La Vama Veche

          Inimă de înger

Mi s-a urât cu titlul -
e prea voievodal!
De-atâta-nfumurare
tristețea rău mă doare
în punctul sideral.

N-aveți decât să-mi spuneți
golan și-așa rămân
dar nu m-aș da nicicând
cât sunt eu de plăpând
pe orișice Român.

Hai, hai, ce noapte neagră!
Ah, cum țipam în gând!

Era o noapte lașă
strivită de nevroză
când m-am înfricoșat
văzând ce-au mai dansat
trei draci pe sârma roză.

Adio, junii mei!
M-așteaptă-n ninse drumuri
o palidă femeie
născută din maree.

O, inimă, cum murmuri!

                    Adrian Bucurescu

Norocul

  

          Mitologie românească

     Fiecare om are Norocul lui, ca o sosie. Când vine pe lume, i se naște și Norocul, în Lumea Noroacelor. Lumea aceea e ca o cetate mare, în care trăiește și Norocul fiecărui om. Când moare omul, îi moare și Norocul.
     În mitofolclorul românesc, se crede că Norocul omului bogat e foarte muncitor, muncind și asudând din zori până seara, numai ca omul lui să fie avut. Cel sărac are un Noroc bogat sau leneș, care stă toată ziua degeaba, și bietul om n-are decât să trudească singur pentru el. La alții, cărora le merge totul din plin, Norocul e orb.
     Din când în când, nenorocoșii își amenință sosia:
Ah, noroc, noroc, noroc, 
De te-aș prinde la un loc,
Ți-aș da o pară de foc!
Că nu-i vina locului,
Ci e a norocului. 
Ah, noroace, de te-aș prinde,
Ca pe-un șarpe te-aș întinde!
Ți-aș da foc din patru părți,
De-acum să nu te mai văz -
Dintr-o parte,
Lemne-uscate,
Că n-avui pe lume parte. 
Din trei părți
Cu lemne verzi,
Că de-acum nu mă mai vezi.
Căci nu-i vina locului
Da-i vina norocului.
     Norocul omului e hotărât de Dumnezeu și de Ursitoare. În noaptea de ursit, Ursitoarea zice: ”... și norocul lui va fi sărac ori bogat, leneș sau muncitor”, adică pe dos de cum va fi omul. Cine are noroc, dacă doarme, îl așteaptă, dacă e grăbit, îl ajunge, dacă fuge, aleargă după el. Dar cine nu are noroc, orice ar face, cu norocul lui nu se întâlnește. De aceea, Românii spun:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Și-apoi aruncă-mă-n foc!
     Căci, dacă e să ai noroc, scapi și din foc și din apă; dacă însă nu ai, te îneci și pe uscat. Norocoși sunt: cei ce se nasc pe timp frumos, dimineața, duminica sau lunea; cei care postesc duminica și lunea (!?); cei ce postesc vinerea; cei care se nasc în cămașă; cei ce văd în noaptea din Ajunul Anului Nou sau de Bobotează deschizându-se cerul; celor cărora le plouă la nuntă; cei ce au în curte sau la casă cuiburi de berze, de rândunele ori de lăstuni; celor cărora le iese de timpuriu păr alb; cei ce au pecingini, negi sau semne; cei care găsesc trifoi cu patru foi.
     Mulți încearcă să-și afle norocul. Și, fiindcă nu pot ajunge în Târgul Noroacelor, fac vrăji ca să-l cunoască. Astfel, în ziua de Anul Nou, se pun afară, pe prichiciul ferestrei, atâtea coji de ceapă, menite pentru câți se află în casă. În fiecare coajă se pune sare și se lasă până a doua zi, când se caută să se vadă în care coajă este mai multă apă ori în care s-a umezit sarea, pentru că acela va avea mai mult noroc peste an. Alții pun atunci linguri pline cu apă într-o tavă, și a cui va fi seacă a doua zi dimineața acela nu are noroc. La Sfântul Andrei, se pune o crenguță de măr într-un pahar cu apă, undeva unde nu este nici prea cald, nici prea rece. Dacă rămurica înmugurește și înflorește, atunci acela care a pus-o va avea noroc.
     Se mai spune că nu e bine să mănânci în prag, la gura hornului ori uitându-te în oglindă, căci îți fuge norocul. Nu e bine nici să arunci gunoiul în amurgul Soarelui, fiindcă îți dai norocul afară. Se mai crede și că, dacă schimbi locul, schimbi și norocul.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

Moment zgubilitic

          Hanul lui Manuc

Ca să ai succes în viață,
Scoală-te de dimineață
Și, chiar de caști ziua toată,
Încalte ești bun de plată

Și cu doi-trei euroi
Măcar ai părul vâlvoi,
Și-n părul de nătăfleață
Crește-o pară mălăiață;

Para crește de trei dește
Și frunzișul ți-l rărește.
Ochii văd, inima cere,
Și parcă ai bea o bere.

Atunci, mergi la hanul mare
Și-asiști la astă-ntâmplare:
Vine chelnerul în grabă
Și clientul îl întreabă:

- Aveți picioare de broască?
Chelnerul rămâne mască,
Apoi răspunde-ncurcat:
- Așa merg eu, mai săltat.


                    Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Uciderea lui Boerovisto >

     DUCHE TERO ON MESIO ENEIO AIO NOSTRI DAVIA. AGNYLO ONSOLE TOLE RUMUNSO RADAJ. COSEND ONE ON GERISO GE FONTIO DIA GROPIA NOVALI SA NOSTIO DAV PASODEO. SONTO GEROTA GORIO ON IA SOTO SI OENIO LAM. FALOSO TIJ OENO.
     GENUCLO TRASO VASELEY DURO EGERIO I DAVO GETUS OR OM E TEMOLY. EIO MAIRE VIRIO CAPO ON SARMIGETUSO.

     Tălmăcirea:

     Conducătorul Pământului a poposit într-una din cetățile noastre. Mielul Sfânt s-a întâlnit cu niște rătăciți romani. Închizându-se el cu cei murdari în adâncul unei hrube, au tăbărât pe al nostru conducător să-l zdrobească. Domnul înconjurat a strigat la ai săi tovarăși cu foarte mare groază. De folos lui nu i-a fost.
     Genucla l-a dus pe regele prea vrednic în Cetatea Vitejilor, pe care omul (ei) o întemeiase. Ea i-a dus bărbatului capul la Sarmizegetusa. 


                          Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

          Iubita în fața oglinzii

A trecut și pojarul nopții lactee
Din nou se clatină cumpăna stelelor
Pe cer a rămas doar Luna Luna
obosită în broboadă albastră

Somnoros în fereastra zorilor caut
mlădierea cernegurii. Unde ești
șerpoaică albă a casei
Tot te-ai dus să înfășuri argintul
ierbii pe trupul de nea
Ce mult te iubesc apele oglinzii
Îmi pare uneori că jocul năhlapelor
te vor îneca în fascinația dublurii

Ape în cristal ape în cuarț ape pe trupul
tău revărsat ca niște cioburi astrale
Și nu-mi pot sugruma emoția veșnicei
cascade a părului tău ape-ape

În genunile zorilor pulsul inimii îmi
bate în valuri până la tălpile
aeriene cu care treci peste
bucuria amară a dragostei mele.

