miercuri, 18 ianuarie 2017

Cui, bă?



          Moment zgubilitic

Un cioarec și o cioară,
La fel de miștocari,
Râdeau de barza chioară,
Că n-are ochelari.

- Ah, zise picioroanga,
Vedea-v-aș într-o ghenă,
Să n-o mai țineți langa
Fără de nicio jenă.

Dar, ca să vezi minune
Și cărămidă nouă,
Că începu să tune
Și se porni să plouă.

Da, dar ploua cu broaște!
Și barza - hap-hap-hap,
Se apucă a paște
Tot clătinând din cap.

     Morala:

Asta-i: la barza chioară,
Se-mbuibă, nu se-mbuibă,
Până la primăvară
Îi face Domnul cuibă.

- Cui, bă?
- La barza urdă.
- Ce-i face?
- Un sandviș cu surdă.

                                   Adrian Bucurescu



marți, 17 ianuarie 2017

Plagiat de un anume ”dottore” Cătălin Borangic

    

     Precizare: ”Ruga unui Get” a circulat multă vreme pe Internet,fără permisiunea mea, dar sub semnătura mea. Pe Internet, în anul 2009, au apărut și traduceri, nu știu nici acum ale cui, în limbile engleză, italiană, spaniolă, portugheză, franceză, albaneză, greacă și germană. Toate traducerile precizau cine este autorul în original al acestei poezii.



          Ruga unui Get

Dacă încă n-am dus
Lumina și Gloria Ta
pe tot Pământul,
Tu să mă ierți, Zalmoxis!

Dacă n-am ascultat mereu
Slăvite Poruncile Tale,
dacă mi-a curs vreo lacrimă,
Tu să mă ierți, Zalmoxis!

Dacă pe mine însumi
m-am terfelit în întuneric,
dacă am fost nedrept,
Tu să mă ierți, Zalmoxis!

Dar dacă vreodată
pe lumea aceasta
mi-ar fi frică de moarte,
să nu mă ierți, Zalmoxis!

          Adrian Bucurescu, ”Dacia Divină”, Editura Arhetip, 2004, p. 285

     Într-un jegos articol, intitulat ”Fenomenul dacoman; promotori și aderenți”, publicat într-o revistă ”științifică”, reluat și pe Internet, un anume Cătălin Borangic, ce mai semnează și sub pseudonimul Dada Mamusa, îmi insultă unele volume, pe care afirmă că le-a citit. Printre acestea se află și ”Dacia Divină”, unde se află și poezia de mai sus. Am aflat însă de la unii cititori, că, tot pe Internet, inclusiv pe YouTube, este difuzat un cântec, sub titlul ”Să nu mă ierți, Zamolxe”, ”scris astăzi pe versuri adaptate de Dada Mamusa, muzică și interpretare de Gabriel Tora”. Ei bine, cum poate vedea oricine, versurile îmi aparțin, singura contribuție a lui ”Dada Mamusa”, adică a lui Cătălin Borangic, este schimbarea titlului, iar teonimul Zalmoxis este schimbat în ”Zamolxe”.            
      Așadar, numitul Cătălin Borangic mi-a plagiat, fără niciun pic de frică și de rușine, poezia! Mi se pare prea de tot, chiar dacă plagiatul este o modă în România! Se pare că ipochimenul recunoaște în sinea lui că e un plagiator, de vreme ce-și zice Dada Mamusa, adică, în graiul geto-dacic, pe care ipochimenul nu-l știe, ”Cea mai Mare Maimuță”. Acum, stau și mă gândesc: putea fi dată în judecată o maimuță? Impresarul meu spune că da.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

     P. S. Cea mai mare ”descoperire” a mamusei este ”arheologul Teohari Georgescu”, pe care nu-l acuză de crime, ci de faptul că ”a fixat centrul lumii în Dacia”!!!!!!!!!!!!!!!!! Ciudat este și că abia am reușit să-l conving și pe compozitor să retragă cântecul de pe youtube.

                                                                                                                           A. B.

     P. P. S. Pe când îmi fura poezia, acest hoț era doctorand la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan”, din București! Doamne, adevăraților doctori a început să le fie rușine cu acest titlu!
    Dar se putea să rămână Borangic fără coledzi, neicusorule?
                                                                                                                           A. B.




