Dragi de-ai Mei Cititori,

     Vă doresc ca Noul An să vă afle în Pace și Sănătate, și să vi se împlinească Toate Dorințele Frumoase! 

                                                                              LA MULȚI ANI!

Sorcova

          Datini daco-române

     La Traci, Arhanghelul Dimineții, al Răsăritului și al Primăverii era Dionysos, care pe pământ fusese împărat al Atlanților, fiu al lui Orfeu și al Eurydikei. Ca Domn al Zorilor, i se mai spunea și OTHRYO-NAIUS”Sfântul (Magul) Dimineții”; cf. slav. utro ”dimineață”; rom. noi ”cenușă, cărbuni, frunze etc., care intră în compoziția unor leacuri băbești”; a lua noi ”a lua apă neîncepută, pentru descântece și leacuri”; naos; grec. naos ”templu”; rom. utrenie, slav. utrenia ”slujbă religioasă care se oficiază în Biserica Ortodoxă, de dimineață, înaintea liturghiei”.
     Totodată, ca patron al Primăverii, supranumele său se înțelegea și ca O TH'RY O NAIUS ”Care apără (salvează) de Zăpadă; Care (unde) oprește Ninsoarea; cf.rom. otar (reg.) ”hotar”; alban. dry ”lacăt”; grec. iatros ”medic”; rom. nea; troian; a troieni; Bădica Troian - erou al Plugușorului  De aceea, Arhanghelului i se mai zicea și PARTHE NIOS ”Care spulberă (duce; împrăștie; taie) Zăpada”; cf. rom. a (se) învârti; a purta; parte; a (se) împărți; bardă; nea; furtună; pârtie.
     În dicționarele latine, apare un alt supranume trac al lui Dionysos, anume BASSAREUS, care, în graiul Geților, ca BASS AREUS, se tălmăcește prin ”Acoperit (Înveșmântat) cu Aur”; cf. rom. fașă; a înfășa; alban. vesh ”a îmbrăca”; ar ”aur”; rom. Arieș - râu în a cărui albie se găsea aur; BASSARI - veșminte lungi, fluturânde, pe care le purtau femeile trace la Misterele Dionysiace. În sfârșit, așa am ajuns la SARG(H)IDAVA, atestată ca localitate în Dacia, cu varianta ZARG(H)IDAVA, sinonime cu BASSAREUS, căci provin din S-AR GHIDAVA sau Z-AR GHIDAVA, tot cu sensul de ”Acoperit (Îmbrăcat) cu Aur”; cf. rom. se; aur; alban. ar ”aur”; pers. zer ”aur”; rom. catifea; cațaveică; cocioabă ”colibă; bojdeucă”; hodaie (reg.) ”odaie”; alban. gezof ”blană”. În miturile antice, se spunea că Dionysos avea părul de aur.

     Un frumos cap statuar al acestui Arhanghel cu părul de aur a fost descoperit la Tomis-Constanța.
Tot așa, în basmele românești, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana și Zânele au părul de aur.
     Dar ”Acoperit cu Aur” înseamnă și ”Belșug; Răsplată; Plata; Termenul; Sărbătoarea”, și așa a apărut în română SORCOVA < * SARGHIDVA, dar și sorcovăț ”monedă; numele unui dans popular”, SOROC < *SOROCU < *SORĂCVĂ, precum și șarg ”cal cu părul galben-deschis”, cercov ”podoabă a scufiei femeiești”, și Circovii ”nume dat mai multor sărbători populare”. Tot astfel a format și rusa srok ”termen”, dar și sorok ”patruzeci”.
     De ce ”patruzeci”? Pentru că unul din supranumele lui Dionysos, menționat mai sus, a fost înțeles și ca PAR TENIOS ”Patru de Zece”; cf. germ. vier, engl. four ”patru”; engl. ten, germ. zehn ”zece”. De aceea, SAR(Ă)G I DAVA a mai fost înțeles și ca ”Patruzeci de Lovituri”; cf. rus. sorok; rom. tobă. Pe de altă parte, SARGI-DAVA, atestată ca localitate în Dacia, însemna și ”Cetatea Vrednicilor (Harnicilor)”; cf. rom. sârg; sorgă ”grijă; trebuință; grabă”; alban. tabje ”cetățuie”; rom. Deva (loc.).
     Adevărul este că, dacă nu erai Geto-Dac nativ, cu greu ai fi putut pătrunde în subtilitățile limbii lui materne, care, grație rostirilor și interpretărilor, era și foarte poetică.
     Mărturie a tuturor tălmăcirilor de mai la deal stă și Sorcova noastră, obicei al copiilor, în dimineața de Anul Nou: Cea mai răspândită variantă a textului Sorcovei este aceasta:
Sorcova
Vesela.
Peste vară,
Primăvară.
Să-nfloriți,
Să mărgăriți
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul!
La anul
Și la mulți ani!

