KOG A ION

       Sfântul Ion al Geților


      Misterele Muntelui Sacru

      Muntele ce adăpostea peștera unde se retrăgea marele preot al Geților se numea Kogaionon. KOG AIO NON însemna ”Capul Celui Vrednic; Capul Celui Sfânt”. Cf. arom. cocă, alban. koke ”cap”; rom. aia; îi; alban. ai ”acel; acela”; rom. nun; nană; nene; latin. nonnus ”călugăr”.  În ”Geografia” (VII, 3, 5), Strabon scrie: ”Tot așa și acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numeau Geții; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături”.
     KOG A ION, abreviere din KOG AIO NON, înseamnă ”Capul lui Ion; Capul Magnificului; Capul cel Slăvit; Capul Conducătorului”; cf. rom. cucă; chică; arom. cocă, alban. koke ”cap”; rom. Ion - titlul voievozilor, ulterior abreviat în Io; uină ”mătușă”; alban. hyjni ”zeu; divinitate”; uiane ”imensitate”; grec. aion ”eternitate”; ion ”care merge”.
     În vremurile de demult, KOGAION era și denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut astăzi ca ”Sfinxul Românesc”. Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomița, căreia Geții îi mai spuneau și NAPARIS ”Cerescul; Divinul; Minunatul”; cf. rom. nafură (pop.) ”anafură”; nufăr. Evident, lăcașul marelui preot era Peștera Ialomiței.
     Cercetând de ani buni istoria și tradițiile strămoșilor noștri, am înțeles de ce Sfântul Ion este sărbătorit într-o zi de șapte. Astfel, unul din supranumele celui mai mare profet, poet și cântăreț al Antichității era DAVON ION, cu tâlcul de ”Sfântul Ion”; cf. ARGE-DAVON - capitala imperiului lui Buerebuistas;  latin. divinus ”divin; al Zeilor; minunat; admirabil; divin; imperial”.
     Cum am mai arăttat de mai multe ori în ceea ce am scris și publicat, Geții aveau obiceiul de a interpreta în cât mai multe chipuri termenii din limba lor. Recent, sub titlul ”Ștefan cel Mare, în Oastea lui Zalmoxis”, am văzut că numeralul ”13” era compus din ”Cinci-Opt”. Tot așa, DA VON se înțelegea și ca ”Doi-Cinci; Șapte”; cf. rom. doi; două; latin. duo, duae ”doi; două”; alban. dy ”doi; două”; rom. pum (arh.) ”pumn”; germ. funf, sued. fem ”cinci”; got. sibun, germ. sieben, engl. seven ”șapte”. Astfel, DAVON ION însemna și ”Sântul Ion” și ”Slăvit pe Șapte”.
     Că Sfântul Ion era cinstit de strămoșii noștri antici o dovedește și denumirea pelinului în graiul geto-dacic: ABSENTHION RUSTICON. Iată și tâlcul: AB SENTH ION RUSTI CON ”Cu care Sfântul Ion Suferințele (Bolile; Relele) alunga”; cf. latin. ab ”de; de la”; rom. Sânt-Ion; rast ”inflamație a splinei”; rojdă ”boală a cerealelor”; a rojdi ”a sparge; a juli; a roade; a răni”; a rujdi ”a juli; a jupui; a zdreli; a zgâria”; a se răsti; a goni. Pelinul este și astăzi, la Români, o plantă de leac, chiar sacră, fiind asociat la mai multe sărbători populare. 

     Cum am mai scris, ION era un supranume al împăratului profet OR'FEUS, al cărui nume mai însemna și ”Aripă; Înaripatul”. Iată de ce, în cele mai multe icoane românești, Sfântul Ion este reprezentat cu aripi!


