Eminovici, adică ”Purtătorul de Lumină”

     Printre numeroasele supranume tracice ale ”Cavalerului Trac”, adică ale lui Apollon-Zalmoxis, se află consemnat și acela de MANIVAZOS. Ca și alte teonime tracice, și acesta provine dintr-o sintagmă, anume MAN I VAZOS, care se tălmăcește prin ”Plin de Strălucire; Purtător (Aducător) de Lumină”; cf. rom. mană; mână; a mâna; a înmâna; latin. mino ”a mâna; a face să înainteze”; rom. de vază; văz; grec. phos ”lumină”; franc. boujie ”lumânare”; germ. weiss ”alb”; rom. monaf (reg.) ”monah”; latin. manubiae ”fulger”. Epitetul a inspirat mitologia latină, unde lui Apollon i se mai spunea și SOL INVICTUS ”Soarele Nebiruit”.
     Articulat, teonimul era I MANIVAZOS, căci în albaneză, limbă tracică, i este și astăzi articol al unor adjective. Așadar, MANIVAZOS este arhetipul a două nume românești, Minovici și Iminovici, ultimul fiind, până la Gheorghe Eminovici, adevăratul nume de familie al strămoșilor celui ce avea să devină poetul nostru național. Totodată, în Moldova, conform graiului specific acestui ținut, numele trebuie să se fi pronunțat Eminoviși, deci și mai apropiat de MANIVAZOS.
     În latină, Lucifer se traduce prin: ”aducător de lumină; aducător la lumina zilei; Luceafărul de Dimineață (planeta Venus); zi”. Am găsit și etimonul pentru românescul Luceafăr, care sună aproape ca în latină: LOUKIFERA, divinitate adorată în Lykia și Phrygia, regate tracice.
     În astronomia populară românească, Luceafărul nu este numai planeta Venus, ci și unele stele mai strălucitoare decât altele. Astfel, Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții sau Luceafărul cel Frumos sunt denumirile populare ale stelei Vega din constelația Lirei. În românește, luceafăr i se mai spune și unui bărbat cu calități deosebite.
     Părându-i-se că sună mai românește, Iosif Vulcan i-a schimbat lui Mihai Eminovici numele de familie în Eminescu, pe care acesta și l-a însușit îndată. Desigur, a fost dreptul poetului. Dar, întorcându-ne la MANIVAZOS > EMINOVIȘI, nu putem să nu ne gândim la forța destinului, la faptul că Ursitele l-au menit tocmai pe el să fie Luceafărul Culturii Românești. Fie-i pe veci luminoasă amintirea!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

          Vifor

În stânga pieptului meu dorul
     viscolește fulgii singurătății
Ulmi albi scâncesc sub oglinzile
     nopții de vifor și spaimă dulce
     și țurțuri de gânduri din streașina Lunii
     mai picură în lunca bolnavă
Jelea ta de tânără cneaghină
     o cântă frumos depărtările
Adoarme un înger la poarta grădinii
     cu flori de gheață a sufletului meu
Se leagă chiciură pe amintiri... Țip...
Sângele nopții - întuneric de ceară
     se amestecă în sângele meu
     încât nu mai știu dacă stelele
     îmi ard în sânge sau sângerează
     pe zăbranicul acestei nopți de Gerar

                                            Adrian Bucurescu

Mitologie românească

          Samca

     Pe lângă supranumele cel mai cunoscut, acela de Baba Cloanța, Samcăi i se mai spune și Baba Hârca și Avestița, Aripa Satanei. Este confundată uneori cu altă babă cumplită, anume Muma Pădurii. Această bătrână înspăimântătoare are părul foarte lung, rar și nepieptănat. Ochii roșii îi sclipesc ca jăraticul și îi joacă în cap, nasul îi seamănă cu o seceră, iar cei câțiva dinți îi ies din gură de lungi ce sunt. În loc de mâini are un soi de ghiare. Trupul i se strâmbă întruna. După unii, Samca locuiește în codru, după alții, în fundul Tartarului, alături de stăpâna ei, Talpa Iadului. Bolborosește mereu cuvinte neînțelese de oameni. 

     Când se află în preajma unei femei care trebuie să nască, baba vine și îi sporește acesteia chinurile facerii sau chiar o omoară. Pe copii, dacă nu reușește să-i ucidă, le dă o boală gravă, numită samcă sau spasm.