          Dada Mamusa sau Cea mai Mare Maimuță



                                                                Motto:

                                                                    La moară, la Hârța-Pârța,
                                                                    Un' să macină târâța
                                                                    Și-unde țopăie maimuța,
                                                                    Mi-au furat hoții căruța.

                                                                                               Folclor adaptat

     Aflai, de pe Internet, despre o ”căpetenie dacă”, zisă ”Dada Mamusa”, care se ține de giumbușlucuri cu prilejul unor spectacole-kitsch, cu pretenții ”educative”, țopăite îndeosebi prin Ardeal. Puțin probabil ca Dacii să fi acceptat vreodată o căpetenie cu asemenea poreclă, care se tălmăcește prin ”Cea mai Mare Maimuță”, DADA și MAMUSA sunt, într-adevăr, atestate ca nume de Geto-Daci, și care au ajuns până în limba română. Așadar:
     DADA - ”mai mare”; cf. rom. dadă ”tată; șef; titlu adresat unei fete sau unei femei mai în vârstă”;
     MAMUSA - ”maimuță; imitator; măscărici”; cf. rom. maimuță ”târfă; sperietoare; momâie; momiță; (la figurat) imitator ridicul; om foarte urât”. Variante regionale: moimă, moaimă, moimiță, maimucă, maimuc. MAMUSA este încă o dovadă că limbile dacă și latină erau profund înrudite, ultima prezentând varianta mimus ”pantomim; comediant care exprimă prin gesturi și declamație caractere grotești; actor de un comic inferior; mim; farsă; comedie”.
     Într-o adaptare modernă, MAMUSA poate însemna nu doar ”maimuță”, ci și ”imitator” și ”plagiator”. Și, într-adevăr, această DADA MAMUSA, care îl scoate basma curată pe criminalul comunist Teohari Georgescu, atribuindu-i profesia de arheolog, și care mi-a insultat volumele publicate, m-a plagiat în cel mai josnic mod cu putință, cum voi dovedi mintenaș. Impresarul meu e de părere ca să dau maimuța în judecată. Desigur, drept ar fi fost să chem la tribunal toate maimuțele care m-au imitat sau m-au plagiat. Mă mai gândesc...

                                                                                                          Adrian Bucurescu

luni, 16 ianuarie 2017

Сергей Есенин / Serghei Esenin


 



    ”Слышишь - мчатся сани, слышишь - сани мчатся...” / ”O sanie-n goană, sania s-o vezi...”

O sanie-n goană, sania s-o vezi.
Bine-i cu iubita în câmp să te pierzi.

Vesel vântulețul și cam cu sfială
Mișcă zurgălăul pe câmpia goală.

Of, voi, sănii, sănii! Șargul meu sprințar!
Joacă-ntr-o poiană un chefliu arțar.

La el ni-i popasul. - Ce-i? îl întrebăm
Și lâng-o răchită noi tustrei dansăm.

