În limba latină, druid se spunea
druida, iar la plural,
druidae sau
druides. Termenul DRUIDAE, adică ”Vrednici; Cinstiți; Drepți”, va fi existat și la Traci, după cum înțelegem din moștenirile din spațiul lor; cf. rom.
trudă;
a trudi;
Dridu - localitate de lângă Ialomița, pe malul drept; alban.
i drejte ”drept; just; cinstit”;
drejtoj ”a (se) dirija; a (se) îndrepta; a (se) adresa; a (se) redresa; a (se) îndruma; a (se) administra”
.
Deşi despre druizi s-a scris destul de mult, doctrina lor esoterică a rămas probabil pentru totdeauna învăluită în mister, mai ales că, după "
Războiul galic" al lui Iulius Caesar, socoteau că religia lor nu permite consemnarea în scris a învăţăturii, pentru că nu doreau să fie divulgată şi se temeau
"ca nu cumva discipolii lor, bizuindu-se pe scris, să-şi cultive mai puţin memoria". Aceşti preoţi-magi din Irlanda, Britania şi Galia erau consideraţi intermediari între pământeni şi lumea cerească şi alcătuiau o clasă sacerdotală, moştenitoare şi păstrătoare a tuturor datinilor celtice, organizată ierarhic, dar nu ca o castă închisă. Treapta inferioară era cea a
Barzilor, care ştiau pe de rost genealogia clanurilor şi cântau la
hrottă isprăvile vitejeşti ale conducătorilor, precum şi străvechile tradiţii; apoi, era ordinul preoţesc propriu-zis, alcătuit din
Ovaţi şi
Druizi. Ordinul lor era electiv. Iniţierea, însoţită de grele încercări, avea loc în adâncul codrilor, în peşteri, şi ţinea câteodată douăzeci de ani, cam cât se spune că ţinea şi aceea a solomonarilor noştri, şcoliţi în
Şolomanţă, în munţii Galarei. Acolo trebuiau să înveţe pe de rost toată ştiinţa sacerdotală. Ei dădeau lecţii de înţelepciune şi morală personalităţilor celte, locuiau în păduri şi afirmau că au cunoştinţe despre mişcarea aştrilor şi voinţa Zeilor, şi despre forma şi mărimea Pământului. Tot aşa scrie şi Jordanes despre Geţi.
Druizii credeau că sufletele circulă veşnic din lumea aceasta în cealaltă, că moartea ar fi intrarea în alt tărâm, iar viaţa ar fi ieşirea, adică revenirea pe Pământ. Cei din Auttun, o localitate din Masivul Central al Galiei, atribuiau mari virtuţi oului de şarpe şi aveau ca emblemă un şarpe de argint pe fond albastru, iar deasupra un vâsc, împodobit cu ciucuri. Ca şi credinţa în reîncarnare a druizilor, acest stindard aminteşte de tradiţia Geto-Dacilor. Conducătorii druizilor aveau ca simbol cheia.
Funcţia preoţească druidică putea fi îndeplinită şi de femei. Astfel, în micul ostrov Sena, astăzi Sein, în Finister, exista un colegiu pentru fecioare, cărora Galii le spuneau SENES "Curate; Frumoase; Minunate; În-cântătoare" (cf. rom.
zână;
a suna). Ca şi principalele divinităţi feminine getice, Senes erau în număr de nouă, obligate să rămână virgine; ele prevesteau viitorul şi aveau puterea să oprească vânturile şi să stârnească furtunile. Se mai spunea despre ele că pot lua forma oricărui animal şi că tămăduiesc bolile cele mai grele. Existau şi druide care se căsătoreau, dar ele nu ieşeau decât o dată pe an din templu şi nu aveau voie să petreacă decât o zi pe an cu bărbaţii lor; erau venerate şi năşteau în fiecare an câte un copil. La fel se spunea şi despre celebrele AMAZONES geto-dace şi se mai spune şi astăzi despre soţiile
Blajinilor sau
Rohmanilor în legendele româneşti.
Ordinul Druidelor se conducea după legi contradictorii; în unele ţinuturi, preoteasa nu putea dezvălui viitorul decât celui ce o profanase! Uneori, druidele luau parte la jertfe nocturne, goale şi despuiate, ca
Bacchantele trace, cu corpul vopsit în negru, pradă unui delir neînfrânat. În fiecare an, preotesele NANNETE, de la gurile Loarei, încununate cu iederă şi frunziş verde, trebuiau să dărâme şi să înalţe din nou acoperişul templului lor. Iar dacă, din nenorocire, vreuna lăsa să cadă pe pământ ceva din obiectele sacre, era pierdută; suratele ei se năpusteau asupra-i cu strigăte cumplite şi o sfâşiau, aruncându-i bucăţle din corpul însângerat. Vechii Greci au recunoscut în aceste ritualuri cultul lui Dionysos din insula Samothrake.
Apollon fusese săgetat într-un stejar. Şi la Celţi cultual acestui arbore era esenţial; un druid tăia cu o seceră de aur, în noaptea de Anul Nou, o ramură de vâsc, ce creştea pe copacul respectiv. Nu întâmplător, desigur, pe Columna lui Traian, arborele sub care se sinucide Decebal este un stejar.
Medicina druizilor era totalmente magică. Astfel,
samolus-ul trebuia cules pe nemâncate, cu mâna stângă, smuls din pământ fără să fie privit, şi apoi aruncat în jgheabul din care se adăpau vitele, spre a fi ferite de boli. Pentru recoltarea
selagei, druizii se pregăteau prin abluţiuni şi ofrandă de pâine şi vin, porneau desculţi şi înveşmântaţi în alb; imediat ce vreunul observa planta, se lăsa în jos, ca din întâmplare, şi, ducând mâna dreaptă pe sub braţul stâng, o smulgea, fără ajutorul vreuni unelte de fier, şi o înfăşura într-o pânză, care trebuia să slujească doar o singură dată. Pentru culesul fiecărei ierburi de leac, exista alt ceremonial. Însă leacul tuturor bolilor era
vâscul, cules într-a şasea zi a lunii Ianuariei, zi care corespunde astăzi cu Boboteaza. Nu este lipsit de interes a aminti că o plantă medicinală dacică se numea ANIAR-SEXE "Şase Ianuarie"! La culescul vâscului se sacrificau doi tauri albi, ale căror coarne erau legate pentru prima oară. Şi în tradiţiile religioase dacice, cum se vede şi pe celebrul coif de la Coţofeneşti, Apollon jertfea un taur.
Ca şi Geţii, Celţii practicau sacrificiile umane. Druizii străpungeau victima deasupra diafragmei şi deduceau viitorul în funcţie de poziţia în care cădea cel jertfit, după mişcările spasmodice ale mâinilor şi picioarelor şi după abundenţa şi coloritul sângelui. Uneori, victima era răstignită pe nişte stâlpi, înăuntrul templului; alteori, războinicii trăgeau asupra celui sacrificat, până în clipa morţii lui, o ploaie de săgeţi şi de suliţe. În unele ţinuturi, druizii înălţau câte un colos alcătuit din nuiele şi fân, pe care îl umpleau cu oameni vii, apoi un preot arunca înăuntru o făclie aprinsă şi totul pierea curând în nouri de fum şi limbi de flăcări.
Celţii mai aveau obiceiul ca, atunci când apele îşi ieşeau din matcă, să le întâmpine cu sabia în mână şi să le bată. Şi Geţii, după cum scrie Herodot, aveau obiceiul de a trage cu săgeţi în norii ce aduceau furtuni.
Adrian Bucurescu
