Înapoi, în Arborele Vieții

Ostenit m-am trezit către seară,
pe malul acelei ape prea tulbure.
Simțeam sânge lânced și piele de ceară,
și apa nu mișca niciun valure.

Aveam straiele ude, brădiș pe piept,
eram cam flămând și cam însetat,
dar din fire învățat să stau drept,
pe malul tulburei ape m-am înălțat.

Văzui multă lume de partea cealaltă
cum aleseră unu ca să mă strige .
Clar auzeam cum întâi mă ceartă,
apoi cum vorbi cu mai multă grije.

Și-mi dădu de-nțeles că fost-am iertat
și chiar mă-mbie cu o stare de vază,
numai să trec înapoi cel lac tulburat,
pe celălalt mal pasul să-mi cază.

Și nici n-am zâmbit și nici n-am urlat,
doar spatele-ntors-am bieților inși,
și-ncet dară sigur m-am depărtat
spre Soare-Apune și-aveam ochii aprinși

de jaloste și înfrigurare.
Dar și de ajuns-am, m-am și gătit
de neînduplecata chemare
a celei cu coasă și păr despletit.

Și mâinile-a liniște mi-am odihnit
pe pieptul meu cu zale de crom,
și până în zori am și înfrunzit
din țărnă în Veșnic-Verdele-Pom.


                                    Adrian Bucurescu