luni, 16 ianuarie 2017

Сергей Есенин / Serghei Esenin


 



    ”Слышишь - мчатся сани, слышишь - сани мчатся...” / ”O sanie-n goană, sania s-o vezi...”

O sanie-n goană, sania s-o vezi.
Bine-i cu iubita în câmp să te pierzi.

Vesel vântulețul și cam cu sfială
Mișcă zurgălăul pe câmpia goală.

Of, voi, sănii, sănii! Șargul meu sprințar!
Joacă-ntr-o poiană un chefliu arțar.

La el ni-i popasul. - Ce-i? îl întrebăm
Și lâng-o răchită noi tustrei dansăm.

                                                                                            1925

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu


duminică, 15 ianuarie 2017


     Un scribălău marxist-leninist: Cătălin Borangic

     Printre mârșăviile ce lâncezesc de ani de zile în noroiul internetului, la adresa mea, se ițește și una mai moțată, sub titlul ”Fenomenul dacoman: promotori și aderenți”, ouată de un anume Cătălin Borangic. În poliloghia cu pricina, bietul găinar, frustrat pesemne de anonimatul care-l înconjoară, începe prin a ataca ”protocronismul”, al cărui fondator ar fi însuși Bogdan Petriceicu Hasdeu, savant care era în legătură cu cei mai autorizați istorici și lingviști din Europa vremii sale și care a lăsat culturii române o operă excepțională, a cărei valoare expiratul Borangic nu e făcut s-o priceapă; de aceea, o și ponegrește. Și acum, țineți-vă bine, stimați cititori! Suferindul de autorlâc îl atacă tare și pe ”arheologul Teohari Georgescu” (!!!!!!!!!!!!), cel care ”a fixat centrul lumii în Dacia”.Halucinantă gogomănie! Dar nu doar Borangicul se face de râsul curcilor cu această afirmație; câteva reviste
și societăți cu pretenții ”științifice”, tot antiprotocroniste și antidacomane, îl apreciază pe acest semidoct și îi reproduc articolul incriminator! S-au găsit și vreo câțiva pămpălăi, cu titluri pompoase sau doar anonimi, care să-l laude. Măgar pe măgar se scarpină, nu-i așa?
     Precizări:
     Odiosul Teohari Georgescu a condus Ministerul de Interne în cea mai criminală perioadă a comunismului românesc. Avea monopolul violenței fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. Mai rari nemernici ca el, chiar în perioada respectivă. Nu reiese de nicăieri că ar fi practicat arheologia și că ar fi fixat vreodată centrul lumii în Dacia, dar probabil neobositul Borangic o fi avut acces la documentele Comitetului Central al P.C.R. și ale Securității, și a găsit acolo preocupările pro-dacice ale lui Teohari Georgescu, pe care nu le-ar fi bănuit nimeni până acum.Î n acest sens, n-ar fi de mirare ca, în viitorul apropiat, să aflăm și de alți arhelogi, cum ar fi Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Ana Pauker, Vasile Luca, Ion Vitner și alții.
     Modest ”protocronist” și ”dacoman” ce mă aflu, eu îl apreciez pe ilustrul savant Teohari Antonescu, arheolog, istoric și pedagog universitar român, membru al Societății Junimea.
     După această demonstrație cu privire la ”cunoștințele științifice” ale expiratului Borangic poate că nici n-ar mai trebui să insist pe atacurile la care mă supune în poliloghia cu pomposul titlu ”Fenomenul dacoman: promotori și aderenți”. Dar ciucametele minte cu nerușinare și mai departe. Astfel, comentând volumul ”Dacia Secretă”, scrie: ”Lucrarea afirmă, fără cuvenitele dovezi, existența revelată a doi Zalmoxis”. Chiar că Borangicului îi filează lămpile! În capitolul ”Primele Ninuni” ale volumului ponegrit am citat din celebrul lexicon”Suidas”: Zalmoxis. Feminin. Nume de zeiță”. Așadar, cum nu am ”cuvenitele dovezi” că au existat Gemenii Divini, băiat și fată, amândoi cu numele de Zalmoxis? Surprinzător sau nu, în ”Dacia Secretă”, multe alte dovezi despre existența Celor Doi Zalmoxis sunt ilustrațiile publicate de...  Teohari Antonescu. Ori Borangicul nu a citit cartea ori nu pricepe ceea ce e și la mintea găinii!
     Obsedat de ”eroi” comunști de teapa lui Teohari Georgescu și de opiniile marxist-leniniste, comunistul Borangic mai trântește o ticăloșie, comentându-mi volumele publicate: ”Tema a fost reluată mai târziu în ”Dacia magică” în care regăsim o serie de mituri reinterpretate în aceeași manieră lingvistică devenită stil și de care nu se dezminte nici în următoarea operă, ”Dacia divină”, aceasta conținând, în plus, o componentă profund mistică”.
     Da, până în Decembrie 1989, mi s-au publicat doar câteva poezii, din pricina culturnicilor preferați și acum de manelistul Borangic, ce mă acuzau întruna de misticism!
     Multă plictiseală pe lumea asta...