                                                                                                                    Adrian Bucurescu

Iarnă grea

                                                    Tablou de Gheorghe Petrașcu

Pădure în iarnă

                                                               Tablou de Isaac Levitan

Moscova, iarna, pe Colinele Vrăbiilor

                                                            Tablou de Ivan Aivazovski

Tărâmul Zânelor

        Ce a mai rămas din cetatea natală a lui Mihai Viteazul

     Ocolul Zânelor

     Nici să-i pici cu ceară nu ar admite istoricii oportuniști că Amazoanele, nu doar că au existat, dar și-au avut sediul principal la Nord de Dunăre. Autorii antici, mai apropiați temporal de aceste femei teribile, sunt însă foarte limpezi în ce le privește. Unul dintre cei mai importanți dintre ei este Eschil, care a trăit în  anii 525-456 î.e.n. În tragedia ”Niobe”, el pomenește de fecioarele războinice, pricepute la călărie și iscusite arcașe, care trăiesc pe malurile Istrului, adică ale Dunării. La rândul său, poetul Pindar, care a trăit în anii 522-438 î.e.n., scrie că Amazoanele locuiesc pe lângă Dunăre. Mai sunt nenumărate dovezi, scrise și arheologice, că Amazoanele chiar au existat și că sediul lor regal era, după cum am mai scris de mai multe ori, lângă Lacul Sacru SARATOKOS, astăzi Sărățuica, din județul Ialomița. Însuși numele Bărăganului vine de la BELA GHINES ”Doamnele Războinice”; cf. rom. bală ”șarpe mare”; a păli ”a lovi”; latin. bellum ”război; luptă; bătălie”; engl. war ”război”; grec. gyne ”femeie”; engl. Queen ”regină”. BELA GHINES este denumirea sinonimă cu AMA ZONES, tălmăcită tot prin ”Doamnele Războinice”; cf. rom. a da iama; uimă ”tumoare; inflamație”; a (se) uimi (arh.) ”a tulbura; a zăpăci; a buimăci”; zână; alban. zane ”zână”; zonje ”doamnă”.
     Atacate de Sud-Dunărenii conduși de regele Poseidon, Amazoanele au fost învinse, iar regele a luat-o de soție pe Kleitho, prințesa moștenitoare. Amănunte privind aceste întâmplări din negura vremii ne-a lăsat înuși Platon, în dialogul ”Kritias”.
    Vitejia suprafirească a Amazoanelor i-a impresionat atât de mult pe antici, încât sunt pomenite până astăzi.

                                                        Amazoanele, pornind la război

     Dar ce legătură au aceste minunate doamne cu cetatea unde s-a născut cel ce avea să fie cel mai mare voievod român, Mihai Viteazul? În Evul Mediu, cu denumirea de Cetatea de Floci, adică ”Cetatea de Lână”, a fost capitala județului Ialomița, fiind a doua ca importanță și mărime după capitala Țării Românești, Târgoviște. Nici lâna aceea nu era oarecare, ci legendara ”Lână de Aur” a Argonauților, dar despre aceasta, altădată...
     Totuși, paralel cu denumirea respectivă s-a păstrat și alta, cu mult mai veche, anume ZOR ZANOS ”Ocolul Zânelor; Grădiștea Luminoaselor”; cf. rom. în jur ”înconjurare; ocol; împrejmuire”; lat. gyro ”a întoarce în cerc”; gyrus ”cerc; spirală”; alb. xhiro ”rotație” - pronuțat giro; rom. zână; geană (de lumină); alban. zane ”zână”; zonje ”doamnă”. Tâlcul toponimului se referă la un avanpost al Amazoanelor, la Dunăre, fluviul care le despărțea de dușmanii lor balcanici. De acolo provine desigur și numele orașului Fetești, ce va fi fost tot un avapost dunărean.
     Din ZORZANOS româna a moștenit două denumiri: zorzoană ”podoabă; înfloritură” și Giurgeni, actuala denumire a localității unde s-a născut Mihai Viteazul, trecută mai întâi prin forma *Jurjăn.
     Desigur, vrednicul domn, căruia în timpul vieții i s-a zis și Mihai-Crai, adică ”Mihai-Rege”, nu s-a născut întâmplător în Tărâmul Zânelor și la vărsarea în Dunăre a Râului Sacru al Geților, NAPARIS, zis actualmente Ialomița! Sacră i-a fost nașterea, Sublimă i-a fost viața, Primită în Rai i-a fost jertfa!


                                                                                                                    Adrian Bucurescu

Cei Trei Magi de la Răsărit erau Geți!

     Biserica bizantină Sant'Apollinare Nuovo. Ravenna, Italia.

     Se vede limpede că Magii de la Răsărit sunt înveșmântați în straie geto-dacice. O inscripție în versuri, de pe un altar de piatră, descoperit aproape de Struga, Macedonia, este cât se poate de lămuritoare:

MAKON TE EYS-OY
EPIK A DOS NEYKOI
MA CHATAS
GEN TH-IOY KAS
PHILIP POS MOYNTAN
NOYANE THEKAN
S-TRA TE GONI I KIAN

     Tălmăcirea:
”Magii, dacă au auzit vestea despre Cei Doi Născuți pe țărmul de Apus al Lacului Alb, în taină s-au pornit îndată de la Marea Neagră, câteștrei în goana cailor”.

      Cei Doi Născuți erau Gemenii Divini, Fiii Mariei, Zeița Supremă.
     Spre Lacul Alb, cum i se mai spunea Lacului Sacru al Geților, actualmente Sărățuica, Magii au venit de la Răsărit, adică din Dobrogea, căreia în Antichitate i se spunea Scythia Minor. Și pentru că Scyții erau un neam iranian, a rămas povestea că Magii au venit din Iran! Cum se vede și în mozaicul de la Ravenna, erau Geți curați.

                                                                  Adrian Bucurescu
    
 

                                     

Peisaj de iarnă

                                                           Tablou de Ivan Aivazovski