Fete de zăpadă

- Zburător cu plete roșii,
Vezi că s-au trezit cocoșii
Și-or începe a cânta,
Sărăcuț de maica ta!
Lasă fetele în pace,
Vine ziua, n-am ce-ți face!
Ia răsfiră-ți penele,
Încruntă sprâncenele
Și tulește-o către Lună,
Că ți-a fi o gazdă bună!
Și de-acolo ia-o-n sus,
Că puterea ta s-a dus.
Mai stai vreo sută de ani,
Că pe-aici ai mulți dușmani!
Du-te-n ceilaltă lume,
Unde ai și tu renume!
Ce, pe-acolo nu sunt fete,
Să te-astâmpere de sete?

- Ba sunt fete și la noi,
Dar nu sunt ca pe la voi,
Trupul lor e de zăpadă,
Ochii lor nu-s ca să vadă,
Inima le e de gheață,
Văl de ceață
Au pe față,
Iară de-al Dorului foc,
Se topesc, mări, pe loc.
Una-două,
Ca o rouă,
Strălucesc la Lună Nouă,
Picurând în lacrime
Ce nu mi-s de patime,
Lacrime ce nu-s sărate,
Lacrime fără păcate!

                  Adrian Bucurescu

Apogeul Românilor

       Istoria Secretă

     Soarele și Luna

     Cel mai vechi etnonim din lume este acela de ROMÂN. Termenul vine tocmai din limba Atlanților și este plin de semnificații. Pe parcursul acestui serial, s-a văzut că Primul Imperiu de pe Pământ s-a constituit în Neolitic, prin unirea a două popoare, din Nordul și din Sudul Dunării de Jos, primul închinându-se Soarelui, iar celălalt, Lunii. Astfel, termenul RO MAN însemna mai întâi  ”Soarele și Luna”; cf. egipt. Ra - cel mai important dintre toți Zeii, reprezentând o personificare a Soarelui și fiind venerat la Heliopolis ”Cetatea Soarelui”; MEN - Zeul Lunii la Traco-Phrygieni; Mani - Zeul-Lună în mitologia nordică.
     O variantă daco-română târzie este SOL O MON ”Soarele și Luna”; cf. rom. Soare; latin. Sol ”Soare”; rom. au (arh.) ”sau; ori”; traco-phryg. MEN; scand. Mani. De aici vine denumirea de Solomonari, cărora li se mai spune și Clirici, adică preoți, de la demnitatea pe care o aveau în Dacia antică.
     În mitologia românească, cei doi aștri sunt frați, așa cum apar și în celebra baladă ”Soarele și Luna”. Și în mitologia nordică, Sunna, Zeița-Soare, era sora lui Mani, Zeul-Lună.

     Într-unul dintre cele mai vechi documente din lume, Piedra Pintada, adică ”Piatra Pictată”, descoperită în râul Paru, un afluent al Amazonului, Soarele și Luna sunt reprezentați în registrul superior, adică în Cer, de unde veghează destinul iluștrilor noștri strămoși, Atlanții. Astfel, ca dreaptă moștenire, româna a format din RO MAN ”Soarele și Luna”, lumină și a (se) lumina, iar din tâlcul de ”Strălucire”, a iscat rumen și a (se) rumeni, precum și denumirea unei frumoase flori, ce seamănă cu un astru cu raze, roman, cu derivatele românică, romaniță și romonel, cum i se mai spune mușețelului.

     Se poate spune că, pe Piedra Pintada, Soarele și Luna, ca hieroglife, se citesc ROMAN, adică ”Romanii” sau ”Românii”. Acest tâlc a fost cunoscut întotdeauna de vechii noștri înțelepți, de vreme ce Soarele și Luna apar pe stemele celor trei mari ținuturi ale noastre, Țara Românească, Moldova și Transilvania, strălucind și astăzi în stema încoronată a României.