     Marele folclorist Simion Florea Marian scria că acest obicei este întâlnit numai în Muntenia. Până prin veacul al XIX-lea, sorcova se făcea din ramuri de măr, păr, vișin sau alți pomi fructiferi. Pregătirile începeau încă din zorii zilei de Sfântul Andrei, când mamele se duceau în grădină sau în ogradă și, cu cuget curat, rupeau smicele din fiecare arbore roditor, apoi, legând la un loc trei rămurele diferite, alegeau câte un mănunchi de acestea pentru fiecare din familie: soților, copiilor etc. Crenguțele, puse într-un vas și la o căldură potrivită, erau îndeaproape îngrijite, căci apa trebuia schimbată în fiecare dimineață. Încet-încet, înmugureau, dădeau frunze și, până în ajunul Anului Nou, înfloreau. Acela era mai norocos, în anul ce urma, ale cărui ramuri înfloreau sau cel puțin înmugureau și înverzeau. 
     Florile erau menite a se pune la sorcovele pe care copiii le purtau în dimineața de Anul Nou, căci obiceiul fusese inițial destinat Arhanghelului Dimineții. Însă, încă din veacul al XIX-lea, hârtia colorată și poleiala au înlocuit florile naturale.

     Cu Sorcova umblă numai copiii de trei până la opt-nouă ani. Odinioară, apropiindu-se de cel pe care îl vor sorcovi, îl atingeau ușor cu sorcova, de patruzeci de ori, recitând textul în patruzeci de grupe silabice, constând din una sau două silabe, fiindcă, așa cum am văzut mai sus, PAR TENIOS însemna ”Patru de Zece”, iar SARG(HI) DAVA geto-dacică se tălmăcea prin ”Patruzeci de Lovituri”.
     Pe vremuri, copiilor li se dădeau în dar fuioare, turte, faguri de miere, fructe, iar urările cu sorcova se adresau celor mai vârstnici din familie, rudelor și cunoștințelor de aproape. Astăzi, recompensa constă în bani, iar copiii intră în orice casă unde sunt primiți.
     Un text arhaic al Sorcovei, cules din Panciu, județul Vrancea, menit copiilor mici, întregește tălmăcirile de mai la deal:
Sorcova
Vesela.
Să trăiască,
Să îmbătrânească
Ca teiul pământului,
Să fie ușor
Ca nuiaua vântului!
Somnul dulce
Noaptea-l poarte,
Dorul de mamă
Să-l crească!
Anul nici să se împlinească,
Ca pe fluturi să nu-i slăbească!
Să fugă precum calul Negoiului,
Tocmai în vârful pietroiului,
Și de-acolo să se scoboare,
Să fugă prin mândrul Soare,
Să coboare mai la vale
Și să întâlnească o fată mare!
Să trăiască cum a trăit
Flăcăul lui Neacșu cel Mare!
Să trăiască mulți ani fericit
Și de pungă să nu fie sleit!
Noroc!
     Dar ce să fie cu calul Negoiului? Aici este o întreagă poveste...
     Ei bine, la Geto-Daci, CALI NIKIA era un supranume al Zeului Zalmoxis, însemnând ”Cel Prea (Mai) Înalt; Cel Mai Puternic”; cf. rom. care; latin. qualis ”care”; rom. neică; nuc; NIKA - inscripție pe crucile răposaților, menită să-i înalțe la cer pe cei plecați din această lume; nuc(ă); Neagoe, Neagu, Nica, Noica (n.); Negoiu- vârf din Masivul Făgăraș, al doilea ca înălțime din România; Nehoiu (loc.); colnic; Calinichia - numele mamei voievodului Mircea cel Mare.
     Zalmoxis le adusese Geților victoria asupra cotropitorilor scyți. De aceea, CALI NIKIA se tălmăcea și prin ”Cel Biruitor”; cf. rom. care; latin. qualis; grec. Nike - Zeița Victoriei.
     Recunoscători, Geții Le-au ridicat Gemenilor Divini un strălucitor palat, pe colnicul unde Se născuseră, palat zis CAL I NIKIA ”Conacul (Castelul; Lăcașul; Templul) Victoriei (Biruitorilor)”; cf. rom. culă; chilie; latin. cella ”cămară; partea cea mai închisă a templului, unde se afla statuia divinității;; sanctuar; colo ”a-și avea așezarea; a locui”; alban. kala ”cetate”; grec. Nike.
     Apoi, CAL I NIKIA s-a tălmăcit și prin ”Calul Celui Victorios; Călărețul Biruitor; Călătorul Învingător; Calea (Drumul) Victoriei”; cf. rom. cal; cale; alban. kale ”cal”. Astfel se explică și svasticile geto-dacice, talismane garantând izbânda, formate din patru capete de cal.

