Moșii de Iarnă

 

                Rugă pentru Dalbii de Pribegi

Un Simbol al Suveranității: Crinul

 

 

          Coroana și Sceptrul 

     Poate că printre cititorii acestei pagini sunt și unii care au observat asemănarea dintre Coroană și Crin.

 

    Simbol al suveranității, implicit al monarhiei, Floarea de Crin apare și pe Stema României, în capătul sceptrului ținut în gheară de către Vultur.  

 

     Cu mult mai clară, această glorioasă floare împodobește sceptrul din Stema Regală a României Mari. 

     Dar de ce oare a fost crinul ales ca semn al forței, al suveranității? Denumirea lui getică era CORONIS, atestată și ca nume al unei Nimfe care l-a crescut pe Dionysos. Ca de obicei în graiul strămoșilor noștri antici, termenul are mai multe sensuri: 1. CO RONIS ”Pe Deasupra; La (în; pe; de; cu) Vârf; Cu Colți; Cu Coarne; Care înțeapă; Care (se) taie; Care (se) croiește;  Care (se) gravează; Care (se) scrie; Care (se) desenează; Cel Împodobit”; cf. rom. cu; rană; a (se) răni; latin. reno ”a pluti deasupra apei”; ornus ”frasin de munte; suliță din lemn de frasin”; reno, rheno ”bundiță din piele de ren”; orno ”a împodobi; a orna; a înălța; a onora”; franc. renne ”ren”; germ. Runen ”rune”. 2. CORO NIS ”Care crește; Cu (în; la; de; pe) Vârf; Cu Forță; Cu Vrednicie; Care (se) apără; Care (se) ocrotește; Care (se) salvează”; cf. rom. care; nas; naș; a năși; latin. nisus ”sforțare; efort”; alban. nuse ”mireasă; noră”; got. nasjan ”a salva”. 3. CORONIS ”Creștere; Călăuzire; Cultivare; Vârf; Înălțime; Superioritate; Conducere; Forță; Întremare; Înviorare; Însănătoșire”; cf. rom. grâne; crin; hrean; cornaci, cornișor (bot.); coroană; a (se) încorona; corn; horn; gorun; hrană; a (se) hrăni; carne.

 

     Crinul este cultivat prin grădini pentru florile lui albe-strălucitoare sau de alte culori, și cu miros foarte puternic. Foliolele perigonale macerate în untdelemn constituie un remediu casnic și clasic pentru răni. Frunzele de crin se puneau pe răni, tăieturi și arsuri, iar petalele unse cu miere, pe beșica cea rea, la bubă neagră și tăieturi. Pentru bășică în gură, se fierbeau în lapte dulce, care se ținea călduț în gură. Florile se puneau într-o sticlă cu apă, se astupau bine și se foloseau împotriva durerilor de ochi. În alte părți, petalele ținute în rachiu se întrebuințau împotriva petelor de pe față și a usturimii ochilor. Ceaiul de flori de crin se lua pentru curățirea sângelui. Se mai folosea la poală albă, în amestec cu sulfină albă, trifoi alb și rădăcină de bujor. Ceapa de crin fiartă se punea pe umflături, pe buboaiele ce dau în copt și pe pieptul bolnavilor de tuse. Se mai prepara din ea o alifie pentru creșterea sprâncenelor; se pisa o ceapă mai mare sau două mai mici, se puneau într-o ulcică cu o lumânare de seu și se lăsau să fiarbă împreună, apoi se lua seul curat de deasupra, se spăla bine în apă și se ungeau cu el pe sprâncene, în fiecare seară înainte de culcare.

     În Bucovina, se spunea că a crescut din inima unui călugăr tânăr. Este un vechi simbol al curățeniei, al castității.

 

     În etnobotanica românească se mai află și crinul-de-pădure, crinul-de-baltă, crinul-de-toamnă și crinul galben, tot cu flori frumoase. Și acești crini se întrebuințează ca leacuri pentru diferite boli.

     Aproape sinonim cu CORONIS era și LAISCUS, atestat ca nume traco-dalmat. Iată și tâlcurile: 1. LAIS CUS ”Plantă Cultivată; Plantă cu Colți; Plantă care (se) înțeapă; Crenguță Gravată (Desenată); Lujer Cusut; Vlăstar Brodat; Plantă Împodobită; Rămuriș Minunat; Împletitură Fermecată; Cununa Magului; Frumos Tare”; cf. rom. loază ”viță-de-vie; ramură verde; vlăstar; ornament vegetal sub formă de ramuri împletite, în sculptură sau în orfevrărie”; leasă ”împletitură de nuiele”; lis ”(despre cai și câini) cu părul sclipitor și cu o pată albă pe frunte, pe bot”; latin. lysis (arhit.) ”ciubuc la o cornișă”; alban. lese ”grapă”; lesoj ”a grăpa”; lis”stejar”; lesh ”lână”; franc. lys ”crin”; rom. a coase; frumoasă coz ”extraordinar de frumoasă”. 2. LAISCUS ”Superioritate; Forță; Întărire; Apărare; Păstrare; Ocrotire; Călăuzire; Conducere”; cf. rom. lască ”îndrăzneală; favoare; grație; protecție”; lăscaie ”monedă de aramă care a circulat în Țările Române în a doua jumătate a sec. XVIII; oală de lut cu două toarte”; lascav ”binevoitor”; Lațcu - voievod al Moldovei în anii 1368 - 1373; Lascu, Lețco (n.). 