     Românii, adică Învingătorii

     Am mai văzut, în episoadele anterioare, ce însemna în străvechime RO MAN: ”Cel mai Bun conduce; Cel mai Cinstit câștigă; Cel mai Curat (Strălucitor) întrece; Cel mai Vioi (Harnic) izbândește; Cel Minunat învinge”; cf. rom. Rai; rouă; rui ”arămiu; roșcat; roșcovan; roșiatic”; roi; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”tânăr; nou”; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. a mâna; mană ”recoltă bogată în semănături; condiții prielnice pentru o recoltă bogată;; belșug de lapte la vite; belșug de produse la recolta stupilor; cantitate mare de bunuri materiale”; latin. Manes ”Mani; sufletele celor morți, părinți și rude, considerați ca spirite binefăcătoare - cei buni”; melanesian și polinesian mana ”forță supranaturală, impersonală, care ar sălășlui în lucruri, în plante, în animale și în oameni, exercitând o acțiune cauzală”. În ăst fel, din ROMAN, româna a moștenit și Român, a rămâne ”a lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”, și aramin, haramin ”haiduc”. Faptul că și Romanii, sub forma Romanus, și-au luat și ei acest nume etnic a fost din pricină că patria lor de origine era Dacia de Miazăzi, cum se va vedea din serialul ce va urma.

 
     ”Suntem Români și punctum”, scria poetul nostru național, Mihai Eminescu. Care neam din lume se mai poate mândri cu o așa străveche, curată și nobilă genealogie?

     Stăpânii Lumii

     Cum se vede și pe Piedra Pintada, pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu, Atlanții scriau și cu litere și cu ideograme, obicei ce s-a păstrat până în vremea Geto-Dacilor. Cu ideograme neolitice sunt împodobite și multe peșteri din România. Una dintre cele mai importante dintre ele este Peștera Gaura Chindiei II, situată pe teritoriul Parcului Național Porțile de Fier sau Cazanele Dunării, în apropiere de localitatea Coronini, din județul Caraș-Severin.

     O superbă ideogramă din această peșteră reprezintă un astru, o stea, și se citește cu siguranță ROMAN, adică ”Strălucire; Frumusețe”; cf. rom. lumină; a (se) lumina; roman, românică, romonel, romaniță ”mușețel”; Roman - numele unui voievod moldovean; Roman (loc.). Iar steaua din peșteră seamănă perfect cu floarea de mușețel, dintr-o imagine de mai la deal!

     Dar RO MAN se mai tâlcuiește și prin ”Mâna Sfântă”, adică ”Mâna Curată; Mâna Vrednică; Mâna Domniei; Mâna Sfântă; Mâna Fermecată; Mâna Dibace”, pictată în aceeași peșteră; cf. rom. rouă; Rai; rui; roi; a roi; lat. ros ”rouă”; latin. res ”bun; avere; treabă; afacere; faptă; acțiune; eveniment”alban. i ri ”tânăr; nou”; re ”nor”; rruje ”viață; existență”; rom. mână; latin. manus ”mână; cu mâna plină; acțiune; luptă; putere; autoritate”.
     O Mână Minunată apare și în segmentul din dreapta-jos de pe Piedra Pintada.

     O Mână Sacră sau mai multe Mâini ale Domniei apar pictate, încă din Neolitic, adică de pe vremea Imperiilor Atlante, pe tot Pământul, din Europa până în Australia. Aceste Mâini îi reprezintă pe Stăpânii Lumii, adică pe ROMANI, străluciții noștri strămoși!

     Din vremea Atlanților datează și o superbă mână de bronz, cu o manșetă din aur, încă misterioasă pentru cercetători, descoperită în Elveția, în apropiere de Geneva. Este și ea un simbol al dominației Romanilor, dar și un semn de omagiu pentru rolul lor de civilizatori ai lumii, cu urmări până astăzi.
      Pe crucea de mormânt a ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, Col. Dr. Gheorghe Bucurescu, din cimitirul de la Sărățeni, județul Ialomița, este sculptată o mână care ține o cunună, simbol al rangului de conducător, dar și al victoriei, căci Solomon și Solomonar însemnau și ”Izbândă”; cf. germ. Schlemm ”șlem; (la jocuri de cărți) situație în care unul din cuplurile participante la joc câștigă toate cele 13 lavate posibile; (la jocul de tenis) situație în care un tenisman câștigă, în cursul aceluiași an, cele patru mari concursuri internaționale de tenis”.