                              Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

   

          < Înșelarea lui Boerovisto >

     NIPROCIO UIO LA SECORIODY DAVO GET RIE PENTRI GA NIO GERIOMION SO UIO FACTI. O SEY NIDO ON INTRU. CUE BOEROVISTO REU NERODU ANTONEU. POESTA DAVO GET SII  LOR ERTO ON SONTA.
     LUELO BOERYVISTO SO REPUSO CENIO SES TA SESE NUSA. NOBALIO BOEROVISTO SO SOREM ESO ON COPONO. SARMON GATO LU TUMO TIPO CENIO RIOMTO.
     LESEY NOBALI E DA VICO.

     Traducerea:

     Răuvoitorii lui l-au asigurat pe domnul Geților că s-au strâns pentru ca să cunoască obiceiul, să vadă cum se face. În casa lui ei au intrat. La piept Boerovisto i-a strâns, în fața poporului. Călătorilor stăpânul Geților le-a permis să cerceteze. 
     Soția lui Boerovisto sta la taifas cu neamurile, îndeosebi cu cele șase nurori. Nobilul Boerovisto la Soare a ieșit, la plimbare. Bietul viteaz cu groază a strigat la neamuri să alerge. 
     Leșului nobilului i s-a dat foc. 


                               Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

          Prințul din K

Prințul are pajeră de aur
brodată pe ștergarul său ghiaur
pajeră cu gheare de platină
cu clonț muiat în mir de datină
Prințul are mâini fine de cretă
poartă mănuși cu lucrătură secretă
Când academic pășește în speluncă
e trist ca amurgul pe luncă
În cetatea hilariopolitană
îl ajunge dorul meu de cătană
și-l descântă într-o oară de taină
și-l răscântă cu miroznă de daină:
     Ia--lo-im Ja-lo-im
     Înfrunzesc în noapte prințe
     tufele de drușaim
     Sa-ra-in Sa-ra-ta-in
     ca augustele semințe
     într-o toamnă la Cașin
     Se găsește dor cu dor
     într-o crâșmă din Obor
     și tot beau ca să mai zvinte
     spre aducere-aminte
     din carafele de crin.
Și de atunci prințul e și mai trist
ca și luptătorul de ametist.

                  Adrian Bucurescu

Istoria Atlanților

          Sfânta Treime, în vremea Potopului

     Am văzut, în episoadele precedente ale acestui documentar, că orașul Tomis, actualul municipiu Constanța, era capitala politică și militară a Imperiului Atlant, și că marile cutremure și Potopul s-au declanșat în vremea împăratului Oeagrus. Soția acestuia, după cum afirmă izvoarele antice, era frumoasa Calliope, cinstită în panteonul elin ca una dintre muze. Tot după surse antice, marele poet și cântăreț Orfeos era fiul acestora. Din alte izvoare, până acum secrete, vom afla că acest grup împărătesc, Oeagrus-Calliope-Orfeos, a fost sanctificat de Atlanți, constituind prima Sfântă Treime din cultura lor. Și unde altundeva, decât la Tomis, putea să le fie descoperită sacra amintire?

                                 Tezaurul arheologic de la Constanța, în momentul dezvăluirii

     Astfel, la 1 Prier 1962, cu prilejul unor săpături, în ruinele vechiului Tomis, a fost descoperit un tezaur arheologic de o importanță excepțională pentru istoria noastră și a lumii. În acest tezaur, printre alte relicve, se remarca un grup deosebit, alcătuit din două divinități antropomorfe și un șarpe magic, toate din marmură. Arheologii le-au pus numele de Zeița Fortuna, Zeul Pontos și Șarpele Glycon, după teonimele greco-romane. Să vedem ce ne spun și numele lor atlante!
     OE AG RUS: ”Marele Cerb (Cornut) cu Pete”.Tot așa se numea și actualul Cerb Lopătar.  Demonstrația acestei tălmăciri a fost făcută în episodul precedent. Alt tâlc: OE AG(Ă) RUS ”Cu (de) Apă Legat (Prins; Înțepat); Cel de peste (de lângă) Apă; Din Neamul Acvatic; Cu Semn de Apă; Cel Cuprins (Înconjurat; Acoperit) de Ape”; cf. rom. îi; latin. aqua ”apă”; rom. oiagă ”clondir; carafă”; ras ”plin până la marginea de sus; foarte plin”; ris, riz ”zgârietură pe o piesă pentru a o însemna într-un anumit fel”; latin. res ”lucru; chestiune; situație; împrejurare”; germ. Rasse ”rasă; soi; specie; sânge”; alban. reze ”zăvor”; rrase ”lespede”; rom. icre; latin. aquarius ”privitor la apă; intendent al unui apeduct; Zodia Vărsătorului”. Abia acum se poate face legătura între ”Marele Cerb Pătat”, cum se numea și Cerbul Lopătar”, și ”Acvatic”; cf. rom. lopătar ”vâslaș; barcagiu”. Chiar și PONTOS, denumirea greco-romană dată de arheologii români statuii care-l reprezintă pe Oeagrus, și care provine tot din vechea atlantă, trimite la ”apă; acvatic”; cf. rom. bent; punte.
     O altă traducere a acestui nume imperial ne va conduce la un celebru personaj biblic, plăsmuit după cel atlant: OE AG(Ă) RUS ”Care cultivă (crește) Struguri; Care prepară Strugurii”; cf. rom. îi (pron.); agă; aică ”smântână”; uică ”unchi; nene; bade”; alban. ajke ”smântână; caimac; frișcă”; rrush ”strugure”. De aici, într-o interpretare naiv-grosolană, ”Biblia” susține că Noe s-ar fi îmbătat!!!
     Întru dezlegarea acestor taine, stă mărturie un străvechi cântec popular românesc:
                                                        Tata Noe cel bătrân
                                                        Fost-a-fost pui de Român.
                                                        El a sădit la noi via
                                                       Și ne-a adus veselia.
     Așadar, și ”Lopătarul”, adică ”Vâslașul; Barcagiul”, și ”Aparul” și ”Podgoreanul” sunt toți același vestit personaj istoric: NOE; cf. rom. naie ”corabie”. Totodată, statuia de la Tomis îl reprezintă pe Oeagrus ieșind dintr-o blană cu pete, care pot sugera și boabele de struguri.

