Mărturii despre Daci

     Numai că Fuscus e învins în regiunile aride, străine, ale Dacilor, și își pierde viața, armata, echipamentul de război și însemnele de luptă. Învingătorii pătrund iarăși dincolo de Dunăre, dar vor fi respinși din nou; de data aceasta îi urmărește învingătorul Iulianus, care pătrunde prin trecătoarea Porțile de Fier până în inima țării. Dacii sunt învinși li Iulianus e gata să asedieze capitala Sarmizegetusa, când primește vești neplăcute din țara Marcomanilor, care determină vulturul roman să se îndrepte către aceștia. Împăratul Domitian, foarte strâmtorat de Germani, e silit să încheie o pace rușinoasă cu regele barabar Decebalus, care îi va da câțiva ostateci, și va primi sub formă de daruri un tribut și mai ales va obține lucrători romani.

                  Bergner, Rudolf, Siebenburgen..., Leipzig, Hermann Bruckner, 1884, p. 200.

     Un decret al Senatului îl declară pe Decebal dușman al Imperiului (105). Îi atacase, se spunea, pe Iazigi, aliații poporului roman, le luase o parte din teritoriu (mai târziu acest teritoriu a fost reluat de Romani, care și l-au însușit); se alia cu triburi ostile, oferea azil dezertorilor, recruta soldați, își reclădea fortărețele, în sfârșit, observă just un biograf al lui Traian, se făcea vinovat de un delict pe care popoarele cuceritoare nu-l iartă: aspira la recucerirea independenței.
     Războiul a reînceput de îndată. Traian, în fruntea legiunilor sale, a trecut Dunărea pe podul a cărui construcție fusese terminată, și a pătruns din nou în Dacia.

                   Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 69 - 70.

Apus de Ștefan cel Mare

      

Lunecă Luna pe cerul Moldovei,
cearcăne vinete-i cuprind canavățul.
Iată, o stea, mai albastră ca toate,
stă doar a cădere pe Voronețul.

Străjile-s triste, gravi stau răzeșii,
clericii-ncearcă straie cernite,
hatmanul Arbore palid mângâie
mâna ce-l duse în lupte slăvite.

Murmură Ștefan cum cântă izvorul,
Oana-i alături, chipul răsurii.
Strâns-a la sine domnul poporul.
Freamătă sufletul ca zvonul pădurii:

”Cât IO ȘTEFAN fost-am alesul,
craiul vitejilor și-a toată Moldova,
jertfa-nsoțitu-ne-a toată credința
și sângerie-n cronice slova.

Nu de războaie se sparie gândul.
Lung e pomelnicul celor eroi.
Noi ne petrecem, iată că-i rândul
să luați asupră slava cu voi.

Toți ce ne-am dus veghea-vom cu voi.
Noi vă vom dare dor și putere.
Pentru urmași surâzând să muriți -
doar așa-i inimii dulce durere.”

Lunecă Luna pe cerul Moldovei,
cearcăne negre-i cuprind canavățul.
Iată o stea, mai albastră ca toate,
lin zugrăvește-n veci Voronețul.

Că vrut-a Ștefan loc lângă doamna,
Putna - odihna și Bucovina,
codrul și munții, vara și toamna,
unde-ntunericul, unde lumina...

                              Adrian Bucurescu

     P. S. Această poezie a apărut în revista ”Flacăra”, la 23 Septembrie 1976

Magia la Români

 

