Apus de Ștefan cel Mare

      

Lunecă Luna pe cerul Moldovei,
cearcăne vinete-i cuprind canavățul.
Iată, o stea, mai albastră ca toate,
stă doar a cădere pe Voronețul.

Străjile-s triste, gravi stau răzeșii,
clericii-ncearcă straie cernite,
hatmanul Arbore palid mângâie
mâna ce-l duse în lupte slăvite.

Murmură Ștefan cum cântă izvorul,
Oana-i alături, chipul răsurii.
Strâns-a la sine domnul poporul.
Freamătă sufletul ca zvonul pădurii:

”Cât IO ȘTEFAN fost-am alesul,
craiul vitejilor și-a toată Moldova,
jertfa-nsoțitu-ne-a toată credința
și sângerie-n cronice slova.

Nu de războaie se sparie gândul.
Lung e pomelnicul celor eroi.
Noi ne petrecem, iată că-i rândul
să luați asupră slava cu voi.

Toți ce ne-am dus veghea-vom cu voi.
Noi vă vom dare dor și putere.
Pentru urmași surâzând să muriți -
doar așa-i inimii dulce durere.”

Lunecă Luna pe cerul Moldovei,
cearcăne negre-i cuprind canavățul.
Iată o stea, mai albastră ca toate,
lin zugrăvește-n veci Voronețul.

Că vrut-a Ștefan loc lângă doamna,
Putna - odihna și Bucovina,
codrul și munții, vara și toamna,
unde-ntunericul, unde lumina...

                              Adrian Bucurescu

     P. S. Această poezie a apărut în revista ”Flacăra”, la 23 Septembrie 1976