                                                        Calliope și Oeagrus, la Tomis

      Vom vedea, în următoarele episoade, prin ce a trecut Românul Noe, în timpul Potopului ce a devastat orașele maritime ale Atlantidei.
     CAL LIOPE ”Sfânta cea Dragă; Divina Milostivă; Sfânta care răsplătește; Divina cu Suflet, Sfânta (se) însuflețește (inspiră); Grațioasa (Minunata) Făptură; Bună (Călduroasă; Blândă) din Fire”; cf. rom. chilie; latin. caelus ”cer”; Caelus - Zeul Cer; alban. i holle ”find; delicat; subțire; firav”; grec. Helios - Zeul Soarelui; kallos ”frumos”; engl. holy ”sfânt”; rom. leafă; slav. liubiti, germ. liebe ”a iubi”; latin. levo ”a ridica; a înălța; a ușura; a elibera; a potoli; a înviora; a încuraja”; germ. Leben ”viață”; engl. life ”viață; trai; veselie; animație; ființă; natură”.
     Pentru sensurile de ”Sfânta care însuflețește; Divina care inspiră”, anticii au socotit-o pe Calliope Muză, tâlcurile ducând și la ”Divina cu Suflet” și chiar la ”Sfântul Duh”! Numele compus, CALLIOPE, se poate traduce și prin ”Mângâiere”; cf. rom. a glăvi ”a răsfăța un copil”. Un pasaj din ”Evanghelia după Ioan”, 14:26, duce direct la Sfântul Duh, preluat, cum se vede, din mitologia atlantă: ”Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
     Cine nu s-a dumirit până acum în privința acestor tălmăciri să cugete la faptul că, în română, tot din CALLIOPE, vine hulub ”porumbel”, pasărea prin care este reprezentat până astăzi Sfântul Duh în imaginile creștine cu Sfânta Treime.

                                                  Sfânta Treime, în iconografia creștină

     În următorul episod, se va vorbi pe larg și de fiul lui Oeagrus și Calliope, Orfeos-Glycon, supranumit de antici și TRIS ME G(H)ISTOS, adică ”Al Treilea din Familie (Lăcaș)”; cf. lat. tres,
rom. trei; alban. me ”în; încă”; rom. gazdă; ghizd; franc. caste ”castă”; port. casta ”rasă pură”:

                                                                                                                Adrian Bucurescu

Film: Colindul lui Dumnezeu, cântat de Iosif Voicu, din Sărățeni, Ialomița

Pe Calea Lactee

Lin se scurge drumul ca un ochi plesnit
Câinii mei la sanie s-au pornit-pornit
Pe Calea Lactee ninge de trei seri
mân din leagăn câinii mei fugiți de ieri
Peste pod de gheață fără zimți și zid
nefiresc răsună viforul prin vid

- Hau! răsună iarna

- Hai, năluci cu blană, hii pe drumul nins!
Câinii mei aleargă însetați și-ncins

Drace, dar a spaimă stelele s-au stins!

Un strigoi din spațiu ne răsare-n drum
Îi  miros a moarte armele și-a fum
Ne izbește rece și tăios pe toți
și ne cheamă lotri și ne strigă hoți
Blestemă cenușa noastră peste vânt
și cădem - ninsoare - iarăși pe Pământ

Eu și câinii mei, ah, iarăși pe Pământ!


                                  Adrian Bucurescu

Sărbătoare la Sărățeni, județul Ialomița

Pajii domniței X

       

Copii fragili pe curcubee grele
ajunsem noi la steaua Ananith
Sub mir albastru din feciori de lele
ne prefăcum în feți de neam rănit

Și palatini de viță deocheată
bătum agale drumuri mirenești
Ceambur blazat de vâlvătaie beată
nu ne lăsam de pintenii domnești

Ras Alhage - frumoasa stea vrăjită
lucea-n ceaprazurile noastre rea
când pe ostrov firavă și cernită
domnița noastră gingaș ne jelea:

     - Lerui-ler steaua întristărilor
     adu-i de la marginea mărilor
     Vântule-împărate
     adu-i de la hanuri uitate
     Pajeră Cudalbă
     ca zăpada de albă
     cu clonț de sidef
     te-oi coase-n gherghef
     și te-oi pune-n paraclis
     între candele de vis
     Adu-i aripi să mi-i poarte
     văduvi de mireasa-moarte!


                          Adrian Bucurescu

Răzbunarea lui Dapyx

          Tăblițele dacice de la Sinaia

     MATO BOEROVYSTEO NYO AE SOT NEFOPER DYO TYZYNEO OEDEO CHYOMOIN DODY REBEYT. NYC LOPYESO OHE ONGEIOYNIOS HLOBO DI NOAE HILEAOCHI LORO DAVYO SOY E EON.
     NEPRINO LYEVE TOE MYRSAVOYE SATREYO. MOESTO E DAVO GETO RECAON E MANDYA A SIESO A RIDOCO ZOE ON SONTE ROSOE PLENOE EDOE CESTYO YRO AOI.        YE REBATOE PUECENEO HARE OYN.
     IYSO ARMYNEO E GEIO NOBALYE O TESTOE. PREOD YRZIEO ACINYE NOIT ESTOE ALOTY. EARN PION MINOI TRASOMA YRO VIROM. IO SOLYE YTE ZONIO SOYO AN SYOSLYE DAPYX.
                                                                            *
     GYVOEO PION OVUT PYET DYLEO EJ.
                                                                            *
     MOSTINI O HOTYS.
                                                                            *
     LILOE GENUCHIE ROSO.

     Tălmăcirea:

     Marele Boerovisto cel Viteaz și Puternic, scârbit de domnul Deceneu, odată și-a chemat toți băieții. Micii oșteni au venit la el și i-au povestit că bătrânul din nou a dezbinat țara lor măreață și sfântă. 
     Desfrânatul (Deceneu - n.n.) îi lingușea cu mârșăvie pe străini. Locuitorii din Țara Geților spuneau că al șaselea prinț (Dapyx - n.n.) și-a ridicat viața singur, fiind foarte rușinat de urâtele intrigi ale celui rău. 
     Și băieții s-au scârbit de marele preot.
     Au venit Romanii la acei principi cu daruri. Preotul cel rău i-a primit pe tuciurii vara, la Olt. Iarna, cei cinci copii i-au tăiat pe acei răi bărbați. Trei copii au plecat iute să spună rudelor că l-au răzbunat pe Dapyx.
                                                                            *
     Cei cinci prinți au avut și ei copiii lor. 
                                                                            *
     Moștenitorii Viteazului.
                                                                            *
     Doamna Genucla cea Frumoasă.


                                      Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005
     

Artă populară și tradiție folclorică la Sărățeni, județul Ialomița

Moment zgubilitic

          Evropa, maia milaia i liubimaia

Mă dusei să trec la Olt
Cu a mea mândră pe pod,
Dar al dracului podar
Zice să-i dau un dolar.

Dar eu nu am decât lei,
Iar mândruța, un ardei,
Dar atât de iute-ncât
Podarul mișcă din rât,

Strănutând cu-o moacă tristă.
Ptiu, și n-are nici batistă.
Ce fel de funcționar
O mai fi și-acest podar?

Ce, ăsta-i român model,
S-avem obraz la Bruxelles?
N-am ruble, că i-aș da una,
Să-mi dea permis toată luna.

Ia, jupâne, roșcova,
Și du-te la Moscova.
Tu, cu muică-ta-n Kremlin,
Eu, cu mândra, la Berlin.

     Morala:
     Europa, somn ușor,
     Șapte purici pe-un picior!


