Desculți și muți

 

 

Cine știe ce-or scorni dușmanii 

După ce voi adormi de tot,

Teamă nu vor mai avea că-ndată

Le voi arde una peste bot.

 

Ca și altădată, Bărăganul

Troscot va ivi și mușețel,

Doar că dropiile, chiar așa sărmane

N-or mai vrea pomană de la el.

 

Pentru al cui suflet să ia vamă?

Cine lor molitva le-ar citi?

Vechea rânduială se destramă

Și nimic n-o va mai aminti.

 

Cel mai bine-ar fi să nu te naști,

Inima de-a-n proasta să nu-ți bată.

Și-uite-așa, nici nu ai mai muri,

Pentru că nici n-ai iubi vreodată.

 

Dar așa, te-ncântă lumea-n floare

Și la ornic uiți să te mai uiți,

Și te pomenești printre aceia

Ce vor învia desculți și muți.

 

                          Adrian Bucurescu

În loc cu verdeață

 

                             Gaudeamus igitur

 

Norii se destramă fir cu fir,

Câmpul plin de flori parcă-i patrafir

Al Domnului Pământ, preotul mare,

Care botează floare cu floare,

Spre a crește deasupra frumoasă

Până ce cade retezată de coasă.

 

Nu plângeți, florilor, căci ca și voi

Oamenii cresc și cad apoi,

Învăscuți în lut și-n rădăcini,

Nemaitemându-se de frig și spini,

Din țărână, cu fața spre văzduh,

Așteptând să-i cheme Sfântul Duh

La marea sărbătoare din stele,

Unde nu mai e chip de jele,

În loc cu verdeață, în loc senin,

Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

 

                                                     Adrian Bucurescu

 

Răsare, măre, Luna

 

 Răsare, măre, Luna,

somnoroasă și ciufulită,

și la răscrucea de pe colină

bolborosește o ispită

La drum, gutuile de aur

se sting și adorm.

Pești fără somn sar spre Lună

din apele care cer om.

În inima ca o cupă

sângele tânăr îmi străluce

și cu forța lui roșie

inima în creier mi-o duce.

Clopote în Calea Lactee

bat ca la Înviere.

Multe stele a lăsat Dumnezeu,

dar mai multe mistere.

În locul inimii am un bulgăre

negru și înghețat.

Mă poticnesc de o metaforă,

botul îmi este însângerat.

                        Adrian Bucurescu

Copiii Bărăganului

 

 

Prietene de luptă forte, prietene de vis și muncă,

de demult purtăm pe lume o poreclă de țăran,

și ne doare când vreo snoabă prin autobuz aruncă

aspre vorbe despre larmă, amintind de Bărăgan.

 

Da, noi mirosim a ierburi, și din când în când ne strigă,

asurzind întreaga luncă, sângele de hoți de cai,

și-am lăsat la barieră o sudalmă și-o opincă

și iubim salcâmii-n floare și islazul cu susai.

 

Noi nu vindem idealuri pentru nicio pungă plină,

ci cu patimă firească iscodim ades cetatea,

însorind noile locuri cu a câmpului lumină

și-n puzderia de oameni ne-asumând singurătatea.

Da, noi mirosim a reavăn, ca pelinul și ca macii,

și iubim smaraldul ierbii și ciorchinii plini de struguri.

Da, noi încă păstrăm datini, și-n grădina sfintei Dacii

ne nostalgiem pruncia ca florile după muguri.

 

                                                       Adrian Bucurescu

Lumea sau Nu

 

 

Nu știam că a muri este o taină

ce nu are voie de dezlegare.

Nu-i dat oricui să-și pregete rostul

când ceasul îi bate în ritmuri solare.

 

Să fie viața un somn plin de vise,

din care, murind, în real te trezești?

Dar unde-s aceia cu care visezi

că mergi înainte, că urăști, că iubești?

 

Pe pământul acesta de frig și cald

nici măcar umbră, nici măcar fum n-am fost.

În somnul lumii noi suntem doar năluci

și nimeni nu-și află în soartă un rost.

 

Nu-i dat tot omului să moară frumos

și nimeni cu nimeni nu se cunoaște.

În lume vie e doar suferința.

Ferice de-acela ce nu se naște!

 

                          Adrian Bucurescu

Pripasul

 

 

Nu. Nu vreau să miros frumos,

Vreau să nu mai miros deloc.

Nu vreau să fiu nimănui de folos,

Vreau să fiu de prisos.

 

Nu vreau să mai iubesc pe nimeni,

Vreau ca nimeni să nu mă iubească.

Mi s-a urât cu binele și răul,

Mi s-a acrit de viața pământească.

 

Te pomenești că eu le-am cerut

Mai-marilor Cerului să mă nasc pe pământ,

Să mă umilesc, poftind hrană și apă,

Să fiu bătut de ploi și de vânt.

 

Nu vreau să fiu nici înger, nici drac,

Atent mereu la nesfârșite canoane.

Vreau să fiu doar un firav copac,

Fără iluzii și toane...

Ce-mi place să fac pe nebunul

și să tulbur marghioliile vieții!

De-aia vreau să nu vreau,

Nu vreau să vreau...

                          Zurlii sunt poeții!

                                  Adrian Bucurescu

 

Lacrimile Lunii

 

 Pe când eram copil am văzut

cum dinții balaurei

retezau pletele Lunii

care cădeau în mlaștini.

Plângea Luna cu lacrimi de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge

cu lacrimi de sânge!

Ascute-ți coarnele și împunge

toate iasmele iadului

și pe dușmanii mei îi străpunge!

Lună, tu în pieptul meu stâng mă înfiori

de cu seară până în zori.

Tu ești frumoasă și scumpă

precum inima mea în cămașa de sânge.

Taci, Lună, nu mai plânge!

                                       Adrian Bucurescu