     Drăcoaica poate căpăta diferite înfățișări, și femeile nu scapă de ea decât dacă poartă cu ele o rugăciune a Sfântului Arhanghel Mihail și în care se află toate numele ei. În acea rugăciune se spune că Arhanghelul Mihail s-a întâlnit cu Samca tocmai când aceasta se ducea s-O chinuie pe Fecioara Maria. Arhanghelul a prins-o pe babă de păr și a bătut-o cu sabia, întrebând-o de ce și cum îi chinuie pe oameni. Ea a mărturisit că în timpul somnului vine sub diferite înfățișări și îi omoară cu meșteșugurile ei drăcești: ”Eu mă fac ogar și pisică, mă fac umbră și lăcustă, mă fac păianjen și muscă, și toate nălucirile văzute și nevăzute eu mă fac. Și așa intru prin casele oamenilor, de le smintesc maicile când sunt îngreunate și iau fața lor când sunt în somn. Și mai curând mă apropii de fata care este însărcinată și, de rușinea lumii, își frământă trupul și omoară copilul într-însa, și mă apropii de pezevenghe  și de fermecătoare și de cele care dau cu bobii sau caută cu sita ori cu peria, și de cea care nu ține în dreptate cu bărbatul său. Și am nouăsprezece nume: Avestița, Nadarca, Salomia, Nacara, Avezuha, Nadaria, Salmona, Paha, Puha, Grapa, Zliha, Nervuza, Hamba, Glipina, Humba, Gara, Glapeca, Tisavia și Pliaștia. Cu aceste nouăsprezece nume ale mele merg de smintesc femeile; dar unde sunt numele mele scrise, eu nu mă pot apropia de acel loc și nicio treabă nu am la acea casă și la toate ale casei aceleia și unde s-ar găsi acest zapis cu aceste nume”.
     Boala celor munciți de Samcă se poate vindeca și cu descântece.
     În mare măsură, Samca seamănă cu Baba Iaga, din mitofolclorul Slavilor.

                                                                                                              Adrian Bucurescu

Orhideea polară

Ninge peste Calypso borealis.
Pe floarea Nordului ninge albastru,
și noi, plecați asupra ei mai palizi,
grijim tulpina ei - firav pilastru.

Suntem doar doi pe globul pământesc,
perechea ultimă și galaxia,
și ne-amintim de-un vis frumos și clar
cu Scandinavia și România...

Cum povesteai de Oslo și Stockholm,
de Edith Sodergran și nopți polare,
domnița mea gingașă și vikingă,
cu dor de iarbă verde și de Soare.

Și eu te încântam de Marea Neagră,
de Sarmizegetusa și Sinaia,
de viața mea stângace și pribeagă,
de Eminescu și de-a lui ”Genaia”.

Cum au apus și Dacii și Vikingii,
cum am apus și noi sub floarea rece,
ca tot ce-i viu și se preface-n humă,
apoi în flori și iar în om petrece!

Dar niciodată nu vom mai fi singuri
și niciodată nu vom mai fi noi,
oricâte supernove-ar da în floare
pe cer, oricâte lumi și țărmuri noi,

Și niciodată nu va ninge iară,
cu-aceiași fulgi pe-aceeași floare fină,
și niciodată peste-aceleași nume
cu-același dor de iarnă și lumină...


                                      Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

     Tot așa e, Charmides, și cu descântecul nostru. L-am deprins acolo, în tabără, de la un Trac, unul dintre medicii lui Zalmoxis, despre care se zice că stăpânește meșteșugul de a te face nemuritor. Și spunea Tracul acesta că medicii eleni pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că Zalmoxis, adăugă el, regele nostru, care e Zeu, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ținem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet. Aceasta e și pricina pentru care medicii eleni nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică până la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoși.

                                                                                                              Platon, Charmides

La Vest de nopțile albe

Omăt străin mă-ngroapă în tavernă.
Surghiunul gândurilor: dor solar.
Dorm păsările albe-n albă pernă.
Iubita a fugit c-un urs polar.

Îmi chem arar din biciul lung de-o milă
un ren cu stea în frunte și botos.
Călare zbor, stegar al lui Zorilă,
la țărmul argintiu și nemilos.

                                                                                Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

     Afinitatea pe care o oferă limbile română și albaneză se explică în mod firesc prin preexistența unei limbi primitive autohtone, a cărei urmă o întâlnim în toate graiurile folosite azi de către toate popoarele Peninsulei Balcanice, și anume traca veche, pe care o vorbeau deopotrivă strămoșii Albanezilor moderni și Daco-Geții, părinții Românilor de astăzi. Analogia lingvistică ar rezulta în cazul acesta de pe urma comunității de origine a Albanezilor și Românilor, iar nu, cum se pretinde, de pe urma stabilirii acestora din urmă, din secolul al III-lea până în secolul al XII-lea, în ținuturile vecine Albaniei.

                Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 108.

     Era, după toate ipotezele, o limbă viguroasă și sonoră, aspră la auz, fără a fi însă lipsită de o anume armonie sălbatică. Ovidiu în exilul său, a sfârșit prin a o învăța și a compus chiar și un poem în limba getică, în cinstea lui Augustus. Se complăcea să citească fragmente oaspeților săi barbari și, când termina de citit, se putea auzi un lung murmur aprobator din partea ascultătorilor. 

                Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 10 - 12.