                    Adrian Bucurescu

Uneltirile lui Deceneu

     

          Tăblițețe dacice de la Sinaia

COTO POLYVOI CIRO SARMETO CER TUTO SO MAYRE VIRTICO. PODU DAVU GETO SISTA SIR O SAG. VACERO POESTA DAVA O SO AESO DUC PO DACEO. VALOSO POSERE PODI GEAVA CUTO ON SARMYGETUSO. TOCY NITO CAPI SEU DOTO OLOTO DIO DAV GETO. GEOPOR TO NUMTA DEOGE A DAETO.

     Traducerea:

     Mulți proști au crăpat de ciudă că împăratul le-a impus tuturor ca pe doamna lui s-o slăvească. Domnul Țării Getice de șase copii s-a bucurat.

     Niște întunecați au venit în țară ca să-l vadă pe conducătorul Daciei. Scârbosul preot pe domnul l-a bârfit cu neobrăzare la Sarmizegetusa. Acela peste capul său a dat altora divinul pământ al Geților. 

     Adunarea i-a invitat pe moștenitori să împartă.

                               Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

Jocul Ielelor

Dedeș bea din piele,
Pieleș bea din carne,
Carneș bea din os.
Cine m-a vrăjit din senin
să bea venin
și otravă și fiere -
durere - durere - durere!

Știu că nu mă pot înălța
mai presus
de gândurile mele
rebele.
Sunt un Dac decadent,
blestemat
de Iele.

Ah, le-am văzut!
Sfintele,
Bunele -
Line ca apa,
Moi ca mătasea,
Dulci ca mierea.
Într-o noapte albă le-am văzut
dănțuind
după ritmuri străvechi.
Și de-atunci
nu mai am pace pe lunci,
nici în codru, nici pe munți,
nici pe iarnă, nici pe toamnă,
nici pe vară-
primăvară,
nici sub dalbul de mesteacăn
și nici doina s-o mai tragăn.

Vreau să rup o floare,
văd un ochi de Ielă,
vreau să merg prin iarbă,
văd gene de Ielă,
Plopul când foșnește,
Iela mi-o vestește.

Numai tu, iubito,
mă poți feri
de blestem de diochi,
de Ielă,
de schelă,
numai tu, iubito, numai tu!
Ci ascunde-mă repede
printre amintirile tale!


                    Adrian Bucurescu

Căpcăunii

          Mitologie română

     Li se mai spune Căpcâni sau Cătcăuni. Denumirea de Căpcăun provine de la numele HIPOCOON, atestat și ca sfetnic al Tracilor în războiul troian. Printre alte sensuri, HIPOCOON le avea și pe cele de ”Răutate; Viclenie; Uneltire; Mâncătorie”, de unde româna a mai moștenit și capcană.
     Se spune că acești monștri au trăit de mult, poate pe vremea Uriașilor. Aveau două nări, una de om  și alta de câine, cu ultima adulmecând oamenii după miros și se țineau după urmele lor ca niște copoi. Aveau un ochi în frunte și altul la ceafă, iar gura mare până la urechi. Unii dintre ei aveau trei, alții cinci picioare. De obicei, nu vorbeau, ci răcneau ca fiarele. Preferau carnea de om, și nici nu se îndeletniceau cu altceva, decât cu vânătoarea de oameni. După ce-i prindeau, ]i duceau la ei acasă și-i închideau într-un fel de colivii și-i hrăneau cu mieji de nucă și cu mălai dospit, făcut în țest. După ce îi îngrășau, îi îmbrânceau în cuptorul înroșit, unde îi coceau în spuză.
     De groaza lor, Românii plecaseră în bejenie, ascunzându-se în văgăunile munților. Înnebuniți de foame, căpcăunii căutară peste tot, până ce, spre seară, văzură o casă cu fum ieșind pe horn. Tocmai atunci, omul se uita pe fereastră, și, când îi văzu, vru să fugă împreună cu fata lui. Dar nu mai apucară. Căpcăunii îi săltară și îi duseră iute acasă la ei. Dar pentru că prinșii erau tare slabi, îi puseră la îngrășat, îi lăsară în grija unei babe, care era mama lor, și plecară după alt vânat. Baba îi hrăni ce-i hrăni și, deși sărmanii nu se îngrășaseră, pe când credea că i se vor întoarce fiii acasă, încinse cuptorul și o scoase pe fată, ca să o pună pe foc. Fata făcu pe proasta și-i spuse că nu știe cum să stea în cuptor. Nerăbdătoare, baba se oferi să-i arate ea, și se așeză pe lopată. Fata luă iute lopata de coadă și o aruncă pe babă pe gura cuptorului, închizând-o cu oblocul. După ce o rumeni de ajuns, o scoase și o puse pe masă. Apoi îl scoase repede pe taică-său din cușcă și o luară la fugă. Căpcăunii sosiră, și cum erau hămesiți de foame, se repeziră să înfulece din friptura de pe masă. Deodată, cel mai mic zise:
     - Mie îmi miroase a carne de mama.
     O căutară pe babă peste tot, dar nu o găsiră. Atunci o luară la goană, căutându-i pe oamenii care-i înșelaseră atât de cumplit, dar nu dădură de urma lor. Se întoarseră necăjiți acasă și jurară toți căpcăunii să nu mai mănânce carne de om. Cei doi fugari nu ar mai fi ajuns acasă la ei, dacă nu s-ar fi orientat după dunga de stele dese și mărunte, care se vede în curmezișul cerului. De atunci, acea dungă de stele, care i-a ajutat pe oameni să se întoarcă din robie, se numește Drumul Robilor.

                                                                                                                   Adrian Bucurescu

          Misero me!

Mi-a mai dat înc-o șansă Destinul
ca să nu știu ce-i pâcla de lacrimi
și pe inima arsă de patimi
în argint înverzește pelinul.

Ce să fac? Gând al meu, cum te clatini!
Oare lumii să-i fiu eu străinul?
Cu uitare de gheață alinul
l-am uitat în proverbe și datini.

Misero! Misero me! Ca și crinul
înfloresc fără grija de mâine
și resping cu orgoliu prea-plinul

umilei dorințe din ochii de câine
ce-așteaptă afară în ploaie tainul
pe care-l aruncă din ușă Destinul.

                               Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Genucla Gotia >

     YBERO AE DIA ECY GEOLUE BOEROVYSETO OMARO FERE. OA ARMOSE YA CENOSOE AON LOSY FOHESO. POE POESTIEO ACE YNDIU LOCA SETO. ERODE GYHEO MELEEDIO NOSA VOLYEO ASENDI HY SOPORY POE OE DIOANE GOTIO. I OA YEO ON RO POTERO ON ARMOSEO ELY EYDIAS SYO SOVAIO. MOTEOSO ONSE ATRIOON AREYCOE ORY MOESOPE. TROAPO SEMENYA O SYETIN OYO LUE TRAMATY APA NOE. DYCY POE ECY TOLIO OA LOES ODEYT IOE MAHEDONIO. NICECOTO OLCEO EO FO BOEROVYSETO.