          Apa neîncepută. Mărturia voievodului Dimitrie Cantemir

     În capitolul ”Despre religia Moldovenilor”, din ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir relatează că locuitorii contemporani cu el ”se mai închină și acuma în poezii și cântece, la nunți, îngropăciuni și alte întâmplări știute, la câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”. Apoi, după ce numește și descrie obiceiurile legate de astfel de divinități, învățatul voievod istorisește și două întâmplări senzaționale, înfăptuite prin acte magice:
     Vreau să povestesc aici ceva ce-am văzut eu însumi în patrie. Cămărașul cel mare al răposatului meu tată avea un cal de mare preț, care fusese mușcat pe câmp de un șarpe și i se umflase într-atât trupul, că nimeni nu mai trăgea nădejde să scape. A chemat o vrăjitoare bătrână, care a poruncit stăpânului calului să caute un izvor și să aducă din apa aceea neîncepută, cât o putea mai degrabă. Pentru că el voia să trimită pe o slugă ca să aducă apă, vrăjitoarea cea bătrână i-a zis că nu trebuie să facă în așa chip, că stăpânul trebuie să se ducă el însuși să ia apă, dacă voiește să-i scape calul cu viață. În cele din urmă, tânărul i-a dat ascultare și a adus babei un ulcior mare cu apă. Apa aceasta a descântat-o cu un descântec neînțeles și i-a dat tânărului să bea. El n-a făcut prea bucuros ce i-a poruncit, fiindcă adusese prea multă apă. După ce a băut-o, îndată a văzut cum calul său, care zăcea la pământ, aproape mort, nu departe de el, își venea în fire iarăși, însă el se umfla și îl apucase niște dureri de nesuferit. După ce baba a mai descântat o dată, într-un sfert de ceas s-a însănătoșit și calul, iar tânărul a vărsat apa, fără să-i lase vreo urmă de durere sau de boală. Altă babă a vindecat pe de-a-ntregul în câteva zile un grajd întreg de cai, care se umpluse de râie - cu toate că se afla la o depărtare de trei zile de drum - prin descântece pe care le-a rostit deasupra unui smoc de păr de cal.

     Pentru cei ce se îndoiesc de harul apei neîncepute și de forțele magice cu care erau înzestrate vrăjitoarele noastre de odinioară, trebuie subliniat că întâmplările de mai sus nu sunt povestite de fitecine, ci de marele savant care a fost Dimitrie Cantemir, primul academician român. Deci faptele sunt cât se poate de adevărate.
     Eu însumi, în copilărie, am cunoscut forțele miraculoase ale apei neîncepute și ale descântecelor. Dar vremea minunilor a apus, iar astăzi lumea e complet desacralizată, lacomă de bani, plină de kitsch, de minciunile politicienilor, de false personalități, de hoții, de perversități, de prostie... De parcă ar mai conta ceva pe lumea aceasta în afară de grația Cerului!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu
     

          Hamlet

To by or no to by? that is the question.
To by! răspund cu trupul meu întreg,
cu sângele arzând, și înțeleg
că alt răspuns nu pot acum să legăn.

Deși eu știu că Hamlet chibzuise
spre Nu, el totuși se-ntorcea spre Da,
înțelegând că vieții i se da
din nou un trup cutremurat de vise...

Un trup cu mușchi pietroși, cu nervi și dinți
în fiecare clipă se năștea,
pe marea vieții spre zenit urca.

Dar nici eu nu știu, și nici voi nu știți:
cu voia noastră sau fără de ea,
ne măgulește o-ntrebare grea?

                                    Adrian Bucurescu

Mărturii despre Daci

          ”Stăpânii lumii”, tributari lui Decebal!

