Luna

          Mitologie românească

     O străveche tradiţia atlantă cerea ca Marele Preot al Lunii şi Marea Preoteasă a Soarelui să oficieze Nunta Sacră, spre a asigura belşugul roadelor. Însă după moartea iubitei sale Eurydice, Orfeu, care era şi împărat, a refuzat să mai fie mire la hierogamie, provocând astfel mari tulburări în împărăţie. Atunci, Salonai, care preluase demnitatea de Mare Preoteasă a Soarelui, a insistat ca Orfeu să se supună străvechii datine. Dar el nici n-a vrut să audă, şi s-a refugiat în Munţii Bucegi, împreună cu doi fideli de-ai săi. Aşa au ajuns Mainadele, dansatoarele sacre ale Soarelui, să-l ucidă pe Orfeu, răzbunând ofensa adusă doamnei lor.
     Până în vremea lui Zalmoxis, Luna era socotită de genul masculin, cum e şi astăzi la Germanici. Chiar şi după Zalmoxis, Tracii din Asia Mică au considerat astrul (semi)zeu, numindu-l MEN. O amintire a acestor situaţii a rămas în astronomia populară românească, unde, o vreme, Luna este numită Crai Nou.
     Zalmoxienii au inversat sexele celor doi aştri, adorând Soarele masculin şi Luna feminină. S-a ajuns astfel ca insistenţele Marii Preotese Salonai pentru Nunta Sfântă să-i fie atribuite Soarelui, iar refuzul lui Orfeu, să devină al Lunii. Aşa au fost create baladele româneşti "Soarele şi Luna", "Sora Salomie", "Sora Soarelui", "Legenda Ciocârliei", "Legenda Cicorii" etc. În prima, Soarele vrea să se însoare cu cea mai frumoasă fată, care este însăşi Luna, sora lui, numită în unele variante şi Ileana Sânziana - "doamna florilor ş-a garoafelor, sora Soarelui, spuma laptelui". Ea îi pune Soarelui condiţii de netrecut, dar el le îndeplineşte pe toate. Deznădăjduită, Luna cere ajutorul lui Dumnezeu. Atotputernicul o ascultă şi, spre a împiedica orice tentativă de incest, hotărăşte ca Fraţii Cereşti să nu se mai întâlnească niciodată.
Şi de-atunci se trase,
Şi de-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni, 
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc; 
Lună când luceşte,
Soarele sfinţeşte, 
Soare când răsare,
Luna intră-n Mare.
     În balada "Sora Salomie", unde Luna a moştenit numele Marii Preotese Salonai, un fiu de împărat vrea să se însoare cu sora lui. Ca şi Luna, Salomia îi pune condiţii ce par imposibile. Însă voinicul izbuteşte să le îndeplinească. Nunta e astfel inevitabilă:
Dar icoana Precestii,
Din fundul bisericii,
Tot plângea şi lăcrăma
Şi din gură cuvânta:
- Alelei, popo Ignate,
Popo, nu-i cu direptate
Să cununi soră cu frate!
Şi la Dumnezeu e samă
Unde dai sufletu-n vamă!
     În alte legende româneşti, se spune că Soarele a luminat singur vreme de şapte ani; Lună nu era încă, şi noaptea era un întuneric de nepătruns. Diavolul L-a rugat pe Dumnezeu să fie şi noaptea lumină, ca să vadă ce fac oamenii. Domnul Cerului l-a trimis după piatră scumpă, cremene şi argint. Dracul a adus ce i-a poruncit Domnul, dar Acesta nu vroia nici acum să lucreze de faţă cu Necuratul, aşa că l-a trimis să facă Iadul. Când S-a văzut singur, Dumnezeu a scăpărat o dată din cremene cu piatra preţioasă, şi a apărut Luna - o fecioară. Tatăl Ceresc i-a făcut Fiicei Lui o potecă de argint, străjuită de pomi, şi i-a spus să meargă pe acea cărare până ce va ajunge la palatul Soarelui, căci e sora acestuia, şi să lumineze când se întoarce el acasă şi se va odihni. Luna a ajuns şi a intrat în palat, unde Maica Precistă a primit-o foarte frumos. Iar după ce s-a odihnit bine, fata a pornit să-şi facă lucrul orânduit ei. S-a înveşmântat în straie de argint şi, urcându-se în carul ei tras de şapte cai albi, a pornit-o în urma Soarelui. Deodată, ea a apărut în văzduh. Oamenii nu ştiau ce e lumina aceea albă, ce se răvărsase pe negândite pe Pământ, noaptea, şi intrase şi în casele lor. Aşadar, s-au bucurat foarte mult şi l-au preamărit pe Dumnezeu.
     Luna e ca omul: la început e mică, subţirică, aşa cum e şi pruncul; apoi creşte şi aripile i se întind împrejur şi e rotundă ca un ban; acum e ca omul în floarea vieţii. De aici începe să îmbătrânească şi se face tot mai mică, iar aripile i se taie. Pe urmă moare - dispărând de pe cer! - aşa cum se stinge şi viaţa omului. Şi apoi renaşte din nou, cum credeau şi Dacii că se va întâmpla cu ei!
     Luna e o fecioară nespus de frumoasă şi a fost numită Ileana Cosânzeana, dar e orgolioasă şi rece, după ce a avut o dragoste nenorocită de la fratele ei, Soarele. E îmbrăcată numai în alb. Aripile îi sunt de piatră scumpă şi de argint curat. Carul ei e tot de argint şi tras de şapte cai albi. Se spune că, uneori, carul e tras de şapte draci, pentru că Luna, fiind rece, se mai răcoresc şi ei de dogoarea Iadului!
     Fiindcă Luna a fost nefericită în dragoste, îndrăgostiţii în calea cărora se pun mari piedici o iau ca martoră şi tot ei i se plâng. Tot pe ea o invocă şi fetele dornice să le vină ursitul:
Lună, Lună,
Vârgolună, 
Tu eşti mândră şi frumoasă,
Tu eşti a nopţii crăiasă. 
Tu cal ai,
Dar frâu nu ai;
Na-ţi ţie brâul meu
Şi fă frâu calului tău,
Să mergi după ursitul meu!
De a fi de-aici din sat, 
De-a fi din celălalt sat,
De-a fi dintr-al treilea sat
Sau dintr-al nouălea sat, 
Nu-i da stare
Şi-alinare!
El să nu poată dormi,
Să nu poată odihni, 
Pân' la mine n-a veni!