    Tălmăcirea:

     Alerga într-o zi cu sârg Boerovisto, ca să omoare o fiară. Urmărind-o cu ardoare, el a rătăcit drumul. Apoi a ajuns acolo unde, într-un loc, a văzut în horă jucând încântătoare fete sprintene, conduse de prea chipeșa și fermecătoarea Gotia. Și a luat-o el cu forța, ca s-o ducă la el acasă, s-o vadă familia. Mama lui, în zori, a auzit o mare larmă. Din treabă sfânta s-a oprit și a plecat la Apa Divină. Dacă a venit acolo, fiul cel vestit atunci cu ea s-a sfătuit. Nimeni mai mare nu a fost ca Boerovisto. 

                         Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

          Mie însumi

Vei spăla numai prin moarte
toate păcatele tale
și vei fi știut de foarte
multă lume când pleca-vei.

Numai brazii-or clătina
salbe de argint și cetini
numai brazi și poate paltini
lăcrăma-vor multă rouă.

Numai stele și sigur
un muflon de Miazănoapte
blând părândui-i a fi singur
cumpărat la Viflaim.

Nimeni nu va ști pe unde
va pleca de-acasă Ea.
Nimeni n-a putea ascunde
că s-a stins o candelă.

Cerul s-a-ncreți pe seară
ca și cum l-ar bate vântul
și prin lanul de secară
macii toți s-or scutura.

Viermi vor înflori pe tine
ca floarea caișilor
și-or dansa mereu lumine
noaptea pe mormântul proaspăt.

Iar din trupul tău pământul
iarbă va ivi și stele
rouă va ivi și văluri
pentru dalbele de Iele;

iarbă va ivi și stele
cădear-ar lacrămi pe ele!

                    Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

   

          < Cine știe să citească! >

     ONGELO RIOSOP TURNO E LOE SOV OEY FALANGE OY SENI MELOEDUEO ZA VELOE SOSAR VACEROE. DON LOSO FOHESO DOELO ARMOSOI RONAO EVA HOTEO. ARMOSOE LA VOGETO TAROSEOY E NOON NISA. VOEOI DOELE SO LUELO CENEO E LYO ASESO PORTYE. GENUCLO ELO A NYETO DOETO ONOARE DEO A RIGEO LOCASI TOREO Y DIV DAVO GETO. NOEI FO ELIO CENEO DIO DONIZETO LO PATRI DEO. MOTYO BOEROVYSTO. COTO POHO CETEO!

     Traducerea:

     Divinul de la război întorcându-se spre natala lui casă a auzit cântând o zână fermecătoare cu foc la Apa Fecioarelor. Atunci a părăsit drumul tânărul oștean, strecurându-se ca hoții. Voinicul a zărit apoi o frumoasă fată. A venit flăcăul cu domnița la neamurile lui și a trecut-o de poartă. Genucla i-a născut copii frumoși. Împăratul a domnit după legile aduse de Zei în Țara Geților. Strălucitorul a fost cel căruia Zeul i-a povestit despre Cei Patru Zei. Magnificul Boerovisto. // Cine știe să citească!


                                   Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

          Doina sângerie

Tu, iubito, pleată brună,
am plecat și te-am lăsat
la o margine de toamnă.

Pleată brună - albă doamnă,
cu amarul te-am lăsat.

Tu, iubito, n-ai știut
că pe mine m-au durut,
când pe mine m-au lovit
și blestemul de iubit
și sărutul de cuțit!

                                Adrian Bucurescu

Dezvăluiri privind limba dacă

        

   Formarea pluralului în limba română


     Toate limbile pe care specialiștii le-au denumit ”indo-europene” derivă din limba atlantă. Între ele, daca era cea mai conservatoare, păstrând multă vreme trăsăturile de început ale atlantei, așa că, din acest punct de vedere, ea poate fi considerată ”Mama Tuturor Limbilor Europene” și ar trebui să ia locul sanscritei, ca sursă științifică principală, întrucât ultima a fost transcrisă foarte târziu, când deja evoluase.
     Cercetările arată că, vreme îndelungată, daca nu a avut nici gen, nici plural, acesta din urmă realizându-se cu totul altfel decât în româna actuală. În treacăt fie spus, lipsa pluralului a dus și la dispariția Zeiței Diana din cultul zalmoxian, rămânând doar Apollon-Zalmoxis, metamorfozat între timp în... Iisus Christos... Când oare, întru grația divină, va reveni poporul român la adevăratul său cult?
     Echivalențe singular/plural din limba veche se regăsesc în dialectele românești de astăzi. Exemple din dialectul meglenoromân: scândur ”scânduri”, limb ”limbi”, ficior ”feciori”, coz ”cozi”, văț ”vaci”, surăr ”surori”. Exemple din dialectul istroromân: fețor ”feciori”, gras ”grași”, pinez ”bani”, sor ”surori”, mul'er ”muieri”, lup ”lupi”.
     Un substantiv sau un adjectiv din limba dacă, primind sufixe, puteau avea, concomitent, fie sensuri augmentative, fie de plural. Un astfel de sufix era -I, exact cum se formau unele substantive la plural în limba latină, care derivase din cea dacă. Iată câteva exemple dacice de augmentativ/plural, cu denumiri de triburi trace: ABIOI, AGRIANI, AITOLI, ALIZONI, AMANTINI, ANARTI, ANDIZETI, ANTI, APSINTHIOI, ARDIAEI, ARTACI, ASTAI, ATAMANI, AUTARIATI, AZALI, BENNI, BESSI, BIEFI, BIESSI, BISALTAI, BISTONI, BITHYNI, BOYROI, BREUCI, BRIANTAI, BRISAI, BRYGOI, BURI...  Dintr-un dicționar antic, mai aflăm că, la Geto-Daci, la semizei li se spunea ASI, substantivul având același -I ca terminație. De la Flavius Josephus aflăm și că preoții daci se numeau PLEISTAI, de unde provine și denumirea actualului municipiu Ploiești, tot cu formă de plural.
     Așadar, atât latina cât și daca formau pluralul la unele substantive și adjective cu terminația -I. Cu -I româna formează astăzi pluralul substantivelor masculine, procedeu moștenit direct din limba dacă.
     Iată și câteva exemple de substantive și adjective tracice terminate în -E: ABRETTENE, AGNAVIAE, AISYME, ALYBE, ANTIANAE, ARISBE, ARLAPE, ARSIETAE, BABULE, BARIDUSTAE, BERGULAE, BEROE, BERHOE; BIGESTE, BISANTHE, BISTUE, BIZONE, BIZYE, BOUTAE, BURNISTAE, BURZIAONE...  Cu -E se formează astăzi pluralul la substantivele feminine și o parte din cele neutre în limba română.
     La rândul său, și terminația în -URI a unor neutre la plural, în limba română, provine tot din dacă, argumente fiind nenumărate exemple din lexicul trac, consemnat de autorii antici, cu terminații semnificative: BRIPARO, BRITTURA, BYLAZORA, CABIRI, CANDILAR, CAPISTIRIA, CAPORA, CASEERA, CELEGERI, CEPORA, CIBYRA, CLEISURA, CORCYRA, CURTUZURA...
     Cercetând de aproape patruzeci de ani cultura Geto-Dacilor, am aflat că toate cuvintele limbii române, vorbite până la începutul veacului al XIX-lea, provin din limba dacă, și că DEX-ul se numără printre cele câteva mari gogomănii și ticăloșii, lălăindu-se încă în cercurile academice și universitare, frizând batjocorirea și trădarea poporului nostru. Cum se vede din exemplele de mai sus, și gramatica, Sfânta Sfintelor unei limbi, ne-a fost transmisă tot de la adevărații și vrednicii noștri strămoși, fie-le veșnică pomenirea!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu
                                                                   

Noapte umedă

- Să știi că în numele vieții
poți mângâia sau ucide! - îmi spune
gaia de pe creanga molidului.