     Acestui simbol sacru, întâlnit pe doar câteva vechi cruci de morminte din România, i se mai spune și Cununa Virtuților. În toate legendele, Solomonarii sunt considerați vrăjitori. Așa a apărut în română, din SOLOMON,  a (se) sulemeni ”a-și schimba înfățișarea; a se transforma; a se preface”. De altminteri, doctorului Gheorghe Bucurescu, care obișnuia să vindece și cu ierburi de leac, consătenii îi mai spuneau și Vraciul. A plecat la Zalmoxis la leatul 1934, în vârstă de 54 de ani.
     De mai multe ori, în textele de pe tăblițele de la Sinaia, Dacilor li se spune Romani, creându-se uneori confuzii cu etnonimul cuceritorilor. Dar DAC nu era decât un sinonim al unui trib mai puternic din Ardeal pentru ROMAN, cu tâlcurile de ”Lumină; Strălucire; Conducere”; cf. germ. Tag, sued. dag ”zi; ziuă”; rom. ducă ”duce; voievod”; a (se) duce. De aceea, nu e deloc nimerit ca să se ceară redenumirea etonimului nostru și a țării în Dacia, căci ROMAN nu este doar național, ci și internațional! Suntem definitiv ROMÂNI, iar Țara Noastră a fost, este și va fi întotdeauna ROMÂNIA!

     Mâna Sfântă

     Mâna, unul din simbolurile noastre etnice și cel mai frecvent simbol ca parte a trupului uman, era socotită de Aristotel ”unealta uneltelor”. Semnificația ei a cuprins toată planeta. În general, Mâna exprimă tărie, putere, dominare, protecție, generozitate, ospitalitate, îndemânare, hărnicie, acțiune, țel, binecuvântare, expresie, omenie.

     Limbajul simbolic celtic conectează Mâna cu puterea, conducerea și autoritatea. Se spune că regele celt Nuada a fost detronat fiindcă își pierduse mâna dreaptă într-o luptă. Mai târziu, regele Nuada și-a recâștigat tronul, după ce una din fiicele lui i-a dăruit o mână de argint, care a fost animată, în stare să se miște, cu ajutorul lui Miah, un vestit vraci și înțelept. De asemenea, în tradiția celtică, Mâna era un simbol al puterii spirituale. Mai mult decât atât, exista credința că este înzestrată cu o energie deosebită, având un rol special în invocarea Zeilor și Zeițelor Celților și Druizilor.
     Pentru Amerindieni, Mâna purta semnificația comunicării.
     Conform sistemului egiptean de hieroglife, Mâna semnifica manifestare, acțiune, dăruire și administrare, chibzuire și gospodărire. 
     În buddhism și hinduism, poziționările mâinilor, cunoscute sub denumirea de mudra, erau extrem de importante în relevarea transformărilor puterilor divine.
     La Evrei, Mâna-Talisman este numită Mâna lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.
     În pictura creștină este înfățișată adeseori Mâna lui Dumnezeu, apărând printre nori. Creștinii mai atribuie această Mână Sfântă Fecioarei Maria.
     În islamism, Mâna Fatimei, fiica lui Mahomed, proclamă cele cinci principii fundamentale: credință, rugăciune, pelerinaj, post și caritate.

      Actualmente, Mâna-Talisman este o imagine cunoscută la nivel mondial, frecvent întrebuințată în bijuterii, materiale și draperii, fiind un simbol de protecție împotriva energiilor negative, pentru abundență, fertilitate, prosperitate, noroc și sănătate. De asemenea, oferă și protecție împotriva deochiului.

     Dulce Românie

     Împărățiile atlante s-au destrămat demult, iar pe seama lor se spun tot soiul de povești. ”Științificii” le pun la îndoială existența. Importanța străvechilor și mărețelor civilizații de pe teritoriul României - Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Turdaș etc. - este recunoscută pe plan mondial, dar nu îndeajuns subliniată de istoricii noștri, și nimeni nu le-a atribuit până acum Atlanților.
     De nu vor fi fost chiar Semizei, cum spun documentele, primii conducători atlanți au fost măcar eroi de seamă, a căror amintire ar trebui să ne fie sfântă. Toate capitalele împărătești atlante au fost pe actualul teritoriu al țării noastre. Pe deasupra, numele poporului, din care vine și cel al țării, s-a păstrat curat, înfruntând mileniile. Limba română, veche și-nțeleaptă, dulce ca un fagure de miere, este urmașa directă a limbii primordiale.
     Pe vremea înfloririi romantismului românesc, în veacul al XIX-lea, un adolescent entuziast, de doar 17 ani, publica în revista ”Familia”, din 2/14 Aprilie 1867, un imn de profundă vibrație patriotică, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ce mișcă și astăzi sufletele și inimile Românilor care simt ce glorie am avut și noi cândva, în cel mai strălucitor trecut din lume.

