Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri
Sensibilitatea înnăscută ca și un neastâmpăr divin l-au făcut pe Eminescu să bată orașele României și ale străinătății, să-și asume destinul de poet, să trăiască departe de locurile unei copilării fericite și ale unei vieți normale. Profund conștient de jertfa lui, el scrie în încheierea poemului ”Panorama deșertăciunilor”:
Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate,
Să citesc din cartea lumii semne cum mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură,
În zadar o măsurăm noi cu-a gândurilor măsură,
Căci gândirile-s fantome când viața e un vis.
Strânsa prietenie a lui Eminescu cu Creangă va fi dus, desigur, la un schimb fructuos de experiență, la adâncirea cunoștințelor arhaice ale celor doi, la convingerea lor nestrămutată despre profunda originalitate culturală și înzestrarea spirituală a poporului român. În acest sens, ne stau mărturie atât versurile publicate în timpul vieții marelui poet cât și postumele.
Intenția lui de a merge pe urmele vechilor ”eresuri” românești este vizibilă în toată opera pe care ne-a lăsat-o moștenire. Și, cum Eminescu nu era omul care să se mulțumească numai cu ceea ce dezvăluiseră entuziaștii timpului, se apucă el însuși să culeagă folclor de pe tot pământul românesc. Din culegerea lui vom cita și noi în continuare.
Pesimismul adânc, de care adeseori este acuzat poetul, este împrumutat nu atât din Schopenhauer sau alți gânditori celebri, ci din chiar filosofia populară:
Fire-ai lume, n-ai mai fi,
Dacă nu putui trăi,
Că cu cine-aș fi trăit
De mine s-a despărțit
Și tare s-o depărtatu
Și pe mine m-o lăsatu.
*
* *
Omul ca o beșică piere cum se sparge. Omul ca o beșică ce e plină de vânt și iarăși de vânt se sparge.
Ecouri în ”Făt-Frumos din tei” par a fi pătruns și din aceste versuri:
Frunză verde mărăcine,
Arză-te focul, pădure,
Cu lemnele toate-n tine.
Să mă duc la mânăstire,
Să văd cârduri de copile
Târându-și papucii,
Blestemându-și părinții.
N-ar avea loc în pământ
Cine m-o călugărit,
Aibă viața racului
Și pâinea săracului,
Că n-am fost de călugărie,
Ci-am fost de căsătorie.
Nu neapărat forma versurilor populare ci mesajul acestora se poate întâlni prin mai toate poeziile eminesciene:
Frunzuliță busuioc
M-o scăldat mama-n apă de soc,
Să rămân fără noroc.
M-o scăldat în apă de spini,
Să rămân printre străini.
M-o scăldat în apă de iaz,
Să fiu în lume de necaz.
M-o scăldat în apă de surcele,
Să trăiesc în lume cu jele.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu