Stejarul

   

          Datini daco-române

     O dovadă de netăgăduit că la Geto-Daci stejarul era copac sacru este celebra scenă de pe Columna lui Traian, unde mărețul rege Decebal se sinucide la poalele unui stejar, căruia i se văd limpede frunzele dantelate.

     În scrierile antice se spune că Zalmoxis a predicat și la Celți, explicându-se astfel faptul că și Druizii considerau stejarul arbore sfânt.De altminteri, în povestirile geto-dacice se spune că stejarul a fost copacul la poalele căruia Însuși Zalmoxis a fost iluminat, iar mai târziu a fost săgetat de Scyți tot la umbra acelui stejar, pe când dormea.

     De aceea, în graiurile tracice, stejarului i se mai spunea și STA GEIRA ”Cel Rotat; Care (se) împrejmuiește; Care (se) înconjoară; Care (se) îngrădește; Care (se) apără; Care (se) ocrotește; Cu (în) Grație; Cu Strălucire; Care (se) luminează; Care (se) iluminează”; cf. rus. șto ”ce”; rom. în giur ”(arh.) ”în jur”; ceair ”loc (înconjurat cu gard) de păscut caii; ocol îngrădit în care se țin vițeii”. Din STAGEIRA, româna a moștenit stejar.

     Geții îi mai spuneau stejarului și USTA DAEMA ”Frunze Dințate; Cu Frunza Dantelată; Cu Frunze Crestate (Împunse)”; cf. AMAL-USTA - o plantă medicinală dacică; got. asts ”ramură”; rom. teamă; a se teme; a geme; latin. dama, damma ”ciută; căprioară; căprior; cerb”; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”; tume ”necropolă”. USTADAEMA este atestat și ca nume masculin getic. Din USTADAEMA a derivat în română și studeniță - o plantă cu care se tratează durerile de dinți.
     În sfârșit, un alte nume al stejarului era și DA NUBIUS ”Cel (din) Înalt; De (în) Sus; Cel din Vârf; Cel Superior; Cu Forță; Cel Divin”; cf. rom. de; NAPAI - neam getic din actualul Bărăgan; rom. năboi ”puhoi de ape; ceată”; a năboi ”a se revărsa; a se năpusti”; hitit. nepiș, slav. nebo ”cer”; rom. Tâmpa - deal de lângă Brașov; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”. DANUBIUS era și numele Dunării, dar hidronimul a fost moștenit de Dâmbovița, al cărei curs este sinuos, adică dantelat, adică ”dințat”! În limba veche, Dâmbovița însemna ”Frunză de Stejar”.

     Ca și Geto-Dacii, Românii au venerat și încă venerează stejarul. Uneori doreau să fie înmormântați lângă acest divin copac, așa cum se vede și într-o variantă a ”Mioriței”, culeasă din Roșia, fostul județ Cernăuți:
S-aude, s-aude,
Departe, la munte,
Glas de fluieraș
Mândru ciobănaș.
- Ciobănaș cu lance,
Dă-ți oile-ncoace,
Nu le da la deal,
Că-i iarba șovar,
Dar le dă la vale,
Că ai câinii-n cale!
Dușmanii s-au sfătuit
Pentru al tău sfârșit.
- Voi să mă-ngropați
Lângă stejarii înalți,
Unde oile s-adapă
Și mielușeii se joacă,
Fluierul cu vrana-n vânt,
Și cu el eu am să cânt!

     Într-o altă variantă, culeasă din Coșnița, ținutul Dubăsari-Transnistria, ciobănașul dorește să fie îngropat tot la poalele unui stejar:
Oi muri
Ori n-oi muri,
Voi să știți să-mi puneți
La cap fluier mare.
Durați un mormânt
În târluța oilor,
În locuțul mieilor:
Cârligelul - săcrieș,
Fluieraș - căpătâieș!
Vântu-i aburi,
Fluierul l-a porni,
Oile s-or grămădi,
Pe mine m-or boci.
Când Soarele-a răsări,
Eu l-oi auzi.
La cap - stejărel,
Să vă umbriți sub el.

     Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, și alcătuiește, cu alte foioase, pădurile și dumbrăvile din zonele joase și deluroase. Este prețuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuințat pentru construcții, confecționarea unor unelte, obiecte casnice etc. Scoarța lui conține tanin, ca și ”gogoșile” de pe frunze și ”colțanii” din fructele tinere, produse de înțepătura unor viespi. De aceea, se folosește și în tăbăcărie.
     Scoarța de stejar se întrebuințează și pentru vopsit în negru. Astfel, coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican și, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi și o noapte, apoi se scot. Dacă nu se înnegresc bine, se mai face o ”fățuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuințează în amestec cu arin, băcan, arțar etc. Unele gospodine, când doresc ca sculurile colorate în roșu să fie mai întunecate și totodată să nu se decoloreze, pun într-o oală scoarță de stejar, cu apă curată, o fierb și apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât este nevoie pentru obținerea culorii dorite. ”Gogoșile” de ristic se întrebuințează și ele pentru vopsit în negru și cenușiu, precum și pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoșile”, se amestecă cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireș și calaican. Scoarța și ”gogoșile” de ristic se întrebuința, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălțăminte și alte produse de curelărie.
     Scoarța de stejar, ca și cea de gorun, se întrebuința pentru ”aruncatul buboaielor”. Stejarul se folosea mult în medicina arhaică. Astfel, coaja lui se fierbea cu piatră acră, și decoctul se ținea în gură împotriva durerilor de dinți. Macerată în oțet, la care se adaugă și alaun, se întrebuința la gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai folosea și zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureț, putregai de răchită și piatră acră. Coaja, rămurelele și frunzele se puneau în scăldători. Cu decoctul scoarței se spălau rănile. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguțe se lua leucoreei și hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se folosea în hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coajă de stejar se trăgea pe nas pentru a opri curgerea sângelui. Cu decoctul se făceau spălături și băi la picioare împotriva transpirației și reumatismului. Ghinda prăjită și râșnită se dădea la copii, cu apă, când aveau treapăd, ca ”să-i strângă”. ”Gogoșile” de stejar uscate se pisau, se puneau în apă și cu acestea se clătea gura de sfreanț. Fierturile din frunze se întrebuințau în ascită.

     Grație sacralității stejarului, pe tulpinile căruia crește de obicei, vâscul era considerat și el plantă magică de toate vechile popoare europene. E socotit și astăzi ca aducător de fericire și noroc. Denumirea românească îi vine din geto-dac. BASKIS ”Înălțare; Întremare; Vigoare; Prinos”; cf. rom. pisc; pască; Paște;, peșcheș.
     O specie de stejar este gorunul (Quercus petrae), care formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite sau cu alte foioase, în regiunea de deal și montană inferioară. Numele românesc al gorunului vine din geto-dacicul CORONIS ””Încoronatul”. Cel mai venerat gorun din România este Gorunul lui Horia, din Panteonul Moților, aflat în satul Țebea, județul Hunedoara. Acest copac are o vechime de aproximativ 400 de ani, este monument istoric, având o circumferință de 9 m. De sub acest gorun, Horia i-a chemat la luptă pe Moți.

     Ca și stejarul, gorunul era foarte întrebuințat în medicina arhaică. Lemnul său rezistent și trainic se lucrează mai ușor decât cel de stejar, și este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi și capre. În anii când era fân puțin, crengile se tăiau și se clădeau în frunzării.

     Sub stejari și goruni, inițiații din Dacia participau la Misterele Zalmoxiene.
     La Români, se crede că stejarul are putere oraculară, cum sugerează un descântec:
Țipă, țipă un stejărel,
De trei zile,de trei nopți
Și nimenea nu-l aude
Numai N. îl aude.
     Stejarul veghează ostașii:
La umbră la stejărel,
Frumos doarme-un voinicel
Cu arma jos lângă el...

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Inițiere

    

Creștem cu carne ucisă de foame,
smulgem cu poftă legume și poame.
Ca și noi, din greu, carnivorele,
ca să trăiască, ucid ierbivorele.
Dar și acestea, la rândul lor,
verdeață omoară, mestecând-o de zor.
Și tot așa, din putrede leșuri
cresc și copaci și ierburi și vrejuri.
Necruțătoare, Natura ne-nvață
că doar din moarte se naște viață.

                              
                                   Adrian Bucurescu

Comorile

         Mitologie română

    
     Un etnonim prețios aduce încă o dovadă asupra vechimii poporului român pe meleagurile pe care le mai locuiește și astăzi. Este vorba de KIMMERI, neam tracic viețuind pe tot țărmul de Nord al Mării Negre. Ei bine, acest neam este atestat încă din secolul XVI î.e.n.! Etnonimul s-a păstrat în română, ceea ce dărâmă încă o teză diabolică, aceea că limba noastră s-ar trage din cea latină!
     KIM MERI se tălmăcește prin ”Deasupra Lumii; Deasupra Mulțimii; Cei mai Bunii; Cei mai Slăviți; Cei mai de Sus, Cei mai Grozavi; Cei mai Minunați”; cf. HAEMUS - denumirea tracică a Munților Balcani; COUMI-DAVA - denumirea dacică a fostei cetăți de la Râșnov; rom. coamă; alban. gjemoj ”a tuna”; kam ”a avea; a poseda”; kamje ”avere; avuție”; kem ”tămâie”; rom. mare; a (se) mări; măr; mire; mir; a (se) mira; alban. i mire ”bun”; miro ”mir”; mirro ”smirnă”.
     Termenul KIMMERI nu doar că a fost moștenit de română, dar a fost și productiv, ajungând la forme ca a se hămări ”a se sumeți”, cămară, chimir și comoară, toate pornind de la tâlcurile de ”Măreție; Forță; Belșug; Avere”.
     Bine mai zicea poetul nostru, Alexe Mateevici: ”Limba noastră-i o comoară”!

     Din KIMMERI, greaca și latina au împrumutat, cu sensul de ”Cel mai Grozav”, Khimaira, respectiv Chimaera, monstru cu cap de leu, trup de capră și coadă de balaur, de unde derivă și himeră. cu tâlcurile de ”iluzie; fantasmă; închipuire; fantezie nerealizabilă”.
     Românii cred că deasupra comorilor apar flăcări, în nopțile spre sărbătorile cele mari. Cele necurate au fost îngropate de zgârciți, ca nimenea, nici chiar rudele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate Diavolului și încredințate pazei lui. Para focului lor este albicioasă ori gălbuie.
     Ascunderea comorilor, prin unele locuri, se leagă de vremea nopții, înainte de cântatul cocoșilor, când duhurile rele bântuie pământul, iar după cântatul cocoșilor se ascund. În Bucovina, se spune: ”Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopții, sunt comori răle stăpânite de Necuratul; de arde de la miezul nopții până în zori de ziuă, sunt curate și halal de cel ce le găsește, că are cu ce trăi în ticnă!” La Sălciua, județul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni și bani blestemați. Cei buni au fost îngropați de cei zgârciți și bogați, până la miezul nopții, ca să nu-i fure hoții ori dușmanii, iar cine îi găsește îi poate întrebuința. Cei răi au fost aruncați în timp de urgie și ”cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiți! Numai eu să scap!”

     În Banat, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopții de Sângeorz în pădure, la un tei, și jupoaie coaja de pe el cu dinții sau cu un cuțit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci ”îl ia Naiba”. Cu fășiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipți în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.
     În mitofolclorul românesc, se spune că uriașii adunaseră averi nenumărate, pe care, neștiind ce să facă cu ele, când își simțeau moartea aproape, le îngropau. Și ca nimeni să nu se apropie de ele, după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii și aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie și mai convinși că pământul le va păzi, până la Învierea Viitoare, când vor reveni și-și vor comorile în stăpânire, le închinau Diavolului. Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele, căci Dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Așa încât se mai spune că toate comorile sunt în paza lui, și de aceea, Necuratului i se mai spune și Cel-de-pe-Comoară.

     Acela ce află de locul unei comori și sapă ca să o scoată pățește o mulțime de nenorociri din partea Dracului. Mai întâi acesta caută să-l înspăimânte, ieșindu-i înainte sub chipul unei capre sau al unei pisici negre. Și dacă totuși omul nu fuge, ci se apucă de săpat, Dracul sau îl ologește sau îi ia graiul sau îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoșează atât de tare încât bietul om moare.
     O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar niște flăcări roșiatice, dacă în comoară e multă aramă; galbene, dacă e aur; roșu-aprins, dacă sunt rubine; verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este cutezător, poate merge acolo și să pună un semn, ca să știe a doua zi unde să sape.

     Comorile se pot scoate numai dacă porți o cruce în sân și dacă stropești locul cu aiasmă, ca să fugă Ucigă-l-Toaca de acolo. Doar cel sortit s-o aibă, doar el poate s-o sape și s-o ia, și numai dacă în timpul dezgropării se ferește să scoată vreo vorbă. Este bine ca, după ce a scos-o, să nu acopere locul, căci altfel orbește.
     Comorile ”nu joacă”, nu ard mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene.
     În mitologia românească, se vorbește de Zâna Comorilor. În Munții Apuseni, acesteia i se zice Vâlva Comorilor.
     Întru cele de mai la deal, mărturisesc că, în copilăria mea, pe când mă aflam la bunicii mei de la Copuzu, sat aflat la poalele ruinelor Helis, astăzi Piscu Crăsanilor, am văzut cu ochii mei, în mai multe nopți,  jucând flăcări pe locul fostei cetăți getice. De altminteri, de când, în perioada interbelică, acolo a săpat marele istoric Vasile Pârvan, s-au răspândit mai multe legende cu comorile regelui Dromihete, cea mai des pomenită fiind despre un car de aur care s-ar afla în apele râului Ialomița!

      Cel mai important obiect descoperit de Vasile Pârvan la Helis este un candelabru getic de bronz, aflat astăzi la Muzeul Național de Istorie a României. Superbul candelabru are trei brațe cu câte șase zale, sugerând Numărul 666, sacru la Geto-Daci.
     De mai multe ori, de-a lungul anilor, localnicii au descoperit comori la ”Chisc”. Tocmai după o astfel de descoperire, un cap de argint, la sfârșitul veacului al XIX-lea, au început săpăturile arheologice la Piscu Crăsanilor, căruia Vasile Pârvan i-a dedicat cel mai întins capitol în celebra lucrare ”Getica”.

                                                                                                                  Adrian Bucurescu

          Capricio

Steaua de cucută
se aprinde, se stinge
și ba vine moină,
ba ninge,
ba plouă de jos în sus,
ba sare o minge
cu totul de aur
pe care vițelul o linge,
devenind brusc taur,
în luna lui Faur,
și se repede cu coarnele-n balaur,
din care picură sânge și zoaie
iar omătul se-ndoaie,
dezvăluind ghioceii
bălani ca mieii
care behăie zi și noapte
după lapte.

                       
                            Adrian Bucurescu

Calea Laptelui

             Universul Magic


     Lumina Ochilor

     În ruinele cetății Drobeta, a fost descoperit un altar de marmură, pe care este inscripționată, cu litere latine, această  poezie în graiul geto-dacic:

AURELIUS
MERG URIUS
MILIS CTI SPIC
SA GIT TIN FIG
CINIS
MALGIS
TERS UB ER MILIT
ES UX SI CRIP SIT

     O tălmăcire: Cel Luminos (Curat) să meargă Sus. Voinicul (Oșteanul)  cel Viteaz (Vrednic) să întâlnească Drumul Strălucitor ca Laptele! Dorința să-i fie împlinită! Fie în Stare să deschidă Ochii!
     Aici, FIG CINIS MALGIS este ”Drumul Strălucitor ca Laptele; Drumul Plin de Lapte”.
     Lexic:
     FIG ”drum; cale; care (se) duce”; cf. rom. făgaș; fugă; a fugi; latin. veho ”a transporta; a purta”; got. weihs, germ. Weg ”drum”;
     CINIS ”strălucitor; ardent; vrednic; deplin”; cf. rom. cenușă; cneaz; Pavel Chinezu - erou și comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara; alban. Hene ”Lună”; engl. Queen ”regină”;
     MALGIS ”de lapte; lăptos”; cf. rom. a mulge; melc; germ. Milch, engl. milk, rus. moloko ”lapte”.
     E limpede că FIG CINIS MALGIS era denumirea Căii Laptelui la Geto-Daci. Pe drumul acesta sfânt urcau sufletele morților care duseseră o viață exemplară pe pământ sau muriseră în luptă. Prin unele locuri se credea că aceste suflete călătoreau spre cer în care trase de lebede, mai multe asemenea vehicule rituale de bronz fiind descoperite în necropole din Dacia.

     Întru aceasta stă mărturie și numele unui rege odrys, CHERSEBLEPTES, cu varianta KERSEBLEPTES, având tâlcurile de CHERSEB LEP'TES sau KERSEB LEP'TES ”Cel Remarcat în Luptă; Strălucitor ca Laptele; Cel Ridicat de Lebede”; cf. rom. grozav; hârzob; rus. krasivîi ”frumos”; luptă; a (se) lupta; lapte; lebădă. De aici provine cu siguranță și o enigmatică mărturisire a inițiaților orfici și zalmoxieni: ”Ied am fost, în lapte am căzut”. Sensul inițial trebuie să fi fost ”Vrednic (Iute) am fost, în luptă am căzut”. Omonimia termenului LEP'TES poate fi explicată prin faptul că laptele țâșnește, înțeles și ca ”izbucnește; provocare”; cf. rom. lapți; liftă; lobdă, loptă ”așchie mare desprinsă dintr-un copac tăiat cu securea”.

     În inscripția de la Drobeta i se urează răposatului  ES UX SI CRIP SIT, adică să fie în stare să deschidă ochii. A deschide ochii înseamnă a învia în Cer, a renaște. Așa se explică și misterioșii ochi de pe coifurile luptătorilor, geto-daci, descoperite în România, între care cel mai cunoscut este coiful de la Coțofenești.

     Vehiculul care îl transporta pe răposat la Cer nu era neapărat tras de păsări, ci putea fi și autopropulsat, cum sugerează un superb car ritual de fier, datând de peste două milenii, descoperit nu demult pe șantierul autostrăzii Sibiu-Orăștie.

     Drumul Fermecat

     În astronomia populară, Calea Laptelui se mai numește și Drumul Laptelui, Drumul Robilor, Calea Orbilor, Brâul lui Dumnezeu, Brâul Maicii Domnului, Brâul Cosânzenii, Brâul Popii, Calea lui Troian, Calea Șchiopilor, Calea Țiganului și Paiele Țiganului. Unele denumiri sunt mai ciudate, și trebuie să fi avut cândva explicații, fie ele și populare. Actualmente, câteva dintre ele pot fi înțelese numai prin limba tracă, de unde au fost ”traduse” în română. Astfel, este atestată ARAPLUS, o localitate din Tracia. Și acesta era și o denumire a Căii Laptelui, căci A RAP LUS se tălmăcește prin ”De Dureri (Necazuri; Primejdii) Scăpați (Eliberați; Dezlegați)”; cf. rom. a - art. adj.; rob; a (se) rupe; râpă; a se duce de râpă; alban. rrufe ”fulger”; rrufe ”guturai”; rom. a lăsa; laz; alban. leshoj ”a lăsa; a lansa; a elibera; a dezlega”. O variantă pentru ARAPLUS poate fi socotit și un nume masculin tracic, AREIBALIS.
     Această credință a strămoșilor noștri că moartea scapă omul de toate necazurile, deci nu ar trebui să fie un motiv de tristețe, și că de fapt nu murim niciodată, este confirmată de Herodot, în ”Istorii”: ”Despre obiceiurile pe care le au Geții, care își închipuie că sunt nemuritor, am vorbit. La Trausi găsim aceleași datini ca și la restul Tracilor - în afara celor legate de naștere și de moarte, când fac ceea ce voi arăta. Rudele stau în jurul nou-născutului și plâng nenorocirile care va trebui să le îndure nou-născutul, odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferințele omenești. Când moare cineva, Trausii îl îngroapă glumind și bucurându-se. Cu acest prilej, se amintesc nenorocirile de care scapă omul și arată cât este el de fericit în toate privințele”. Obiceiul de a se distra la priveghiul răposaților s-a păstrat până nu demult în ținutul Vrancei.
     Întru acestea, A RAP LUS se mai poate înțelege și ca ”A Robilor Eliberare (Salvare)”, de unde și o denumire populară a Căii Lactee, Drumul Robilor, cu legenda aferentă. Astfel, se spune că mai mulți copii de Români au fost luați în robie de către dușmani și duși la capătul lumii. Într-o noapte însă ei s-au strâns toți la un loc și, luându-se după brâul de stele de pe cer, au fugit și au ajuns în țara lor. De atunci ar fi rămas denumirea de Drumul Robilor.
     Dar A RAP LUS ”Salvarea Robilor” trimitea, în Evul Mediu românesc, la Țigani, căci ei erau robi. Așa s-a format în română, din A RAP, și arap, harap ”negru”. Și tot de la acest tâlc, Calea Laptelui se mai numește popular și Calea Țiganului și Paiele Țiganului, paiele aprinse având legătură cu lumina și căldura. De aici, Ion Creangă, mare inițiat în Șolomanță, cum se numea Școala Solomonarilor, a creat ”Povestea lui Harap Alb”, unde eroul devine rob al Spânului, și, după ce înfruntă cele mai mari primejdii, scapă de acel ticălos.
     La rându-i, Calea lui Troian vine cu siguranță din teonimul tracic OTHRYONAIUS ”Luminare; Dimineață; Vrednicie”; cf. rom. utrenie. Așa a apărut și eroul Plugușorului, cu vechea denumire de Troian, pe care latinomanii l-au prefăcut în... Traian.
     ARAP LUS și AREIBA LIS aveau și sensul de ”Salvarea din Întuneric; Vindecarea Orbilor”, de unde și varianta ORBELLOS. O spectaculoasă vindecare a unui orb se datorează Gemenilor Divini, pusă apoi de creștini în seama lui Iisus. Locul unde s-a petrecut minunea se numește și astăzi Orboiești, localitatea fiind în imediata apropiere a actualului sat Sărățeni, județul Ialomița, în vatra căruia S-au născut și au viețuit Gemenii Divini, Apollon și Artemis.