     Și dacă prezentul ne apasă atât de greu, ne rămâne totuși Nădejdea, sublimată în stihurile profetice ale poetului nostru național, Mihai Eminescu:
     Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
     Țara mea de glorii, țara mea de dor?
     Brațele nervoase, arma de tărie,
     La trecutu-ți mare, mare viitor!


                                                                                                       Adrian Bucurescu

Nichita Stănescu

                    Elegia a doua, Getica

                                                                                Lui Vasile Pârvan

În fiecare scorbură era așezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se așeze în locul gol un zeu,

ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă
ca să se așeze acolo un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
ochiul,
pentru că vor aduce și-ți vor așeza
în orbită un zeu
și el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mișca sufletele slăvindu-l...
Și chiar și tu îți vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

Dacica

Mă uit la tine, șubred vas de lut.
Trei mii de ani ai încăput.
Veci de vecii, pe care le înfrunți,
S-au adunat în golul tău, mărunți,
Și fiecare vârstă din vecie,
Lăsând din fir de praf drept mărturie,
L-a pus tihnit în ciobul păstrător.
Clipa trăiește, veacurile mor.

Tu, plin de taine și știrbit în gură,
Ai stat ascuns adânc în arătură.
Nici oasele nu i s-au poment
Ale aceluia ce-n zmalț te-a-mcremenit
Și. frământând, ți-a dat obârșii noi.
N-a mai rămas din el măcar gunoi.
Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost:
Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.

Dar înmuiată-n sânge și sudoare,
Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare
Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire
Chenar, i-a dat noroiului simțire.

Tu poți să fii, el poate să nu fie,
Zgârâitura-i teafără și vie.
Nu ești al singurului Dumnezeu,
Ca luna, ca o stea, ca o pustie,
Ești și al semenului meu.
Brâul tău viu, când mâinile-au murit,
Dă biruință gingașului pipăit.

Olarul, drept pe palma lui te-a pus
Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.
Fragedul sunet, dulce, lin,
E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule și de pământ,
El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvânt. 

 

 