     Așadar, LAIS CUS ”Cununa Magului (Magică)” și LAISCUS ”Forță; Protecție; Călăuzire” erau atribute ale suveranități, ale unui conducător. 

 

     Astfel se explică și cununa din herbul încrustat pe crucea de mormânt a ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, în cimitirul de la Sărățeni, județul Ialomița. Semnul se mai numește și Cununa Virtuților.

     Din LAIS Francezii au chiar lys ”crin”. Fleur de lys ”Floarea de crin” este simbolul heraldic al regalității, provenit din tradiția monarhică. Expresia fleur de lys a apărut sub domnia lui Ludovic al VII-lea, iar florile de crin de aur pe câmp de azur  au devenit stema Franței și emblema specifică a regalității ei. 

 

     Întorcându-ne la tradițiile noastre, vedem crinul asociat cu dorul, ca în acest superb cântec popular:

- Marie, Marie,

Ia spune-mi tu mie:

Care floare-nfloare

Noaptea pe răcoare?

- Floarea crinului

Și cu-a dorului

Aia floare-nfloare

Noaptea pe răcoare...

                                                                                                   Adrian Bucurescu

Leurda

 

 

          Leacuri și rosturi daco-române 

 

     Ca toate plantele din etnobotanica românească, și denumirea leurdei este moștenită din limba tracă, atestat fiind un nume masculin messapic, LAPAREDON. LA PAREDON se traduce prin  ”Cel Drag; Cel Plăcut; Cel Curat; Cel Strălucitor; Cel Ardent; Cel Iute; Cel Înțepător; Care (se) taie; Care (se) desprinde; Care (se) eliberează”; cf. rom. la; lui; frățân; prieten; feredeu ”cadă pentru îmbăiat; local public pentru făcut baie; stațiune balneară”; furtună; bardă; firidă; germ. Parade, franc. parade ”paradă”. Sintagma întreagă, LAPAREDON, are următoarele tâlcuri: ”Ardență; Iuțeală; Acreală; Înțepare; Tăiere; Despărțire; Eliberare; Desprindere; Extindere; Întindere”; cf. rom. a se lăbărța; latin. liberatio, -onis ”liberare; eliberare; achitare la judecată; achitare a unei datorii”. În românește, evoluția fonetică a fost aceasta: LAPAREDON > *LAWAREDON > * LAUAREDON > *LOERDAN > LEURDA > leurdă ”plantă de pădure folosită în locul usturoiului; coastă de deal lungă”; leurd ”chișleag; lapte acru; persoană mâncăcioasă și guralivă”; Leordeni (loc.); Împrumutând devreme termenul românesc, bulgara și ruteana l-au păstrat sub forma levurda, mai apropiată de originalul tracic. 

     Leurda apare primăvara foarte devreme și crește prin păduri, tufișuri, livezi și fânețe. I se mai spune aior, ai-sălbatic, arpagic, ai-de-munte și crin-de-pădure. Ai este o veche denumire a usturoiului. De altminteri, leurda se folosește în unele zone în loc de usturoi. Din ea se face și salată, uneori amestecată cu untișor.

     Leurda conține carotenoizi, vitaminele A și C, vitamine din complexul B, levuloză, ulei eteric complex, săruri minerale, calciu, fier, fosfor, natriu, magneziu, cupru și proteine.

     Ceaiul din frunze de leurdă se lua în boli de rinichi. Se mai întrebuința și ca depurativ, antiscorbutic și diuretic.

     Ca hrană și leac se folosesc frunzele, culese primăvara, proaspete, și bulbii, care se recoltează din luna August până în Octombrie. 

 

     Iată și o rețetă foarte simplă: Se taie leurda cu un cuțitaș, pentru a nu o scoate afară cu tot cu rădăcină, care trebuie să rămână în pământ pentru a permite regenerarea plantei. Pentru o porție delicioasă de salată cu leurdă, se prepară o mână de frunze proaspete, care se spală bine cu apă călduță, se taie mărunt și se pun într-o strachină sau într-un castron. Se amestecă apoi cu o linguriță de oțet de mere, un vârf de cuțit de sare și o jumătate de linguriță de ulei, după care se mănâncă în maxim 30 de minute de la preparare.

     Poftă bună!

                                                                                                           Adrian Bucurescu

CEKA - poliția secretă sovietică

 

                    Cekiștii aveau uniforma neagră!