                                                                                       Adrian Bucurescu

Bobiţă, căţelul meu de la Sărăţeni

Soarele

          Mitologie românească

     În legendele româneşti, se spune că, după ce făcuse Pământul, Dumnezeu era foarte bucuros de isprava Lui. Dracul era însă nemulţumit şi bombănea întruna, căci peste tot era întuneric. Desigur, Dumnezeu putea merge pe unde vroia, fiindcă privirile Lui străbăteau toate întunecimile, chiar şi în sufletul Diavolului. Fiindu-i milă de Dracul, Dumnezeu îl trimise să-i aducă, din cele patru părţi ale lumii, cremene, piatră scumpă şi aur. După ce I Le-a adus, le-a pus deoparte şi, pentru că nu vroia să creeze lumina de faţă cu Diavolul, îi spuse să meargă la culcare, că El e ostenit şi de-abia a doua zi se va apuca de lucru. Şi aşa făcură. Se culcară, dar cum simţi că Dracul începe să sforăie, Dumnezeu se sculă binişor şi se apucă să făurească Soarele. Scăpără o dată din cremene cu piatra nestemată, dar nu dădu cu destulă tărie, şi din scânteia ce sări se formă o sabie luminoasă. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară luminoasă, ca un ochi de pisică. În această grămăjoară, Dumnezeu suflă Duh Sfânt şi Soarele a crescut ca un glob mare, tot mai mare, până întrecu Pământul, şi atât de strălucitor încât îţi lua vederile. Cum l-a făcut, Creatorul l-a şi ascuns sub Pământ, ca să nu-l vadă nimeni, şi S-a culcat şi El. Când s-au sculat, oamenii care erau atunci, au rămas uimiţi că încep a vedea locurile şi lucrurile din jurul lor. Deodată, zorile începură a roşi marginile Pământului, întunericul pierea din văzduh, şi o lumină albă începu a desluşi fiecare lucru şi fiinţă de pe Pământ. Abia atunci s-au văzut unul cu altul; toţi erau zgâriaţi pe faţă de crengile copacilor, de care se loviseră în mersul lor. Primele clipe de uimire au trecut şi o bucurie mare îi cuprinse pe toţi. Râdeau, se sărutau, dansau şi lacrimi de bucurie le străbătură faţa. Şi, deodată, într-un loc depărtat, spre marginile Pământului, o strălucire mare îşi arătă geana, deasupra unui dâmb, şi, încetul cu încetul, ceva rotund şi nespus de strălucitor se ridic în văzduh. Era Sfântul Soare. O spaimă grozavă cuprinse oamenii, şi ei căzură la pământ, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Dracul, pe care larma oamenilor îl sculă din somn, fu orbit şi el de strălucirea Soarelui, şi, după ce se frecă bine la ochi, strigă uimit şi supărat: "Phii, dar asta ce mai e?", şi alergă furios la Dumnezeu, ca să-L întrebe ce e cu globul acela de foc. Iar Creatorul a răspuns: "Ţi-am făcut ce mi-ai cerut. Acesta e Soarele, care va lumina Pământul şi întreaga lume". Apoi S-a întors spre oameni şi le-a spus că, atâta vreme cât Îl vor asculta, Soarele îi va lumina şi le va folosi în viaţă. Şi le-a mai spus să nu calce cuvântul Lui, pentru că Soarele este chiar ochiul Lui, şi pe toate le va vedea, bune şi rele. De aceea, omul, în prostia lui, face cele mai multe rele noaptea, închipuindu-şi că atunci nu-l mai vede Domnul Ceresc.
     Ca să poată merge mai bine pe drumurile Cerului, Dumnezeu a făcut din globul acela un car, punându-i roţi şi osie, şi înhămând la el cai năzdrăvani. Iar carul e mânat de Soare, care e un Arhanghel - Sfântul Soare - frumos şi veşnic tânăr, cu faţa atât de strălucitoare încât nu te poţi uita direct la el.