                                                                                            1925

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu


duminică, 15 ianuarie 2017


     Un scribălău marxist-leninist: Cătălin Borangic

     Printre mârșăviile ce lâncezesc de ani de zile în noroiul internetului, la adresa mea, se ițește și una mai moțată, sub titlul ”Fenomenul dacoman: promotori și aderenți”, ouată de un anume Cătălin Borangic. În poliloghia cu pricina, bietul găinar, frustrat pesemne de anonimatul care-l înconjoară, începe prin a ataca ”protocronismul”, al cărui fondator ar fi însuși Bogdan Petriceicu Hasdeu, savant care era în legătură cu cei mai autorizați istorici și lingviști din Europa vremii sale și care a lăsat culturii române o operă excepțională, a cărei valoare expiratul Borangic nu e făcut s-o priceapă; de aceea, o și ponegrește. Și acum, țineți-vă bine, stimați cititori! Suferindul de autorlâc îl atacă tare și pe ”arheologul Teohari Georgescu” (!!!!!!!!!!!!), cel care ”a fixat centrul lumii în Dacia”.Halucinantă gogomănie! Dar nu doar Borangicul se face de râsul curcilor cu această afirmație; câteva reviste
și societăți cu pretenții ”științifice”, tot antiprotocroniste și antidacomane, îl apreciază pe acest semidoct și îi reproduc articolul incriminator! S-au găsit și vreo câțiva pămpălăi, cu titluri pompoase sau doar anonimi, care să-l laude. Măgar pe măgar se scarpină, nu-i așa?
     Precizări:
     Odiosul Teohari Georgescu a condus Ministerul de Interne în cea mai criminală perioadă a comunismului românesc. Avea monopolul violenței fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. Mai rari nemernici ca el, chiar în perioada respectivă. Nu reiese de nicăieri că ar fi practicat arheologia și că ar fi fixat vreodată centrul lumii în Dacia, dar probabil neobositul Borangic o fi avut acces la documentele Comitetului Central al P.C.R. și ale Securității, și a găsit acolo preocupările pro-dacice ale lui Teohari Georgescu, pe care nu le-ar fi bănuit nimeni până acum.Î n acest sens, n-ar fi de mirare ca, în viitorul apropiat, să aflăm și de alți arhelogi, cum ar fi Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Ana Pauker, Vasile Luca, Ion Vitner și alții.
     Modest ”protocronist” și ”dacoman” ce mă aflu, eu îl apreciez pe ilustrul savant Teohari Antonescu, arheolog, istoric și pedagog universitar român, membru al Societății Junimea.
     După această demonstrație cu privire la ”cunoștințele științifice” ale expiratului Borangic poate că nici n-ar mai trebui să insist pe atacurile la care mă supune în poliloghia cu pomposul titlu ”Fenomenul dacoman: promotori și aderenți”. Dar ciucametele minte cu nerușinare și mai departe. Astfel, comentând volumul ”Dacia Secretă”, scrie: ”Lucrarea afirmă, fără cuvenitele dovezi, existența revelată a doi Zalmoxis”. Chiar că Borangicului îi filează lămpile! În capitolul ”Primele Ninuni” ale volumului ponegrit am citat din celebrul lexicon”Suidas”: Zalmoxis. Feminin. Nume de zeiță”. Așadar, cum nu am ”cuvenitele dovezi” că au existat Gemenii Divini, băiat și fată, amândoi cu numele de Zalmoxis? Surprinzător sau nu, în ”Dacia Secretă”, multe alte dovezi despre existența Celor Doi Zalmoxis sunt ilustrațiile publicate de...  Teohari Antonescu. Ori Borangicul nu a citit cartea ori nu pricepe ceea ce e și la mintea găinii!
     Obsedat de ”eroi” comunști de teapa lui Teohari Georgescu și de opiniile marxist-leniniste, comunistul Borangic mai trântește o ticăloșie, comentându-mi volumele publicate: ”Tema a fost reluată mai târziu în ”Dacia magică” în care regăsim o serie de mituri reinterpretate în aceeași manieră lingvistică devenită stil și de care nu se dezminte nici în următoarea operă, ”Dacia divină”, aceasta conținând, în plus, o componentă profund mistică”.
     Da, până în Decembrie 1989, mi s-au publicat doar câteva poezii, din pricina culturnicilor preferați și acum de manelistul Borangic, ce mă acuzau întruna de misticism!
     Multă plictiseală pe lumea asta...

                                                                                                       Adrian Bucurescu
   


sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Mihai Eminescu și Tainele Zalmoxiene


 

          Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri

     Sensibilitatea înnăscută ca și un neastâmpăr divin l-au făcut pe Eminescu să bată orașele României și ale străinătății, să-și asume destinul de poet, să trăiască departe de locurile unei copilării fericite și ale unei vieți normale. Profund conștient de jertfa lui, el scrie în încheierea poemului ”Panorama deșertăciunilor”:

Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate,
Să citesc din cartea lumii semne cum mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură,
În zadar o măsurăm noi cu-a gândurilor măsură,
Căci gândirile-s fantome când viața e un vis.
   