- Uf! am strigat și am amuțit
pentru multe nopți pentru multe
și apoi după gânduri și zbucium
am luat arcul din podul strămoșilor
cu sicreată săgeată
și calm cu nervii destinși am întins
coarda și am ochit drept în inimă
gaia de pe creanga molidului.


                                                           Adrian Bucurescu

Arșiță cu vițel zgubilitic

 

     La punctul de control al oraşului Urziceni, acolo unde se desparte şoseaua către Buzău de cea spre Constanţa, stătea de veghe sergentul-major Mantelipon Plevuşcă. Era o zi de Iulie înfiorător de caldă. Deşi amurgul era pe aproape, zăpuşeala era în toi. Parcă şi maşinile, toropite de Soarele nemilos, treceau mai încet. Sergentului-major îi era lehamite să le mai oprească. Ştergându-şi cu batista deja udă transpiraţia de pe gât, agentul de circulaţie se trase mai la umbra uriaşului „borcan” , de unde de obicei veghea la bunul mers al camioanelor, autoturismelor, motocicletelor, tractoarelor, căruţelor şi cărucioarelor cu butelii de aragaz. Uitându-se la ceas, constată cu năduf că mai avea destul până la ieşirea din schimb. Uf, pe deasupra mai era şi mahmur! Petrecuse până în zori cu prietena lui, Dolores Nicovală, şefă de tură la „Bărăganul”, şi, imprudent, băuse cu ea cam fără măsură. Înainte de plecarea la serviciu, îşi clătise gura cu apă de colonie, ca să nu-l miroasă şefii, dar, drăcia dracului, acum era nevoit să-şi potolească setea cu apă caldă. Ce, nu puteau ăştia să le dea şi lor un frigider la punctul de control?
     De durere de cap şi de plictiseală, subofiţerul începu să vadă totul numai în galben. Uite, chiar acum un câine galben trece pe şoseaua galbenă – dar nu pe trecerea de pietoni! – şi se întinde cu limba scoasă la umbra galbenă a unui plop galben... Trei „Dacii” galbene trecură şi ele una după alta spre Bucureşti, dar sergentul-major nu se mai ridică de la umbra fierbinte...
     Câinele se sculă şi începu să dea târcoale uriaşului plop galben. Subofiţerul se gândi că va trece timpul mai uşor dacă va număra de câte ori se va roti câinele galben în jurul plopului galben. „Şapte... treişpe... şaptişpe.. două-ş-trei. Ei, drace, mai dai mult târcoale p-aici?”, se cam supără miliţianul. La „două-ş-opt”, câinele se opri brusc şi sergentul-major se opri şi el cu numărătoarea, înciudat şi întrebător, fără să-i dea prin cap că, poate, bietul câine nu mai avea târcoale. Aşa, buimăcit, îl scoase din schimbul galben un echipaj galben, sosit într-o „Dacie” galbenă...
     Maşina miliţiei plecă pe şoseaua dinspre Buzău. Mantelipon se aşeză cât mai comod pe bancheta din spate şi începu să picotească. Şoferul fluiera la volan pe melodia ultimului şlagăr de la Radio-Tv, „Cincinalu-n patru ani şi jumătate”. Când să vireze maşina la dreapta, ca să intre în Urziceni, motorul strănută, mai mârâi câteva secunde şi se opri. Furios, miliţianul de la volan, sergentul-major Ajoianei, deschise portiera şi coborî înjurând. Descinse şi cel din dreapta, plutonierul Mătărău. Ridicară capota şi-şi aplecară capetele asupra motorului.
     În acest timp, Mantelipon se trezi, coborî amărât de întârziere şi se lungi în iarba de pe marginea şanţului. Lângă el păşteau priponiţi o vacă şi un viţel; stăpânul acestora se întinsese şi el mai încolo, la umba unui salcâm impunător ce străjuia şoseaua. Înjurăturile celor ce studiau maşina în pană dovedeau că încă nu-i găsiseră hiba.
     -E de la carburator, auzi deodată miliţianul ce moţăia pe marginea şanţului. Surprins, se ridică într-o rână, dar nu văzu lângă el decât viţeluşul bălţat, care îl privea blajin. Se lungi iar în iarbă, plictisit peste măsură.
     - Nu pricepi? E de la carburator, auzi Mantelipon chiar lângă el.
     Enervat, sergentul-major se ridică din nou şi privi spre viţel. Numai dinspre parte acestuia se auzise glasul. „Aoleu, ce zăpuşeală a fost astăzi!”, gândi Mantelipon, aruncându-şi privirea tulbure spre tovarăşii săi, care trebăluiau fără spor în jurul maşinii.
     - Îţi repet că e de la carburator, se auzi iar misterioasa voce. Miliţianul îşi întoarse brusc faţa spre viţelul care îl privea ţintă.
     - Auzi, Ajoianei, vezi că la carburator trebuie să umblaţi, strigă Mantelipon, foarte nervos, spre cei de la maşină. Apoi îşi întoarse iar ochii spre viţelul care începuse iar să muşte iarbă cu botul lui fraged.
     După vreo cinci minute, Plevuşcă se auzi strigat de plutonierul Mătărău:
     - Mantelipoane, tu parcă nu le-aveai, bă, cu mecanica! De unde, dracului, ai ghicit, de-acolo din şanţ, că tocmai la carburator era chichiţa?
     - De la viţelu-ăsta. El mi-a suflat, răspunse cel întrebat.
     Tovarăşii săi râseră ca de o glumă bună.
     - Hai, c-a pornit, îl invitară ei. Mantelipon se urni cu greu şi se îndreptă spre maşină. Apoi se răzgândi şi zise:
     - Mi-am uitat ceva la postul de control. Duceţi-vă, că găsesc eu cu ce să vin!
     - Treaba ta. Salut!
     - Salut!
     „Dacia” porni cu viteză spre oraş. Miliţianul ajunse posomorât lângă unchiaşul ce dormea la umbra salcâmului.
     -Hei, tovarăşe, scoală!
     Moşul, nici gând. Atunci, sergentul-major scoase fluierul şi şuieră tare.
     Unchiaşul sări drept în sus.
     -Actele la control, vă rog!
     Moşul se scărpină cu dreapta după ureche şi zise năuc:
     - Apoi, măi taică, io-s din Coşereni, d-acilea. N-am acte la mine, însă, dacă vrei, mergem în sat şi ţi le-arăt.
     - Să vezi ce amendă îţi trag eu mătăluţă! Ce cauţi cu vitele pe şosea?
     - Da’ nu e pe şosea, păcatele mele, e pe marnea şanţului.
     - Şi cin’ ţi-a dat voie să deteriorezi spaţiile verzi?
     - Nepoată-mea, primăriţa din Urziceni.
     - Tovarăşa Vasilica Fâsâiac?
     - Da, tăicuţule, chiar ea.
     A fost rândul miliţianului să se scarpine după urechea dreaptă.
     - Unchiule, schimbă el macazul, ai un viţel dăştept cum nu să află. Uite, am rămas în pană şi el mi-a... aaa... dat de-nţeles că defecţiunea e de la carburator.
     - Şi nu era de la carburator?
     - ?!?
     Mantelipon ezită oarecum, după care întrebă:
     - Se pricepe la maşini?
     - Păi, cum nu, răspunse moşneagul zâmbind, păi, el toată vara a păscut pe marnea şoselei. A hi început să le cunoască.
     - Tovarăşe, nu mi-l vinzi mie?
     Moşul se cam miră:
     - De, măi taică, io l-aş da, că nu prea mai am cu ce-l ţine, că nepoată-mea nu prea are timp de mine. Da’ vorbeşti sirios?
     - Foarte serios.
     - Păi, hai să facem actele. Trecem şi pe la cârciumă, îl luăm pe secretar de-acolo, şi mergem la sfatul popular. Pe dumneata n-o să te rifuze, chiar dacă e cam târziu.
     - Hai!
     Moşneagul se duse spre cele două vite, le scoase pripoanele, le mână pe stânga şoselei, şi plecară tuspatru, agale, spre Coşereni. Pe drum, viţelul nu mai scoase însă nicio vorbă.