     Privită de pe pământ, Calea Laptelui seamănă evident cu un brâu. Astfel se tălmăcește și BREN TO PARA, atestat ca toponim în Tracia: ”Brâul care strălucește”; cf. rom. brân, brână ”brâu”; de; pară (de foc); teafăr; alban. debore ”zăpadă”. În ținutul tracic Mykale existau un munte și un râu, cu numele de BRAN CUS ”Brâul Minunat”; cf. rom. brân, brână; frumoasă coz; alban. kishe ”biserică”. Este atestată și BRIN DIA, localitate în Dalmația, cu tâlcul de ”Brâul Sfânt (Fermecat)”; cf. rom. brân, brână; latin. Deus, grec. Theos ”Domn; Zeu; Dumnezeu”; alban. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”.  Din acestea vin denumiri ale Căii Laptelui, în românește, precum Brâul lui Dumnezeu, Brâul Maicii Domnului, Brâul Cosânzenii și Brâul Popii. 

     Taine Astrale

     Pe un tablou religios, datat la 1400, aflat la Palazzo Vecchio din Florența, apare un obiect asemănător cu ceea ce astăzi se numește Obiect Zburător Neidentificat, abreviat OZN, în engleză UFO. În josul misteriosului obiect de pe cer se zărește un om care-l privește cu uimire. Chiar și în literatura de specialitate, tabloul este cunoscut mai ales ca Madonna dell'UFO.

     În anul 1710, artistul flamand Aert De Gelder, a pictat și el un tablou cu tematică religioasă, unde pe cer se vede un obiect asemănător cu cel de pe primul tablou.

     Mai sunt și multe alte tablouri medievale unde pe cer apar astfel de obiecte misterioase. Așadar, OZN-urile au apărut pe cer cu mult înainte de epoca modernă. În limba tracă, aceste obiecte astrale se numeau H-YP SIP ILE ””Care se vede ca un Vas Minunat; Care (se) arată ca o Navă Strălucitoare”; cf. rom. ca; a (se) ivi; aievea; chip; șip ”vas de sticlă; flacon”; germ. Schiff  ”galion; corabie”; rom. Ilioi, Ilioaie, Iele (mit.); alban. yll ”stea; astru”. Tracii nu puneau la îndoială existența OZN-urilor. Știau ei ce știau!
     Cu sensul de ”Care se vede ca un Vas Minunat”, H-YP SIP ILE a devenit, în mitologia românească, Bușteanul Ielelor. Se spune că Ielele posedă în unele împrejurări un buștean fermecat, capabil de zbor autopropulsat, a cărui manevrare este secretă. Rareori un erou dibaci izbutește să întrebuințeze vehiculul magic în scopuri proprii. În unele variante, călătorii, încălecând pe Bușteanul Ielelor și dându-i pinteni de trei ori, îl prefac într-o căruță cu 12 cai de foc, iar călătoria se face între două tărâmuri diferite, prin ascensiunea rapidă a Bușteanului Ielelor la Vântul Turbat.

     Adevărate sau calpe, fotografiile arată OZN-urile ca niște farfurii în văzduh, de unde și cunoscuta lor poreclă de ”Farfurii Zburătoare”.

     Nu s-a observat până acum de către cei pasionați de subiect că forma cea mai des văzută a acestor vase aeriene seamănă perfect cu nucleul Căii Lactee. Numai Inițiații Daciei și, după ei, Solomonarii României vedeau foarte bine această minunată asemănare.
     În tracă, HYP SIPILE se înțelegea și ca ”Limanul (Salvarea; Apărarea) Sufletelor”; cf. rom. cuib; coif; a sufla; latin. sibilo ”a șuiera; a fluiera”. Înțeles și ca ”Insuflare; Inspirare”, SIPILE a ajuns în greacă și în latină sub forma sibilla ”femeie căreia i se atribuia cunoașterea viitorului și darul prevestirii”. De aici va fi provenit și numele unei prințese trace, Hypsipile, ce va fi fost și ea proorociță.

     Suntem Nemuritori!

     Specific limbii vechi, HYP SIPILE mai avea un tâlc, anume ”Însuflețirea Formelor; Înviorarea Învelișului; Primenirea Vaselor; Revenirea în Trup; Purificarea Corpului; Schimbarea Aspectului”; cf. rom. cuib; coif; chiup ”vas mare în formă de amforă”; cofă; cupă; a încăpea; chebă, ghebă ”manta țărănească lungă, împodobită cu găitane”; a sufla; a (se) însufleți; a (se) spăla; șovar, șuvar ”plantă erbacee; specie de măr pietros”; șperlă ”cenușă încă fierbinte, care acoperă jarul; spuză”; a se zburli; germ. Spiel ”joc”.

     Așadar, Calea Laptelui este lumea noastră, Lumea Albă, cum se mai numește în folclor. Lumea Cealaltă este în nucleul galaxiei, unde se duc sufletele, de unde revin iarăși pe Pământ, într-un fascinant du-te-vino. Conduse de Îngerii Galactici, Navele Extraterestre, din substanță cerească și cu viteze suprafirești, poartă sufletele pământenilor, de la Pământ la Cer și de la Cer la Pământ.
     Acolo, în Nucleul Magic al Galaxiei noastre se află și Raiul și Iadul, unde sufletele poposesc o vreme mai scurtă sau mai lungă. Acolo ne vom reîntâlni cu cei dragi. Moartea nu este altceva decât un somn, din care ne vom trezi, adică vom renaște, revenind mereu pe Pământ, până ce, trecând toate probele Lumii Albe, vom ieși biruitori din Cercul Reîntrupărilor, devenind și noi îngeri.

                                                                                                                Adrian Bucurescu    

          Înapoi, în Arborele Vieții

Ostenit m-am trezit către seară,
pe malul acelei ape prea tulbure.
Simțeam sânge lânced și piele de ceară,
și apa nu mișca niciun valure.

Aveam straiele ude, brădiș pe piept,
eram cam flămând și cam însetat,
dar din fire învățat să stau drept,
pe malul tulburei ape m-am înălțat.

Văzui multă lume de partea cealaltă
cum aleseră unu ca să mă strige .
Clar auzeam cum întâi mă ceartă,
apoi cum vorbi cu mai multă grije.

Și-mi dădu de-nțeles că fost-am iertat
și chiar mă-mbie cu o stare de vază,
numai să trec înapoi cel lac tulburat,
pe celălalt mal pasul să-mi cază.

Și nici n-am zâmbit și nici n-am urlat,
doar spatele-ntors-am bieților inși,
și-ncet dară sigur m-am depărtat
spre Soare-Apune și-aveam ochii aprinși

de jaloste și înfrigurare.
Dar și de ajuns-am, m-am și gătit
de neînduplecata chemare
a celei cu coasă și păr despletit.

Și mâinile-a liniște mi-am odihnit
pe pieptul meu cu zale de crom,
și până în zori am și înfrunzit
din țărnă în Veșnic-Verdele-Pom.