                                      Tudor Arghezi

Statu-Palmă-Barbă-Cot

          Mitologie românească

     În mitofolclorul românesc, apare și un personaj foarte ciudat, un pitic cu mai multe porecle și cu înfățișări din cale afară de fistichii; I se zice Tartacot, Statu-Palmă-Barbă-Cot sau Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop. I se mai spune și Tartacot-Barbă-d-un-Cot-Călare-p-un-Iepure-Șchiop,  Barbă-Neagră-Tartacot, Barbă-Neagră-Tartacot-cu-Barba-d-un-Cot. Cu siguranță, acest pitic năzdrăvan vine din folclorul tracic, căci există și în mitologia albaneză, sub numele de Shtatepellambemjeker.
     În onomastica tracică este consemnat și numele unui războinic, PALMYS, format din PALM YS ”Cât o Palmă”; cf. rom. palmă; așa ”astfel; asemenea; atât; exact”; alban. ose ”ori; sau”. Totodată, în toponimia Daciei este semnalat și un castru, denumit PALAMATIS, denumire compusă din PALAM ATIS ”Mărime de o Palmă”; cf. rom. palmă; ades; atât.  Fiind în Scythia Minor, adică în Dobrogea, înseamnă că numele i se trage de la o populație mitică de pitici, care ar fi locuit cândva la Sud de gurile Dunării, pe țărmul Mării Negre, neam numit de către Geți CATTUZI. Despre acești pitici scrie și Plinius cel Bătrân: ”(Pigmaeos) Cattusoz Barbari vocant”.
     Din PALMYS româna a format pălmaș ”țăran fără vite de muncă, nevoit să muncească pentru alții ca zilier”, dar și a se învălmăși, balmoș și a bălmăji ”a ameți pe cineva cu vorba; a zăpăci prin vrăji sau farmece”.
     Tot așa, și Tartacot, care este căpetenia piticilor năzdrăvani, umblă cu vrăji, provocând răul. Într-un descântec din Ștefănești, județul Vâlcea, această făptură este descrisă astfel:
A plecat Statu-Cot
Cu barba de-un cot,
Cu ochii ca cepele,
Cu dinții ca secerile,
Din casă în casă,
Din masă în masă,
Din fereastră în fereastră.
     În același descântec, Maica Precesta sare în ajutorul celui năpăstuit de pitic:
Cu untu ți l-oi spurca,
Cu tămâie ți l-oi tămâia,
Cu usturoi ți l-oi usturoia,
Cu steblă de busuioc te-oi apăra,
Cu mâna dreaptă ți l-oi lua,
În ostrov de mare ți l-oi arunca,
Șerpii și broaștele l-o mânca.
     Pentru ca bolnavul să fie vindecat cu totul,
Maica Precesta
Nici p-aia nu se lasă;
După scară de argint Se-ntindea,
Cu mâna dreaptă creacă de drâmos rupea,
Peste ochii lui Statu-Cot da
Și-l orbea,
Peste mâini și-l ciungea,
Peste picioare și-l ologea,
Iar N. rămânea curat
Și luminat
Ca auru spălat,
Ca argintu stricorat,
Ca poala Sfintei Mărie,
Ca-n ceasu-n care s-a născut,
Nici vină n-a avut.
     În basmul ”Aleodor-împărat”, cules de Petre Ispirescu, se povestește despre un voinic, căruia tatăl său, muribund, îi lasă împărăția, punându-i însă în vedere că în moștenire intră și un tărâm interzis: ”Vezi tu muntele cela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-Om -călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop: și cine calcă pe moșia lui nu scapă nepedepsit”. Într-o zi însă, din nebăgare de seamă, tânărul călcă interdicția și se pomeni în față cu ”pocitania pământului”. Ca să scape de învinuirea de tâlhărie, pe care i-o aduse piticul, Aleodor ascultă dorința acestuia și plecă să i-o aducă pe fata lui Verdeș-împărat. După îndeplinirea mai multor isprăvi voinicești, feciorul se întoarse cu fata de împărat, care între timp se îndrăgostise de el. Ajungând în fața slutului, fata refuză cu scârbă să-i devină soție, și, de necaz, piticul plesni. ”Atunci Aleodor-împărat întinse cuprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, luă de soție pe fata lui Verdeș-împărat și se întoarse la împărăția lui”.
     În alte basme, Tartacot umblă călare pe un butuc, căruia îi pune frâul și zboară unde-l duce gândul. Împreună cu piticii lui, Statu-Palmă-Barbă-Cot a strâns comori în fundul pământului, acolo unde-și are și conacul, și le păzește ca pe ochii din cap. E mereu pus pe șotii, dar face mai mult rău decât bine.
     Într-un descântec din Teleorman, un fir din barba acestui pitic năzdrăvan ajută la înțărcatul copiilor:
Când a venit Tartacot,
Cu barba de-un cot,
Cu mâna de două,
Cu statu de nouă,
Vântu turbat s-a umflat,
Fir de barbă i-a luat
Și pe foc l-a aruncat.
Firu pe foc s-a zgârcit,
Doru de țâță a ieșit,
N. s-a lecuit.

                                                                                                               Adrian Bucurescu

     

Din imnele Daciei

          Divinele Myrine


Voi, zâne tinere, frumoase și prinse în astrale jocuri,
Primăvăratice fecioare, care vrăjiți în jur de focuri,
Mănoase și neprihănite, având veșminte-nrourate,
Voi, dalbe fete, voi, Myrine, dănțuitoare minunate,
Zburdați alături de Zeița de-o Negrăită Frumusețe,
Și numai la cei drepți și harnici neauzit le dați binețe.
Făpturi văzute, nevăzute, dulci adieri înmirosnate,
I-ntâmpinați pe fiii gliei cu apă vie și bucate.
Copile mândre și gingașe, ascunse-n tufe și izvoare,
Cine se-ncumetă să-nfrunte a voastre raze ca din Soare?
Pe coama munților, în neguri, dansați și chiuiți în noapte
Și svelte unduind pe stâncă vrăjiți pădurile cu șoapte.
Frumoase în veșminte albe, păziți fântâni cu apă lină,
Iubiți răcoarea, prospețimea și alergați pe Lună Plină,
Cu murmure străbateți lunca, dansați pe râuri la amiază,
Spre încântarea tuturora ce datinile le păstrează,
Vă-ncununați cu flori de vară de prin grădini mirositoare,
Sporiți și turmele și holda și alinați tot ce ne doare.
Primiți cu inima voioasă această daină preacurată
Și fie-n veci lucrarea voastră de ceruri binecuvântată!
De pământeni mereu aproape, sub multe chipuri, zâmbitoare,
Sădiți în luptătorii noștri virtuți ce n-au asemănare,
Ne săturați flămândul suflet numai cu hrana cea divină
Și-n inimi cât trăim pe lume voi, blânde, revărsați lumină,
Ne insuflați curate gânduri, ne hărăziți frumoase țeluri,
Și ne îndepărtați dușmanii de ale cerului creneluri.
Veniți la toți inițiații! Veniți, întruchipări măiastre!
Veniți, domnițe nenfricate! Veniți în fruntea oastei noastre!