                                                                   *
                                                           *             *

      Încă nu răsărise Soarele, dar spre Manasia cerul se făcuse purpuriu, anunţând iminenta apariţie a măreţului astru. Vrăbii gureşe umpluseră curtea miliţiei de zarvă. Cu capul pe masa de la biroul de informaţii, locotenentul Tudose Stăncuţă, ofiţer de serviciu, aţipise fericit. Doar puţin timp îl mai despărţea de ieşirea din schimb. Şi asta nu era cea mai mare bucurie. Revanşa, mult visata revanşă asupra comandantului său sosise! „Dinamo” pierduse Cupa României la fotbal, în favoarea „Stelei”. În urma pariului încheiat cu şeful, alaltăieri, înfocatul stelist Stăncuţă trebuia să intre în posesia celor două mii de lei cu care pariase pentru meciul de ieri.
     Locotenentul se trezi şi se întinse de-i pârâiră oasele. Auzise zgomote în dosul uşii, care se deschidea încet. Stăncuţă se frecă iute şi cu nădejde la ochi şi sări în picioare. Nu-i venea să creadă ce vedea. Din uşă îl privea un cap de viţel!
     -Ho, boală! Nieee, strigă ofiţerul de la ghişeu.
     Uşa se deschise de tot, şi viţelul, ferindu-se, intră în sediu. În urma lui se ivi sergentul-major Plevuşcă, zâmbind şi agitând un băţ de salcâm.
     - Să trăiţi, tovarăşe lent!
     - Mantelipoane, ai înnebunit complet? Acum trebuie să vie şeful.
     - Păi, pe dumnealui l-aşteptăm şi noi. Ştiu că-i şucărit c-a pierdut „Dinamo”, şi d-aia i-am adus un meşter pe cinste. Cel mai tare mecanic-auto din judeţ.
     - Bă, tu ai băut de dimineaţă.
     - Ei, am luat şi eu un păhărel de vişinată. Se merita. Am făcut cea mai bună afacere din viaţa mea.
     Stăncuţă îl privi aiurit.
     - Bă, sergent-major, de mult am vrut să te-ntreb: de ce-ţi zice ţie Mantelipon? Ce nume mai e şi-ăsta?
     - Păi, pe naşă-meu îl chema Pantelimon. Mie mi-au greşit numele pe certificatul de naştere, că toţi erau băuţi. Şi-am rămas aşa, Mantelipon, răspunse Plevuşcă, abia stăpânindu-şi veselia.
     - Aha!
     Locotenentul rămase trăsnit. Apoi, revenindu-şi, se răsti:
     - Scoate imediat mamiferul de-aici!
     -Nu, tovarăşe lent, permiteţi să raportez: i l-am adus lui şeful.
     - Bă, tu eşti zdravăn la cap?
     - Da, să trăiţi, mulţumesc de-ntrebare. Eu ca eu, dar viţelul e şi mai zdravăn.
     În toiul disputei lor, auziră o pereche de cizme bătând milităreşte pavajul. Pe uşă intră locotenent-colonelul Bălmăjoiu, comandantul Miliţiei Orăşeneşti, vânăt la faţă. Stăncuţă luă poziţia de drepţi şi salută îngrozit:
     -Să trăiţi, tovarăşe colonel! În timpul serviciului meu nu s-a-ntâmplat nimic deosebit.
     Comandantul holbă ochii spre viţel. Plevuşcă salută şi el:
     - Să trăiţi, tova...
     - Cum, bă, Stăncuţă, nu s-a-ntâmplat nimic deosebit? Păi, ce-i cu fiara asta aici? întrebă Bălmăjoiu, tremurând de furie.
      -Eu, să trăiţi, am adus acest pui de vacă, cel mai bun mecanic-auto din judeţ. Cred că trebuie să-mi decontaţi banii care i-am dat pe el.
     - Cuuum? Ceee? zbieră Bălmăjoiu. Duhneşti a butoi. Ar trebui să-ţi faci harakiri. Îţi baţi joc de Miliţia Republicii Socialiste România?
     - Nu, să trăiţi... bâigui Plevuşcă, uimit de reacţia superiorului. Am vrut să vă fac o surpriză.
     Comandantul simţi că se îneacă de necaz. Dădu din mâini a lehamite şi o luă la pas spre biroul său. Intră şi trânti uşa după el. Câteva bucăţi de tencuială se desprinseră de pe pereţi. Uşa se deschise iar şi Bălmăjoiu răcni dinlăuntrul biroului:
     - Lent Stăncuţă, fuga marş la mine!
     - Ordonaţi! răcni şi Stăncuţă şi alergă la datorie...