     Considerând că tactica romană ar dubla forța cetelor sale războinice, (Decebal) atrăgea dezertorii din legiuni, meșteșugarii din provincie; în același timp stabilea legături cu toți vecinii și trimitea emisari până și la Parți. Când s-a văzut în fruntea unei armate disciplinate, deprinsă cu manevra militară, s-a aruncat pe neașteptate asupra Moesiei. Guvernatorul, Appius Sabinus, a fost omorât; fortărețele au căzut în mâinile Dacilor; ținutul până la Haemus a fost jefuit.
     Legiunile Pannoniei, adunate în grabă, au primit ordinul să pornească la atac. Prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, s-a pus în fruntea lor, a trecut Dunărea pe un pod de vase și a pătruns cu curaj pe teritoriul dac, contând pe apropiata sosire a Marcomanilor. Dar aceștia n-au venit. Angajat cu forțe insuficiente într-o țară necunoscută, generalul roman a angajat o luptă dezastruoasă, în care a pierit; legiunile au lăsat în mâinile inamicului un număr mare de prizonieri, tot ce aveau, mașinile de război și un vultur pe care Traian l-a regăsit mai târziu și pe care l-a dus din nou la Roma (88).
     La vestea acestui dezastru, Domitian a anunțat cu mare vâlvă că el personal va prelua conducerea armatei. S-au organizat concomitent două expediții, una împotriva Dacilor, cealaltă împotriva Marcomanilor. Împăratul a luat comanda celei dintâi și a pătruns în Moesia. Aici s-a oprit într-un orășel, la o distanță respectabilă de inamic, și a lăsat generalilor săi sarcina de a continua războiul. Roma de data aceasta a fost victorioasă. Dacii au suferit o înfrângere dureroasă la Tapae, acolo unde, paisprezece ani mai târziu, la începutul celei de-a doua campanii a lui Traian, Romanii și Dacii aveau să se întâlnească din nou. Calpurnius Iulianus a înaintat până sub zidurile capitalei dace, Sarmizegetusa, care a văzut pentru prima dată fluturarea flamurilor romane.
     Dar armata din Pannonia fusese bătută de Marcomani; trebuiau duse tratative cu ei cât mai grabnic, și prin forța împrejurărilor, cu Dacii, aliații lor. Au început tratativele. Regele dac l-a trimis în tabăra lui Domitian pe (...) Djegis sau Degis. Acesta a cerut ca Decebal să fie învestit cu puteri regale; în schimb, se oferea să libereze câțiva prizonieri lipsiți de importanță și ceva arme. A fost de ajuns pentru ca Domitian să ia titlul de Dacicus și să intre în Roma ca învingător (Ianuarie 91).
     Sclavi cumpărați, adaptați circumstanței, urmau carul, cu prizonieri germani și daci. Senatul a ascultat cu gravitate citirea unei pretinse scrisori a lui Decebal, care implora pacea. Poeții (Stace, Martial) au celebrat cu pompă gloria lui Domitian. Numai poporul își bătea joc de acest ”fals triumf”  și de această glorie ridicolă pe care o numeau ”funeraliile morților din Dacia”.
     Ceea ce era real era tributul pe care Domitian se obligase să-l plătească lui Decebal. 
     Stăpânii lumii tributari unui barbar! Această rușine va dura până la Traian.

                    Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 29 - 32.

          Roata de foc

Doarme focul în piatră,
doarme în vatră,
în lemn, în pământ,
în matcă de vânt,
doarme în nori și în ceară,
doarme ușor, ca o fiară,
până ce deodată
se-nvoaltă
și lumii-i dă roată.

Roată mare,
roată de foc
dinspre zenit își face loc.
Dar când prea tare se aprinde,
Maica Precista o prinde
și cu haru-I năzdrăvan
o preface în rodan
și fire de raze împletește
și vatale pregătește
și Se așterne pe țesute
și țese straie nemaivăzute,
numai arnici, numai scântei
pentru dragi de Fiii Ei,
să Se schimbe când, călări pe zefir,
se vor întoarce din nadir,
amirosind a trandafir.

                         Adrian Bucurescu

Magia la Români

 