Baphomet, Idolul Templierilor

                                                                    Mitologie celtică

 

           Împăratul-Cerb 

     Numele Baphomet a apărut pentru prima oară în stenogramele proceselor Templierilor, la începutul secolului XIV. În secolul XIX, a fost popularizat datorită unor scrieri pseudoistorice, care au încercat să lege Cavalerii Templieri de ale conspirației, discutând despre distrugerea Ordinului lor. Numele Baphomet a devenit atunci asociat cu o imagine de ”capră sălbatică”, desenată de Eliphas Levi. Pe brațe, enigmatica făptură poartă cuvintele latinești SOLVE și COAGULA. Din păcate, imaginea a fost preluată de sataniști, blestemați fie ei în veci, de parcă nu era destul cât au pătimit Cavalerii Templieri, acuzați că se închinau la Baphomet!

     De certă origine geto-dacică, supranumele BAPHO MET are și tâlcul de ”Cel mai Mare Sfânt”; cf. rom. popă; latin. papa ”episcop; papă”; popa ”sacrificator al animalelor de jertfă, în timpul ceremoniilor religioase”; alban. pop ”popă”; rom. moț; alban. i madh ”mare”. Încă un tâlc, în favoarea identificării; BAPHO MET ”Divinul Poet; Măiestrul Cântăreț; Sfântul Profet; Divinul Povestitor; Sfântul care pre-vede; Divinul Țintaș”; cf. rom. popă; latin. papa; popa; alban. pop; rom. madă ”pietricea pentru jocuri de copii, ca să ochească o țintă”; latin. modus ”măsură ritmică; ritm; ton; mod muzical”; grec. mythos, latin. mythus ”mit; legendă”. În fine, din BAPHOMET ”Prevestire; Prevedere; Ferire; Ascunziș”, româna a moștenit bufniță și pivniță.

     În tradițiile românești, Sfântul Ion este cel mai mare ca rang, stând chiar la dreapta lui Dumnezeu. În mai multe postări, am demonstrat că ION era un nume al lui Orfeus, însemnând chiar ”Sfânt”; cf. rom. Ian-Caloian, Moș Ene (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”. Totodată, miturile antice afirmau că Orfeus era fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. De altminteri, în iconografia antică, vestitul poet și cântăreț poartă pe cap celebra cușmă geto-dacică, sugerând originea lui etnică.

     Întrucât împăratul atlant Ion Orfeus, scârbit de moravurile epocii lui, a părăsit palatul imperial și s-a refugiat în Munții Bucegi, în sălbăticie, este înfățișat deseori înconjurat de animale. 

                                                               Coif din tezaurul de la Peretu

     În imaginea mitologică celtică, eroul are coarne de cerb pe cap, simbol al rangului său împărătesc, acela de purtător de coroană, termen înrudit cu corn. Astfel, Cerbul a devenit simbolul împăratului-profet, și așa apare deseori în iconografia geto-dacică, îndeosebi pe coifuri.

                                                          Coif din tezaurul de la Agighiol

     Chiar și numele tatălui său, împăratul OEA GRUS, se traducea prin ”Căprior (Cornut) Mare”; cf. rom. oaie; gras; gros. 

     Că Sfântul Ion era simbolizat printr-un Cerb o dovedesc câteva colinde românești, unde, printre altele, eroul mărturisește acestea: 

(...) Și vânară cât vânară,

Și vânar-o zi de vară,

Până colo cătră sară,

Și nimică nu aflară,

Numai cât un cerbușor,

Cerbușoru-i surișor.

Și pe dânsul mân-au pus

Și acasă l-au adus,

După masă că l-au pus,

Și-a-ntins arcul să-l săgete.

Iară cerbul a oftat

Și din gură-a cuvântat:

- Ho, ho, ho, nu săgetați,

Vieața nu mi-o luați!

Că eu nu-s cerb cum credeți

Și după cum mă vedeți,

Ci-s Ion

Sânt-Ion,

Nănașul lui Dumnezeu! (...)

          

                                  

     Acum să ne uităm și la Capra noastră, personajul principal din ceata colindătorilor din sărbătorile de iarnă! Seamănă sau nu cu ”Capra Sălbatică” desenată de Eliphas Levi? Nu este ea chiar BAPHOMET?

                                                                                                               Adrian Bucurescu

De Ursită

 

                                                                                                 Colecție particulară

Săptămâna Leneșilor

 

 

          Din folclorul românesc: 

De la părinți am apucat

Lunea, marțea n-am lucrat;

Miercurea e o zi mare,

O țin pentru multe boli;

Joile sunt legate,

Căci nu vreau să fac păcate.

Vinerea-i o zi scumpă,

Nu mă prea silesc la muncă;

Sâmbăta m-am apucat

Ș-am făcut o bubă-n cap.

Ce să fac? Să sar în pat, 

Să scap de buba din cap.

Duminica-i o zi împărătească,

Toată lumea s-o cinstească.

Luni este Lunei,

Marți, Macoveiu,

Miercuri, Miercurele, 

Joi, Joia Iepelor,

Vineri s-au strâns unsprezece vineri,

Sâmbăta se face pomană în sat,

Să nu mă duc ar fi păcat.

Duminică a lăsat Dumnezeu

Să mă odihnesc și eu.