     Strânsa prietenie a lui Eminescu cu Creangă va fi dus, desigur, la un schimb fructuos de experiență, la adâncirea cunoștințelor arhaice ale celor doi, la convingerea lor nestrămutată despre profunda originalitate culturală și înzestrarea spirituală a poporului român. În acest sens, ne stau mărturie atât versurile publicate în timpul vieții marelui poet cât și postumele.
     Intenția lui de a merge pe urmele vechilor ”eresuri” românești este vizibilă în toată opera pe care ne-a lăsat-o moștenire. Și, cum Eminescu nu era omul care să se mulțumească numai cu ceea ce dezvăluiseră entuziaștii timpului, se apucă el însuși să culeagă folclor de pe tot pământul românesc. Din culegerea lui vom cita și noi în continuare.
     Pesimismul adânc, de care adeseori este acuzat poetul, este împrumutat nu atât din Schopenhauer sau alți gânditori celebri, ci din chiar filosofia populară:

Fire-ai lume, n-ai mai fi,
Dacă nu putui trăi,
Că cu cine-aș fi trăit
De mine s-a despărțit
Și tare s-o depărtatu
Și pe mine m-o lăsatu.

               *
           *      *

Omul ca o beșică piere cum se sparge. Omul ca o beșică ce e plină de vânt și iarăși de vânt se sparge.

     Ecouri în ”Făt-Frumos din tei” par a fi pătruns și din aceste versuri:

Frunză verde mărăcine,
Arză-te focul, pădure,
Cu lemnele toate-n tine.
Să mă duc la mânăstire,
Să văd cârduri de copile
Târându-și papucii,
Blestemându-și părinții.
N-ar avea loc în pământ
Cine m-o călugărit,
Aibă viața racului
Și pâinea săracului,
Că n-am fost de călugărie,
Ci-am fost de căsătorie.
   
     Nu neapărat forma versurilor populare ci mesajul acestora se poate întâlni prin mai toate poeziile eminesciene:

Frunzuliță busuioc
M-o scăldat mama-n apă de soc,
Să rămân fără noroc.
M-o scăldat în apă de spini,
Să rămân printre străini.
M-o scăldat în apă de iaz,
Să fiu în lume de necaz.
M-o scăldat în apă de surcele,
Să trăiesc în lume cu jele. 

                                                                                         Adrian Bucurescu

 






vineri, 13 ianuarie 2017

Mihai Eminescu și Tainele Zalmoxiene





          Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri

     Cine a trăit și trăiește la țară știe că, acolo, omul se conduce după reguli precise, că o greșeală cât de mică sau doar o simplă neîndemânare atrage după sine nu numai disprețul imediat al consătenilor ci și o poreclă pe care o vor purta multe generații de urmași, chiar dacă de cele mai multe ori nu mai au nicio idee despre originea supranumelui lor. În afara boierului, care nu intervenea decât în cazuri cu totul deosebite, satul era condus de câteva neamuri ale căror străbunici constituiseră cândva modele de viață. Amestecul familiilor de vază cu cele de jos era mai rar, chiar dacă în folclor se exaltă omul frumos (dar nu leneș!) și, uneori, se disprețuiește bogăția. Omul avut nu era neapărat și urât, dar, de cele mai multe ori, era harnic.
     Săracului îi trebuiau mari sacrificii ca să ajungă în rândul celor stimați, dar ridicarea lui prin vrednicie și prin viață cumpătată nu era exclusă. Fiecare, deci, își știa rostul și lungul nasului, și trăia între cei de rangul său; orice ieșire neghioabă era imediat sancționată cu proverbe și zicători șfichiuitoare. Acolo, în sat, nu prea puteai să-ți permiți perioade de lene meditativă, fiindcă, mai ales la horă și la șezători, deveneai personajul nedisputat al strigăturilor și al glumelor.
     Acesta era, în general, modelul de societate pe care îl admira Mihai Eminescu și pe care îl propune, cu inerente adaptări, în publicistică și în conversațiile cu prietenii sau cunoscuții.
     Comunitatea rustică își desfășura viața spirituală după rituri vechi, ignorând amestecul autorităților moderne; preoții, ei înșiși de origine rurală, erau nevoiți să adapteze învățăturile credinței ”pravoslavnice” la cele ale unei religii mai vechi, care supraviețuise până târziu prin sate și cătune. Eminescu va evoca de multe ori această cultură arhaică, din care el însuși apucase să cunoască multe, străbătând pământul românesc în cruciș și-n curmeziș. Iată ce scrie în sonetul ”Trecut-au ani...”, tocmai în Decembrie 1883:

     Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri
     Și niciodată n-or să vie iară.
     Căci nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară
     Povești și doine, ghicitori, eresuri, 
     Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
     Abia-nțelese, pline de-nțelesuri. 

                                                                - Va urma -

                                                                                                 Adrian Bucurescu