          Ape descântate

     În mitofolclorul nostru se pomenește de mai multe ape fermecate, una dintre cele mai importante fiind Apa Vie, cu care Făt Frumos și alți eroi ai basmelor pot învia. Și nu este oare Apa sursa vieții pe Pământ?
     În multe descântece, Apa nu este doar elementul principal pentru a vindeca, dar și pentru a diagnostica boala. Însă nu toate apele sunt tămăduitoare, ci numai cele speciale, printre care: apa de topilă, adică din balta în care se topește cânepa; apa din urmă de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuințată în descântecele de dor de ochi; apa rămasă de Duminică, folosită în farmece împotriva greierilor; apa din sticla care stă lângă o răscruce; apa în care au stat flori, luate de la biserică de la o înmormântare; apa adunată din nouă vaduri; apa sfințită la Bobotează; apa  luată dintr-o vale cu apă curgătoare, din locul unde se face sfredel sau vârtej; apa de la o fântână sfântă; apa din nouă izvoare; apa în care se omoară un pui de șarpe; apa neîncepută, de la trei izvoare, etc.
     La Meglenoromâni, se descântă de diochi în apa de sub roțile unei mori ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni în drum. Bănățenii folosesc apa specială în vrăjile de dragoste: ”Fata sau feciorul, care voiește să-și facă de dragoste, ia în ziua de Sfântul Gheorghe, dis-de-dimineață, o uiagă; se duce apoi și ia dintr-un loc, unde se îmbină două ape, trei linguri de apă, și le pune în glajă, trei linguri dintr-un loc unde se întoarce apa, și trei linguri dintr-un vas cu apă scos în curte la amiazi, ca uitându-se cel ce vrăjește în el să se vadă și să vadă și Soarele, zicând:
     Cum văd Soarele,
     Așa să fiu văzut(ă),
     Și cum lucește pe cer Soarele,
     Așa să lucesc și eu la N.!
     Apa din glajă o pune într-un blid pe care îl așează în vatra luminii, punând în el trei flori furate din trei grădini, trei jordițe, care, aplecate fiind de la trunchi, au fost legănate de apă, în credința că, precum s-au bătut în apă, așa și N. să se bată după N.N.”.
     Vâlcenii întrebuințează apa întâlnită, luată de unde se întâlnesc trei pâraie. În Bucovina, ”descântătoarea, înainte de-a începe a descânta de Dânsele, se duce la un râu curgător, c-o bucățică de pâne, cu un drobușor de sare și c-o cofiță sau oală nouă în mâna dreaptă. Ajungând la râu, bate într-un loc pe mal, în contra curgerii apei, trei metanii, aruncă din pâne și din sare ceva în undele apei, apoi cu cofița sau oala ie un pic din apa ce-a curs peste pânea și sarea aruncată. Pe când bate ea acele trei metanii, zice următoarele cuvinte:
     Apă curgătoare,
     Eu te sorocesc
     Tot cu pâne și cu sare,
     Să lecuiești pe cutare
     Din cap până-n picioare
     Cu leac
     Cu sănătate și veac!
     De-aice apoi se duce mai la vale pe râu, și apa în trei locuri după olaltă bate de trei ori câte trei metanii, și pe când bate metaniile, repețește cuvintele de mai sus și ie apă cu cofița. După ce a făcut ea aceasta, și după ce și-a împlut cofița cu apă, fără ca s-o fi observat cineva, se întoarce spre casă, dară și acuma fără a vorbi cu alții sau de a căuta îndărăpt, toate operațiunile sale n-ar mai avea nicio putere”.
     Meglenoromânii folosesc și apă mută. La alți Români, apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu; în unele sate, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi, de trei fete mari, fără a se uita îndărăt când au luat-o. În Muntenia, strachina cu apă neîncepută se pune pe o fereastră din partea de unde răsare Luna pe cer și se așteaptă așa până vine Luna în dreptul ferestrei și în direcția strachinei. Când a ajuns de se vede bine Luna în apă și în fundul strachinei, atunci se începe a descânta de purici. În Romanați, apa în care s-a descântat de friguri se varsă pe gard, în partea de Miazănoapte, zicând:
     Cum nu ține parul apă,
     Așa să nu ție frigurile pe cutare,
     Și să rămâie curat,
     Luminat,
     Ca Maica Precista ce l-a lăsat!
     În unele sate din lunca Ialomiței, fata care vrea să facă farmece de dragoste, se duce noaptea, pe Lună, când e cald afară, fără s-o vadă nimeni, la un lac sau la o apă curgătoare, se dezbracă de tot, intră în apă aproape de mal, și descântă astfel:
     Lună, Lună,
     Vârgolună,
     Lună luminoasă,
     A nopții crăiasă,
     Eu descânt în apă curată,
     Tu fă-mă cea mai râvnită fată,
     Fă-mă cea mai frumoasă,
     De N. să fiu aleasă,
     Lui N. să-i fiu mireasă!

                                                                                             Adrian Bucurescu