                                                                 
                                                  Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu

Un Poem Ezoteric: LUCEAFĂRUL

      
     Misterioșii Solomonari

     Cu ceva timp în urmă, în arhiva Muzeului Literaturii Române, din Iași, a fost descoperit un document de o importanță excepțională pentru istoria și cultura noastră. Iată ce scrie acolo:
Jur pe onoare și conștiință. Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu.
Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc.
Să respect și să execut toate hotărârile
luate de Comitetul din care fac parte.
Și să păstrez secret absolut.
Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce.

     Printre semnatarii acestui legământ secret se numără Ion Creangă și alte mari personalități ale culturii române din veacul al XIX-lea. Așadar, Humuleșteanul făcea parte din Comitetul acelei societăți secrete, fiind unul dintre conducătorii ei, având poate rangul cel mai înalt.
     Nu doar în ”Amintiri din copilărie”, dar și în alte povestiri și povești, mai ales în ”Moș Nichifor Coțcariul”, scriitorul pomenește de înalta știință a Solomonarilor, inaccesibilă însă publicului larg, ei înșiși fiind înconjurați de mister, isprăvile lor având ecouri mai ales în folclor.
     Cea mai profundă este fără îndoială ”Povestea lui Harap Alb”, plină de sensuri ascunse, pe care numai inițiații le înțelegeau în întregime. Cum adică ”Harap Alb”, adică ”Negru Alb”? Ce vrea să spună acest nume?!
     Prieten la cataramă cu Mihai Eminescu, Ion Creangă îi va fi dezvăluit poetului multe învățături ale Șolomanței, cum se numea Școala Solomonară, și îl va fi îmbiat să facă parte din societatea secretă, lucrând ”din toată inima pentru ridicarea neamului românesc”, cum scrie în documentul de mai sus. Cum se știe, amândoi au lucrat cu cea mai mare sârguință întru aceasta.

     Cine este Luceafărul

     Printre numele tracice atestate se află și cel al unui comandant, AULUSIPORUS, ce vine din AU LUSI PORUS ”Care poartă Lumina”; cf. rom. o (pron.); a luci; latin. lux, span. luz, sued. ljus ”lumină”; rom. făraș; latin. fero ”a purta; a duce; a aduce”; grec. phoros ”purtător”. De aici a moștenit româna Luceafăr, termen sinonim cu latin. Lucifer.
      Spune Cătălina, în poemul lui Mihai Eminescu, ”Luceafărul”:
     Și viața-mi luminează!
     În astronomia populară românească, Luceafărul nu este doar planeta Venus, căreia i se mai spune și Luceafărul de Dimineață sau Luceafărul Păstorilor. Pentru eroul poemului, Mihai Eminescu se va fi gândit cu siguranță și la Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții sau Luceafărul cel Frumos, cum i se mai spune în românește stelei Vega din Constelația Lirei.

     Tot în românește, luceafăr i se spune și unui bărbat cu calități deosebite, care în poem devin supranaturale.

     O Prea Frumoasă Fată

     În onomastica tracă, este consemnat și numele unui rege al Paionilor, AUDOLEON. Compus din  AU DOL EON, numele înseamnă ”Cu Dor Mare; Cel Dorit Mult; Cel Foarte Plăcut; Cel Prea Îndrăgit; Cel Prea Frumos”; cf. rom. o; dor; a dori; odor; idol; latin. adoleo ”a cinsti pe zei; a aduce ofrande zeilor”; alban. dolli ”toast”; dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. uină ”lele; leliță; mătușă”; Ion - titlu al voievozilor; Ian, Iana (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate”; arom. dal'ean ”chipeș”; alban. tilin ”deosebit; aparte”; telyen ”unt”; dellinje ”ienupăr”.
     În etnobotanica românească figurează și odoleanul sau odoleana, una dintre cele mai căutate plante de leac, purtată de fete și femei la brâu, căci poartă noroc în dragoste. Variante pentru odolean și odoleană sunt hodolean și hodoleană, de unde vin și numele românești Cătălin și Cătălina.