                                    Adrian Bucurescu

Magie albă

          Datini românești

      În tradițiile populare românești, vindecătoarele și vindecătorii, oameni ai satului, aveau mai multe denumiri, după locurile unde-și manifestau harul. Uneori, aceste denumiri proveneau de la ființe mitologice, invocate spre a sări în ajutorul suferinzilor. Astfel, într-un descântec de junghi, din Bucovina, cele care tămăduiesc bolnavul sunt Bosconița și 12 fete:
A ieșit cuconița
Bosconița.
Boi mândri a înjugat
Și la arat a plecat.
Și a arat
Cât a arat
Și cânepă a semănat
Și apoi a grăpat.
Și a crescut cânepa mare,
Cânepă mare, frumoasă,
Ca mătasa de aleasă.
Și-a trimis cuconița
Bosconița
Douăsprezece fete,
Și-au cules-o
Și-au uscat-o
Și-au adus-o
Și-au întins-o.
Și-au pus douăsprezece fete
Și-au meilțat-o
Și-au strijit-o...
Și cămeșă o făcut
Și junghiurile o-mbrăcat
Și-apoi le-o blăstămat
Și din gură-o cuvântat:
- O, voi, junghiuri mari,
De capul răilor mari
Să rămâneți
Și să vă pierdeți!
N. să fie curat!

     În graiul popular, bosconiță înseamnă și ”vrăjitoare” și ”vindecătoare”, iar vrăjile sunt boscoane. Într-un alt descântec, din Popeni, fostul județ Tutova, vindecătoarea  este Dobrița:
A plecat Dobrița
Cu măturița
Să măture cotețul cu paserile,
Grădinile cu livezile,
Câmpiile cu fânețele,
Dealurile cu viile,
Munții cu pădurile.
- Nu te duce, Dobrițo,
Să mături cotețul cu paserile,
Ci vin' de mătură cotețul paserilor noastre!
Eu cu gura oi cânta,
Tot cu mătura îi vindeca boala,
Cu mâna oi lua-o,
Peste Marea Neagră îi arunca-o,
Și acolo să pieie,
Să răspieie,
Ca spuma de mare,
Ca roua la Soare,
Iar paserile noastre să rămâie curate,
Luminate,
Ca Dumnezeu ce le-a lăsat!

     La Români, mai toate femeile cu copii știau să le descânte de deochi. Chiar și unii bărbați știau să descânte. În sate încă mai există babe recunoscute ca vrăjitoare, doftoroaie sau băbărese, care știu a descânta de toate nenorocirile și îndeplinesc toate condițiile pentru ca descântecele să fie într-adevăr de leac. Condițiile nu sunt peste tot la fel, Astfel, prin unele locuri trebuie ca doftoroaia să fie bătrână, adică neatinsă de bărbat, și nici să aibă la trei cireșe, adică menstruație. Dacă totuși bosconița este tânără, trebuie să nu se atingă zece zile de bărbat, să țină post în ziua când descântă ș.a.m.d.
     Unele descântece se spun de mai multe persoane. Astfel, în Cotârgași, județul Suceava, de turbă se descântă de trei ori, dar să fie doi bărbați și o femeie sau două femei și un bărbat. Iar dacă descântă o singură persoană, trebuie să spună descântecul de nouă ori. În satul Traian, din fostul județ Romanați, de deochi se descântă de nouă babe văduve. În Jorăști, fostul județ Covurlui, descântecul de scrântit se face de o femeie care a născut doi gemeni.
     Sunt descântece pe care vrăjitoarea le face prin intermediul altcuiva. Astfel, în Siliștea-Crucii, județul Dolj, pentru a descânta de spurcat, ea caută un copil sau un bărbat, fată sau femeie, care s-au născut într-o sâmbătă, și-l pune sau o pune să zică descântecul după ea. Uneori, doftoroaia întâmpină și neplăceri în urma descântecului ei. Astfel, în Bucovina, se crede că, dacă bosconița îi descântă unui om mai tânăr decât ea, nu i se întâmplă nimic, dar dacă îi descântă unui om mai bătrân decât ea, atunci tot cască, o doare capul și nu mai poate dormi bine ca altădată.

                                                                                                          Adrian Bucurescu