                                                                                                       Adrian Bucurescu
   


sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Mihai Eminescu și Tainele Zalmoxiene


 

          Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri

     Sensibilitatea înnăscută ca și un neastâmpăr divin l-au făcut pe Eminescu să bată orașele României și ale străinătății, să-și asume destinul de poet, să trăiască departe de locurile unei copilării fericite și ale unei vieți normale. Profund conștient de jertfa lui, el scrie în încheierea poemului ”Panorama deșertăciunilor”:

Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate,
Să citesc din cartea lumii semne cum mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură,
În zadar o măsurăm noi cu-a gândurilor măsură,
Căci gândirile-s fantome când viața e un vis.
   
     Strânsa prietenie a lui Eminescu cu Creangă va fi dus, desigur, la un schimb fructuos de experiență, la adâncirea cunoștințelor arhaice ale celor doi, la convingerea lor nestrămutată despre profunda originalitate culturală și înzestrarea spirituală a poporului român. În acest sens, ne stau mărturie atât versurile publicate în timpul vieții marelui poet cât și postumele.
     Intenția lui de a merge pe urmele vechilor ”eresuri” românești este vizibilă în toată opera pe care ne-a lăsat-o moștenire. Și, cum Eminescu nu era omul care să se mulțumească numai cu ceea ce dezvăluiseră entuziaștii timpului, se apucă el însuși să culeagă folclor de pe tot pământul românesc. Din culegerea lui vom cita și noi în continuare.
     Pesimismul adânc, de care adeseori este acuzat poetul, este împrumutat nu atât din Schopenhauer sau alți gânditori celebri, ci din chiar filosofia populară:

Fire-ai lume, n-ai mai fi,
Dacă nu putui trăi,
Că cu cine-aș fi trăit
De mine s-a despărțit
Și tare s-o depărtatu
Și pe mine m-o lăsatu.

               *
           *      *

Omul ca o beșică piere cum se sparge. Omul ca o beșică ce e plină de vânt și iarăși de vânt se sparge.

     Ecouri în ”Făt-Frumos din tei” par a fi pătruns și din aceste versuri:

Frunză verde mărăcine,
Arză-te focul, pădure,
Cu lemnele toate-n tine.
Să mă duc la mânăstire,
Să văd cârduri de copile
Târându-și papucii,
Blestemându-și părinții.
N-ar avea loc în pământ
Cine m-o călugărit,
Aibă viața racului
Și pâinea săracului,
Că n-am fost de călugărie,
Ci-am fost de căsătorie.
   
     Nu neapărat forma versurilor populare ci mesajul acestora se poate întâlni prin mai toate poeziile eminesciene:

Frunzuliță busuioc
M-o scăldat mama-n apă de soc,
Să rămân fără noroc.
M-o scăldat în apă de spini,
Să rămân printre străini.
M-o scăldat în apă de iaz,
Să fiu în lume de necaz.
M-o scăldat în apă de surcele,
Să trăiesc în lume cu jele. 

                                                                                         Adrian Bucurescu

 






vineri, 13 ianuarie 2017

Mihai Eminescu și Tainele Zalmoxiene





          Povești și Doine, Ghicitori, Eresuri

     Cine a trăit și trăiește la țară știe că, acolo, omul se conduce după reguli precise, că o greșeală cât de mică sau doar o simplă neîndemânare atrage după sine nu numai disprețul imediat al consătenilor ci și o poreclă pe care o vor purta multe generații de urmași, chiar dacă de cele mai multe ori nu mai au nicio idee despre originea supranumelui lor. În afara boierului, care nu intervenea decât în cazuri cu totul deosebite, satul era condus de câteva neamuri ale căror străbunici constituiseră cândva modele de viață. Amestecul familiilor de vază cu cele de jos era mai rar, chiar dacă în folclor se exaltă omul frumos (dar nu leneș!) și, uneori, se disprețuiește bogăția. Omul avut nu era neapărat și urât, dar, de cele mai multe ori, era harnic.
     Săracului îi trebuiau mari sacrificii ca să ajungă în rândul celor stimați, dar ridicarea lui prin vrednicie și prin viață cumpătată nu era exclusă. Fiecare, deci, își știa rostul și lungul nasului, și trăia între cei de rangul său; orice ieșire neghioabă era imediat sancționată cu proverbe și zicători șfichiuitoare. Acolo, în sat, nu prea puteai să-ți permiți perioade de lene meditativă, fiindcă, mai ales la horă și la șezători, deveneai personajul nedisputat al strigăturilor și al glumelor.
     Acesta era, în general, modelul de societate pe care îl admira Mihai Eminescu și pe care îl propune, cu inerente adaptări, în publicistică și în conversațiile cu prietenii sau cunoscuții.
     Comunitatea rustică își desfășura viața spirituală după rituri vechi, ignorând amestecul autorităților moderne; preoții, ei înșiși de origine rurală, erau nevoiți să adapteze învățăturile credinței ”pravoslavnice” la cele ale unei religii mai vechi, care supraviețuise până târziu prin sate și cătune. Eminescu va evoca de multe ori această cultură arhaică, din care el însuși apucase să cunoască multe, străbătând pământul românesc în cruciș și-n curmeziș. Iată ce scrie în sonetul ”Trecut-au ani...”, tocmai în Decembrie 1883:

     Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri
     Și niciodată n-or să vie iară.
     Căci nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară
     Povești și doine, ghicitori, eresuri, 
     Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
     Abia-nțelese, pline de-nțelesuri. 

                                                                - Va urma -

                                                                                                 Adrian Bucurescu


joi, 12 ianuarie 2017

Mărturii despre Geto-Daci



     ”Cum se explică totuși că Romanii au dat patriei noastre tocmai numele de Dacia? Să nu fie cumva în denumirea aceasta contras termenul de Audacia? Au avut într-adevăr destule probe despre îndrăzneala străbunilor noștri geți, încât au putut da, foarte natural, țării lor numele de Țara Îndrăznelii.”

                          Die Geshichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen , Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 16

     ”Diodor și Iustinus numesc Traci neamul peste care stăpânea Dromichaetes, care devine și mai mare prin folosirea umană și înțeleaptă a victoriei sale depline decât prin înfrângerea și prizonieratul celui mai strălucit dintre generalii și urmașii lui Alexandru; totuși Diodor îi numește o dată și Geți, așa cum se numesc și la Strabo și Pausanias.”

                           Niebuhr, B, G., Kleine historische und philologische Schriften, Bonn, Eduard Weber, 1828, p. 379


miercuri, 11 ianuarie 2017


     Tăblițele dacice de la Sinaia

          < La Macedonia >

     E RYGHE RIEO OPE ROZA VIOY CHIE TRAKIOI RENI UN TOPOR HIN DOANIO. SONTI EO MACIDONIO ES SYO NIPSI REGHIO FYLIPOY ENIO NUVA DYTY CO NOSTERIE OEDI E CARILO LERY OLO RAGHE TERONTA RO PALI ELE SAD TEO DUNI GHELIOYHO GHETO TY SEUT RYPIO CORINSO GHETO LIO A SOMYSO. POTYVISO DAMARO FILIPOY A DELOP AN CET SYE. OM SOMES EGO METE O YSIO SYE RATI FIOE PYO ROTO VIO ZOTYE GHELERI TORO. În sigiliu: ELYZ

     Traducerea:

     ”Un rege tânăr, de la Apa Frumoasă, a venit cu dregătorii ca să-l taie cu topoarele pe demonul cel rău. Plecând în Macedonia, i-a văzut pe coconii regelui Filip. Într-o nouă zi, ai noștri s-au dus să-l încoroneze pe al lor drăguț rege, sărind cu caii în Grădina Sfântă. Apoi au călărit vitejii în susul munților împăduriți, vitejii ca leii de mândri. O frumoasă căprioară lui Filip i-au cerut din cetatea lui. 
     Om mare eu la anul voi fi și bucuros voi fi să beau vin roșu. Soție vrednică voi aduce. În sigiliu: Fericire”

                 Adrian Bucurescu, ”Tainele tăblițelor de la Sinaia”, Ed. Arhetip, 2005






   

     

marți, 10 ianuarie 2017

Moment zgubilitic


    


          Viteazul Stan Păpușă, înainte de NATO

                                        Foștilor mei camarazi de cătănie
                                                           de la Mija și Timișoara

Ca un glob de aur Luna strălucea
Și-ntr-o vale verde oștile dormea.
Numai Stan Păpușă, ce era planton,
Mândrei sale Tzytzy îi da telefon,
                          Care n-avea ton.
Neavând succesul ce-l sconta la dame,
Stan dezleagă-n noapte două integrame,
                          Cu sergentul zece,
                          Care-l și întrece.
Și-astfel, generalul, când intră pe poartă
Și sări cu fală o pisică moartă,
Trase-o-njurătură, trase încă două,
Apoi mândru scoase o revistă nouă.
Iară când ministrul însuși a sosit,
Bietul Stan Păpușă iacă-a înlemnit!
                           Morala:
                           Ce folos că-n telefon
                           Acum bâzâie un ton?
                           Stane, vipușca-i vipușcă
                           Și gălușca e gălușcă!

                                           Adrian Bucurescu