     Așadar, conform unuia din tâlcurile trace, Cătălina este ”Cea Prea Frumoasă”. Așa începe și poemul ”Luceafărul”:

A fost odată ca-n povești,
     A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
     O preafrumoasă fată.

     ”A fost odată ca-n povești” și ”A fost ca niciodată” arată frumusețea neobișnuită a fetei, și nu înseamnă că întâmplările din poem nu s-au petrecut nicicând în istorie, că nu ar fi devenit mitic exemplare.

     Hyperion, Îngerul Mărilor

     Întâia înfățișare a Luceafărului este de Înger al Mărilor:

El asculta tremurător,
     Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
     Se cufunda în mare.

Și apa unde-au fost căzut
    În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
     Un mândru tânăr crește. (...)

- Din sfera mea venii cu greu
     Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
     Și mumă-mea e marea. (...)

Colo-n palate de mărgean
     Te-oi duce veacuri multe
Și toată lumea-n ocean
     De tine o s-asculte.

     După ce-I cere lui Dumnezeu să-l dezlege de nemurire, Acesta îi răspunde astfel:

- Hyperion, ce din genuni
     Răsai c-o-ntreagă lume (...)

     Aici este una dintre cheile poemului, căci în graiul geto-dacic HYPER ION însemna ”Cabirul cel (mai) Mare”, precum și ”Deasupra Oceanelor; Stăpânul de pe Ape”; cf. trac. KABIR ”Cabir”; rom. chivără; chiabur; a coperi (pop.) ”a acoperi”; Iunie - luna când, după mitofolclorul românesc, a început Marele Potop; alban. ujane ”ocean”; island. Eyjan ”insulă”; rom. faraoni, faraoance (mit.) ”Sirene; Divinități Feminine ale Mării”.

     În ierarhia cerească a Geto-Dacilor, după Cei Patru Zei Supremi, urmau Patru Arhangheli, Patru Zâne și Kabirii, ultimii fiind divinități ale mărilor și oceanelor, Hyperion fiind cel mai mare dintre ei.

     Focul Iubirii

     HY PER ION se mai tălmăcește și prin ”Care arde Tare;Cel Prea Înflăcărat”; cf. rom. cui (pron.); PYR ”foc”, în lb. tracă; rom. pară (de foc); vară; grec. pyr, engl. fire ”foc”; rom. Ion - titlu voievodal; alban. ujane ”imensitate”.

     Spune poemul:

Și cât de viu s-aprinde el
     În orișicare sară;
Spre umbra negrului castel
     Când ea o să-i apară.

     Aici sunt două tâlcuri: Hyperion strălucește intens, dat totodată este pălit de focul iubirii pentru prea frumoasa Cătălina. Patima lui este ca o vâlvătaie cosmică:

În aer rumene văpăi
     Se-ntinde pe lumea-ntreagă
Și din a chaosului văi
     Un mândru chip se-ncheagă; (...)

     Lumina Cerească

     Se înțelege că HY PER ION se traduce și prin ”Care strălucește Tare; Care luminează Totul”; cf. rom. cui (pron.); trac. PYR; rom. pară (de foc); var; vară; grec. pyr, engl. fire ”foc”; rom. Ion; uină; alban. ujane; rom. Cavarna (loc.); grec. chiverno, latin. guverno ”a cârmui; a guverna”. Doar este Luceafărul! Lumina lui nu e doar vizibilă, ci și spirituală. Cătălina îl roagă: Și viața-mi luminează!
     În imagini de neuitat, Mihai Eminescu descrie călătoria cosmică a ”Purtătorului de Lumină”, a ”Celui care arde Intens”:

Porni luceafărul: Creșteau
     În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
     În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
     Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
     Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
     Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi
     Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
     Ca niște mări de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
     Pân' piere totul, totul; (...)

