vineri, 13 ianuarie 2017

Mihai Eminescu și Tainele Zalmoxiene





          Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri

     Cine a trăit și trăiește la țară știe că, acolo, omul se conduce după reguli precise, că o greșeală cât de mică sau doar o simplă neîndemânare atrage după sine nu numai disprețul imediat al consătenilor ci și o poreclă pe care o vor purta multe generații de urmași, chiar dacă de cele mai multe ori nu mai au nicio idee despre originea supranumelui lor. În afara boierului, care nu intervenea decât în cazuri cu totul deosebite, satul era condus de câteva neamuri ale căror străbunici constituiseră cândva modele de viață. Amestecul familiilor de vază cu cele de jos era mai rar, chiar dacă în folclor se exaltă omul frumos (dar nu leneș!) și, uneori, se disprețuiește bogăția. Omul avut nu era neapărat și urât, dar, de cele mai multe ori, era harnic.
     Săracului îi trebuiau mari sacrificii ca să ajungă în rândul celor stimați, dar ridicarea lui prin vrednicie și prin viață cumpătată nu era exclusă. Fiecare, deci, își știa rostul și lungul nasului, și trăia între cei de rangul său; orice ieșire neghioabă era imediat sancționată cu proverbe și zicători șfichiuitoare. Acolo, în sat, nu prea puteai să-ți permiți perioade de lene meditativă, fiindcă, mai ales la horă și la șezători, deveneai personajul nedisputat al strigăturilor și al glumelor.
     Acesta era, în general, modelul de societate pe care îl admira Mihai Eminescu și pe care îl propune, cu inerente adaptări, în publicistică și în conversațiile cu prietenii sau cunoscuții.
     Comunitatea rustică își desfășura viața spirituală după rituri vechi, ignorând amestecul autorităților moderne; preoții, ei înșiși de origine rurală, erau nevoiți să adapteze învățăturile credinței ”pravoslavnice” la cele ale unei religii mai vechi, care supraviețuise până târziu prin sate și cătune. Eminescu va evoca de multe ori această cultură arhaică, din care el însuși apucase să cunoască multe, străbătând pământul românesc în cruciș și-n curmeziș. Iată ce scrie în sonetul ”Trecut-au ani...”, tocmai în Decembrie 1883:

     Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri
     Și niciodată n-or să vie iară.
     Căci nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară
     Povești și doine, ghicitori, eresuri, 
     Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
     Abia-nțelese, pline de-nțelesuri. 

                                                                - Va urma -

                                                                                                 Adrian Bucurescu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu