”; akullnaje ”ghețar; banchiză; glaciațiune”; rom. Ion - titlul voievozilor români; abreviat ulterior în Io; alb. ujane ”imensitate; ocean”. Rostită BU COL ION, sintagma înseamnă și ”În Cetatea (Fortăreața) Sfântă”; cf. rom. pe; slav. vo ”în; la”; rom. culă; a (se) căli; alban. kala ”cetate”; rom. Iana Sânziana, Ian Caloian, Moș Ene - în mitofolclor; alban. hyjni ”divinitate; zeu”. După această traducere, Esenienii, precursori ai creștinismului, au găsit că orașul BUCOLION ar fi... Bethleem!
     În vechile noastre colinde, orașul Nașterii Sfinte este Vicleim, moștenire din BUCOLION. Vicleimul este și un teatru popular, cu o temă sacră, care abordează această Naștere Minunată. Din BUCOLION, de la tâlcurile de ”Gheață; Strălucire; Lumină; Slavă; Cinste; Frumusețe; Fericire; Belșug; Forță” româna a mai format și faclă, făclie, bucurie, a (se) bucura, fagure, bacal, vechil ș.a., iar albaneza, tot limbă tracă, a moștenit i bukur ”frumos” și bukuri ”frumusețe”.
     Cu Steaua, simbol al Luminii și Bucuriei, copiii umblă din Ajunul Crăciunului și până la Sfântul Ion, căci BUC OL ION mai înseamnă și ”Vestea (Prevestirile) lui Ion”; cf. rom. a se duce buhul; bugă - instrument care acompaniază Plugușorul; buhă ”bufniță”; latin. voco ”a chema (să vină); a invoca (pe Zei); a ademeni”; vox ”voce; glas; strigăt; sunet; cânt; cuvânt; formulă vrăjitorească; grai”; rom. al; Ion.
      O, ce Veste Minunată!


                                                                                                                 Adrian Bucurescu