     În treacăt fie spus, cum au observat și alți comentatori mai demult, în versurile de mai sus se vădește așa-numita ”Teorie a Relativității”, sugerată și în celebrul basm, cules de Petre Ispirescu, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

     Farmece Pământene

     Am văzut mai la deal că AU DOL EON  înseamnă ”Cu Dor Mare; Cel Prea Îndrăgit; Cu Mare Plăcere”. În română, termenul a dus la hodolean, o plantă de leac, care e purtată și la brâu de femei, pentru a avea noroc în dragoste. AUDOLEON este o definiție a dragostei, a plăcerii, a farmecului. Dar iată ce mai înseamnă farmec în română: ”fascinație; încântare; desfătare; drăgălășenie; atracție; transformarea miraculoasă a lucrurilor, în urma unei vrăji; practică ocultă prin care se influențează soarta cuiva prin invocarea unor forțe malefice”. La rându-i, a fermeca are mai multe tâlcuri: ”(arh.) ”a (se) otrăvi; a face cuiva vrăji; a transforma pe cineva prin vrăji; a fascina; a atrage; a seduce; a ispiti”. Dar a transforma pe cineva prin vrăji se mai zice și a-l preface. Acela e un prefăcut, un viclean, nu-i așa? Iată-l și pe pământeanul din poem:

În vremea asta Cătălin
     Viclean copil de casă (...)

Băiat din flori și de pripas,
     Dar îndrăzneț cu ochii (...)

     De altminteri, din AUDOLEON, respectiv hodolean(ă), româna a format, în afară de Cătălin și Cătălina, cotlon ”ascunziș; ungher”. Iată și versurile cu acest sens:

Și-n treacăt o cuprinse lin
     Într-un ungher degrabă.

     Tot așa a apărut în română și a cotloni ”a ascunde; a fura”. Vorbind pe șleau, vicleanul Cătălin i-a furat-o Luceafărului pe Cătălina!
     Fata din rude mari împărătești este din același aluat cu copilul de casă, cum ea însăși recunoaște:

Și-i zise-ncet: - Încă de mic
     Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
     Te-ai potrivi cu mine...

     Se înțelege că fiind pământeni, după ce le vor trece fiorii dragostei, se vor plictisi unul de altul, ea tânjind din nou după Luceafăr, iar el împlând iarăși și iarăși cupele cu vin mesenilor la masă...

     Avatarii

    Și îngerii pot suferi, nu-i așa? Poemul ”Luceafărul” se încheie tragic, cu profunda dezamăgire a Celui Nemuritor:

Dar nu mai cade ca-n trecut
     În mări din tot înaltul:
- Ce-ți pasă ție, chip de lut,
     Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
     Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
     Nemuritor și rece.

     Da, Hyperion este nemuritor, dar, după tradițiile geto-dacice, și el a fost cândva muritor, pe când comanda corăbiile împărătești pe mările și oceanele Pământului. Strămoșii noștri credeau în Nemurire, în Renașteri. Văditul ezoterism al poemului trece peste sensurile de ”grup; societate” al ”cercului strâmt”, trimițând la Cercul Vieților, la Ciclul Renașterilor, descris admirabil, tot de Mihai Eminescu, în proza postumă ”Avatarii faraonului Tla”: ”Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roșu... de acest cerc erau aninate ființe ca o scară... jos, minerale în care plantele își duceau rădăcinile... animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, și prin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu”.

     De altminteri, Dumnezeu-Tatăl Însuși, referindu-Se la oameni, îi aduce aminte lui Hyperion că:

Ei doar au stele cu noroc
     Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
     Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
     Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer,
     S-aprinde iarăși soare.

Părând pe veci a răsări,
     Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
     Și mor spre a se naște.

     Dar Nemurirea, pe care a obținut-o cândva și Hyperion, nu poate fi dobândită decât prin calități de-a dreptul cerești, perfecționate în mai multe vieți Numai așa se iese din Cercul Renașterilor. Aceasta este Adevărata Mântuire, căci, în românește, mântuire înseamnă și ”eliberare; salvare”, dar și ”isprăvit; sfârșit”.

     Geniul Absolut al Românilor

     ”Luceafărul” este de departe cea mai izbutită, cea mai profundă creație a lui Mihai Eminescu. Multe alte lucrări de-ale sale sunt încântece, nu numai prin versurile melodioase, ci și prin tâlcurile lor ezoterice. Asemenea este și proza lui, de-ar fi de amintit aici doar ”Avatarii faraonului Tla”,  ”Sărmanul Dionis” și ”Făt Frumos din lacrimă”.

     Mihai Eminescu este Geniul Absolut al Românilor și așa va rămâne cu siguranță cât va dăinui poporul nostru pe lume.  Încheind ”Viața lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu îi aduce poetului nostru național omagiul suprem:

     Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.


                                                                                                                  Adrian Bucurescu