     Soarele locuieşte într-un palat de cleştar, în Cerul cel dintâi. Doar palatele lui Dumnezeu sunt mai frumoase decât al lui. Acolo îşi ţine şi carul cel de aur şi foc, acolo îşi ţine şi caii năzdrăvani, care mănâncă jăratec şi care trag carul în fiecare zi, de la Răsărit la Apus, pe drumurile Cerului. Unii spun că 12 boi îi trag carul dimineaţa, când pleacă de acasă, până ce ajunge în crucea Cerului, la amiază. De aceea, dimineaţa, greu se mai urcă Soarele pe Cer. Din crucea Cerului, boii se întorc singuri acasă, iar Soarele se odihneşte un pic. Apoi înhamă la car şapte iepuri şi, de aceea, la vale vine mai iute. Seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Apoi pleacă înapoi, prin Tărâmul Celălalt, pe dedesubt, înconjurând Pământul pe la margini, până ajunge iar la Răsărit, unde soseşte dimineaţa, şi-şi reia calea din ajun.
     Spun unii că de palatele Soarelui îngrijeşte Însăşi Mama lui, Fecioara Maria. Ea îi pregăteşte hrana pe care o ia înainte de a pleca la drum şi merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri: cel mic, de la ora 10, şi cel mare, de la amiază. Tot Ea îi pregăteşte baia de rouă, pe care o ia, ca să se întărească, înainte de a porni la drum.
     Soarele e considerat sfânt, pentru tot binele pe care-l face oamenilor, luminându-le viaţa şi încălzindu-le trupurile. De aceea, e mare păcat să-l vorbeşti de rău sau să arunci cu gunoaie spre el.
     Graţie frumuseţii sale, Soarele este invocat şi în descântecele de dragoste:
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Ochii mei, de merloşiţă,
Limba mea, de brânduşiţă,
Limba mea, de glas de cuc!
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Să răsari pe munţi, pe codri,
Pe curţi zugrăvite,
Pe movili clădite,
Răsai pe statul meu
Şi fă frumos trupul meu,
Să vadă, să ştie lumea şi norodul!
Să stai în gura mea,
Cum stă lumea şi ascultă cucul,
Când cântă în mijlocul codrului,
Şi telegarii din fundul grajdiului!

                                                                           Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

      Что это такое? / Ce să fie?

În pădurea uimitoare,
Cu zăpadă argintată,
Fost-am eu la vânătoare
Ieri, cu puşca încărcată.

Pe poteca neumblată
Am trecut, n-am lăsat urme.
Cine s-a găsit s-o bată?
Cine s-a aflat s-o scurme?

Şi mă  uit plin de mirare:
Neaua însă-a-ncurcat totul;
Ici sunt schiuri, colo - ghiare...
Cine-a străbătut omătul?

Tare-aş vrea să ştiu misterul
Semnelor de pe cărare.
Cine înfruntat-a gerul?
Cine-a fost azi-noapte oare?

Peste brazi aş vrea deodată
Ochii împrejur să-mi vadă:
Cine urma lui ciudată
Şi-a-mplântat-o în zăpadă?

                                1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Rugăciunea altui Dac

       

Tu, Maică Preacurată şi pururea frumoasă,
Aleasa noastră Doamnă şi Fiică a Luminii,
Tu, Dacie Divină, duh blând plutind în casă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe frunte astăzi spinii!

Prea mult Te-a încercat în ochi argint de lacrimi,
Prea mult omăt în plete Ţi-a troienit istoria,
Şi Maică a Durerii ai fost arzând în patimi
Şi fulgi de iarnă tristă Ţi-au nins prin veacuri gloria!

Ci, Maică Milostivă, în cronice mai plânge
Încet un prunc prea fraged, orfan de primăvară;
Noroc de temerarii ce-au lămurit cu sânge
Că nu e dor pe lume mai crâncen ca de ţară!