                                                                          *
                                                                   *           *

     Cam la o săptămână după aceste întâmplări, Mantelipon Plevuşcă, în civil, păştea viţelul pe malul Ialomiţei. Degradat şi trecut în civilie, se trezi fără niciun rost pe lume. Ba, adeptă a uniformelor, Dolores îl părăsise şi ea, fâţâindu-se acum prin oraş alături de sergentul-major Ajoianei. „O nenorocire nu vine niciodată singură”, filosofă Mantelipon. Şi viţelul îl dezamăgise. Deunăzi, îl dusese în curtea unui vecin căruia i se stricase maşina. Îl trăsese pe viţel de lanţ în jurul rablei, dar acesta refuzase să-şi dea vreo părere. Vecinul trântise poarta prea tare după plecarea vizitatorilor, iar lui Mantelipon i se păruse că aude în urmă ceva despre spitalul de la Bălăceanca. Oftă amărât. Nu prea avusese noroc în viaţă. La ei, în satul Pupezeni, tovarăşii de joacă îl luau mereu peste picior. După ce mai crescuse, tatăl său îl trimisese în lume, sfătuindu-l:
     -Mantelipoane, du-te la militărie! Ai şi tu o calitate: eşti ascultător.
     Soarta îl aruncase la miliţie, în târgul de câmpie. Cumpărase de curând o căsuţă, şi era mulţumit că nu intrase în planurile de demolare. Ce necaz a dat peste el şi cu viţelul ăsta! I-a distrus cariera şi nu va mai ajunge niciodată plutonier-major. Gândindu-se mai bine, îşi zise că de fapt numai Dolores l-a terminat. Ea îl nărăvise la băutură. „Lasă că-l văd eu şi pe Ajoianei mâine-poimâine civil!”, se mai consolă el. Se hotărâse. Deseară va duce viţelul cu pricina în oborul unui ţăran din Manasia şi i-l va lăsa ăluia să se descurce cum o şti. Se făcuse de amiază. Mantelipon despriponi animalul şi se îndreptă spre casă, trăgând pacostea după el.
     Numai că ţăranul, îngrozit de apariţia viţelului în ograda sa, fiindcă nici nu prea avea cu ce-l ţine şi era şi interzis să-l taie, umblase din om în om şi, aflând al cui era, i-l înapoie stăpânului.
     Într-o zi, bând o bere la cârciuma de-i zicea „Pufoaica ruptă”, de la marginea oraşului, ex-miliţianul vorbise cu un pietrar, care avea „ARO” şi remorcă, să ducă viţelul spre Colelia, în inima Bărăganului, să nu mai ştie nimeni al cui este.

                                                                     *
                                                              *           *

     Aşa că, pe la miezul unei nopţi de August, un „ARO” argintiu trăgea o remorcă pe şoseaua Bucureşti-Constanţa. La intrarea în comuna Căzăneşti, maşina o luă la stânga, apoi peste calea ferată. În fine, până ce să ajungă la Colelia, o coti pe un drum, oprindu-se la marginea unui lan de porumb. Pe cer tremura o mare de stele. Viţelul fu dat jos, şi Mantelipon îl atinse duios cu mâna dreaptă între corniţe, apoi îşi luă bun-rămas:
     -Adio. Fii fericit!
     Oamenii se urcară în maşină. Până să pornească din nou motorul, auziră limpede:
     -La revedere. Drum bun!
     Şoferul privi surprins spre Mantelipon şi vru să coboare.
     -Nu. Nuuu! ţipă cu spaimă fostul miliţian. Mână, mână mai repede! O să-ţi spun eu ce şi cum.
     Din ce în ce mai uimit, pietrarul porni motorul. Deşi în toiul nopţii, tot arşiţă era.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu
                                                                                            

Patimi superbe

Nu-mi pomeni de neliniște, nu,
plop argintiu!
Săgețile albe ale Lunii
pe mine mă caută.

Nu-mi pomeni de broboane de sânge, nu,
mac plăpând!
Vântul sălbatic
pe mine mă strigă.

Nu necheza haiducește, nu,
mânz de Bărăgan!
Frâul în pietre scumpe
e pe măsura mea.

Nu mai lătra așa furios,
câine-lup suplu și mândru!
Biciul de mătase și plumb
pentru mine se zvârcolește.

Nu mai bate așa nervos,
inimă chinuită!
Lama curbată a curcubeului
ne aduce liniște.

Nu! Nu mai ritma a tristețe,
inimă chinuită! Nu!


                         Adrian Bucurescu

Odaie țărănească

                                                              Sărățeni, județul Ialomița

          Haiducească

                              Lui Cornel Nistorescu

Alelei, ciocoi bogate,
De ți-ar crește-un gheb în spate,
Cu toți banii datorați
Și pe furiș numărați!

                                                   Folclor

Amurg de inimă

Ce violetă-i astă seară Luna!
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce straniu latră câinele întruna
La starterul neonului de ceară!

Și dragostea e doar o ironie
A ierbii ce se leapădă de verde.
Cel ce iubește mult o simfonie
Va pierde mult din sine. Cât va pierde!

Ce multă promoroacă pe orgolii
Și ce de rouă-n sufletele noastre!
Nici n-ai visa că stoluri mari de molii
Pândesc mătasea stelelor fiastre.

De-atâta optimism prin jiur îți pare
Că ți se face greață uneori,
Deși prin piept nervurile de gheață
Nu ți-au ucis iubirea pentru flori.

Cum pâlpâie neonul alb de ceară,
Ce straniu latră câinele întruna!
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce violetă-i astă seară Luna!


                             Adrian Bucurescu

Un prieten mult drag mie

                               
                                                                                  Bobiță, pe Pământ și în Cer

Moara Plângerii

       

Sunt prea multe geamuri închise
Cad prea multe ploi peste vise
Podul din față a tot putrezit
și iazul demult nu s-a fost limpezit.

De-un timp deseori tresar eu când
năvalnic îmi bate în tâmple un gând
de o moară anume cu tâlc auster
ce macină noapte și zi un mister.

La hanul de-alături cu nume de pește
lumea cântă și chefuiește
doar din când în când oaspeții pălesc
când din iaz se aude un plâns nefiresc.

De aceea iubito uneori mă înspăimânt
apoi uit cu tine și râd și cânt
cu toate că primenirea noastră
lasă rece marea cupolă albastră.


                                   Adrian Bucurescu

Tăblițele dacice de la Sinaia

          < Întoarcerea Celor Doi Zei >

     ON POYRIM SETO MESOON ! MEGAL CENEO SINOM ZOAYO! OLGEN TASOIE DOYE SAVELO OYHIE VORM OROTON PAN. O NOSO COTO SOPEZIEO PATRIDO DAVO GETO. COT PASLOE GENEO G HRAP SARMY GETOYZO! DYEO ZAVELIO O SANGEO TRONO GIHOSI. EHO BOEROVYSTO O AMO SEOT ZI POFILO ASO MAGINO.

     Tălmăcirea:

     Să înfrânăm pofta de mâncare! După cină, să dormim până la ziuă!
     Sfinții Magnifici, Cei Doi Savelo, S-au ivit în vremea domnului Oroton. Cei Prea Curați au fost supușii putreziciunilor din Țara Geților. 
     // Cine conduce neamul să fie ales de Sfatul Vitejilor! 
     Cei Doi Savelo Se vor întoarce la cei sărmani. 
     Eu, Boerovisto, am fost ales, și cu poporul m-am identificat. 

                                  Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005