Tu, Dacie Preasfântă şi pururea frumoasă,
Mereu îmi dai putere, Tu, Fiică a Luminii,
Şi-acum, când curcubeul e liberă mătasă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe fruntea albă crinii!


                                                    Adrian Bucurescu

     Tradiţii româneşti

          Lazărul

     În tradiţiile româneşti, Lazărul, Lăzărelul sau Sâmbăta lui Lazăr se serbează cu o zi înainte de Florii. În această zi, se împarte pâine la săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în alb, iar însoţitoarele ei cântă "Lazărul", umblând din casă în casă şi împărţind crenguţe de salcie. În aceeaşi zi, băieţii colindă cu cântecul "Salcia". Colindătoarele se numesc Lăzăriţe. Pentru cântecul lor sunt răsplătite cu ouă. Iată varianta din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, a acestui colind:
Lazăr mă-sa l-a făcut,
     Lazăre, Lazăre!
Cum l-a făcut, l-a pierdut,
     Lazăre, Lazăre!
Da' Copilul Florilor,
Domnişorul Zorilor,
Noaptea mi s-a odihnit,
Dimineaţa s-a trezit,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi l-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi
Oilor
Şi mieilor.
Copacul s-a clătinat,
Lazăr de sus mi-a picat,
Sângele l-a podidit
Pe guriţă şi pe nas,
Mort pe iarbă mi-a rămas.
Are Lazăr trei surori,
Trei surori
Pe trei cărări:
A mai mare,
Mai domoală;
A mai mică
Mai voinică;
L-au cătat pân' l-au găsit
Şi cu lacrimi l-au jelit,
'N lapte dulce l-au scăldat,
'N foi de nuc l-au înfăşat
Şi frumos mi l-au gătit:
În veşmânt de cununie
Şi cu brâu de colilie;
Cu lacrimi că l-au stropit,
Cu flori l-au împodobit
Şi pe masă că l-au pus.
Iar după ce l-au scăldat,
Laptele că l-au vărsat
În Grădina Zânelor,
În somnul copiilor,
Pe sub umbra nucilor,
În calea voinicilor,
În panglica fetelor,
În tămâia babelor,
În jimbla cocoanelor,
În vinul boierilor.
La anul şi la mulţi ani!
     În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iar un maliu, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, şi-l îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-l facă foarte frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi cu el merg din casă în casă, cântând colindul lui Lazare-Pazare şi povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în pădure, ori invocând alte motive. Aromâncele care umblă cu Lazărul, prin Peninsula Balcanică, se numesc Lazarchii, Lazareti sau Lazarini.
     Ca mai toate tradiţiile româneşti, şi cea a lui Lazăr a fost moştenită de la strămoşii noştri antici. Astfel, un important oraş din Moesia Superior se numea LEDERATA, cu varianta LITTERATA. LEDERATA era un obicei tracic de primăvară, iar denumirea se traduce în mai multe feluri. LEDERATA însemna "Plante; Ramuri; Arbori", fiind pluralul de la LEDER; cf. rom. iederă; lujer "tulpină sau porţiune de tulpină subţire (la plantele erbacee); ramură tânără (de 1-2 ani) la plante lemnoase; cocean; vrej"; lujerică "sunătoare" - numele unei plante medicinale; lutar "lemnul de sus al unui perete care uneşte furcile unei case". Tot din LEDERATA a rămas denumirile de Lăzăriţe şi Lazareti.
     Sărbătoarea tracică consta în sfinţirea semănăturilor şi a pomilor, pentru a creşte în sănătate şi belşug, LEDER-ATA însemnând şi "Descântarea Vegetaţiei"; cf. rom. lujer; grec., latin. ode "odă; poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră". Dar LEDER-ATA, graţie polisemantismului bogat al limbii dace, se tălmăcea şi prin "Înviorarea Plantei; Învierea lui Leder"; cf. rom. lujer; Lazăr; a uda; alban. jete "viaţă; existenţă"; jetoj "a trăi; a exista". Astfel, Leder a devenit încă un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, cel care a fost ucis de Scyţi şi care a înviat. Cele trei surori din colind, deseori reprezentate împreună în iconografia tracică, erau Diana, sora lui geamănă, şi cele două surori pământene, fiicele Geţilor care I-au adoptat pe Copiii Divini. În "Noul Testament", aceste evenimente sacre din istoria Daciei s-au transferat în Învierea lui Lazăr.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

Primăvară

Peste zarzări a plouat cu lapte.
Nu pleca! Deja de tine mi-e dor.
Eşti frumoasă ca un cocor
care zboară spre Miazănoapte.


                                                      Adrian Bucurescu