     De cele mai multe ori, Zalmoxis apare pe cal, de obicei în varianta Cavalerul Trac, învingător al balaurului. Cu ani în urmă, chiar pe colnicul unde Se născuseră Copiii Cerului, în vatra actualului sat Sărățeni, din județul Ialomița, a fost descoperită o statuetă ecvestră, din bronz aurit, înfățișându-L pe Zeul Biruitor.

     Calul care asigură Victoria este Calul Năzdrăvan din basmele noastre, de obicei purtându-l pe Făt Frumos sau pe alți mari eroi. Tot el este cu siguranță și Inorogul. Aducător de izbândă, el apare și pe scuturile războinicilor Daciei.

     Cu călăreț sau fără, Calul Sacru apare pe foarte multe monede geto-dacice.

     E posibil ca aceste monede cu cai să fi fost emise chiar de marele rege DE C(H)EBAL ”Cel de pe Cal; Cel cu Calul; Cavalerul; Cel ca un Cal”; cf. rom. de; cobilă ”iapă”; latin. caballus ”cal”; rom. zăbală < *dzăhbală. Din DECEBAL provine și miticul Ducipal, pomenit și în Plugușor. În română, ducipal mai înseamnă și ”cal sprinten, vioi, ager; bidiviu”.

     De mare mirare într-un lăcaș creștin, un basorelief din biserica de la Densuș, fostă templu dacic,  reprezintă un cal! Nu este exclus ca acest cal să fie un simbol al regelui Decebal, care, conform mărturiei istoricului Iordanes, după victoriile asupra Romanilor a fost trecut între ANSES ”Îngeri”; cf. rom. ansul (arh.) ”îngerul”.

     Însă în textul Sorcovei de la Panciu, cel mai probabil, calul Negoiului este chiar calul lui Zalmoxis.
     Dar flăcăul lui Neacșu cine era? Era însuși Dionysos, cel pomenit mai sus, fiul lui Ion-Orfeu, care, ca Domn al Nopții și al Iernii, era supranumit și A N'CHISES ”Al Ceții; Al Întunericului; Al Fiorului; La Primejdie; Care apasă; Al Frigului; Al Iernii”; cf. rom. a - articol adjectival; închis; necaz; a necheza; a (se) înghesui; latin. nox ”noapte; situație politică tulbure; confuziune”; noxa ”daună; păgubire; delict; vină; greșeală”; nix ”zăpadă”
     La urma urmelor, SARG I DAVA se putea (răs-)tălmăci și prin ”Calul care (se) bate”; cf. rom. șarg; tobă.
     Ce de taine ascunde și această Sorcovă, lăsată în seama copiilor, simbol al vechimii multimilenare a  poporului nostru!! Ce de taine mai ascunde fascinanta istorie a României!

          La anul și la mulți ani!

                                                                                                        Adrian Bucurescu

Velerim și Veler-Doamne

    

Sus de jalea cea mai mare,
     Velerim și Veler-Doamne,
Răsărit-au flori amare.
     Velerim și Veler-Doamne.
Vine albina și moare.
     Velerim și Veler-Doamne..
Țipă stolul de cucoare.
     Velerim și Veler-Doamne.
Acolo vine și o-fată
Și jelește noaptea toată
Și vrea viața să și-o-ncheie
Înainte de nedeie
Că, de dorul de iubit,
Ochii și i-a răsădit.
Cine știe de-or da-n floare
     Velerim și Veler-Doamne,
Cu petale-albăstrioare,
     Velerim și Veler-Doamne,
De zici că-s flori de cicoare
Și nu ochi de fată mare.


                       Adrian Bucurescu

Bradul, Copacul Național al Românilor

          Din colindele românești se înțelege că bradul este copacul cel mai mândru:
Cerb mi se-ngâmfa,
Cerb se lăuda,
Că el își întrece
Cu coarnele lui,
Fala bradului...
     În graiul Geto-Dacilor, erau mai multe denumiri, care se refereau și la brad, printe care  BORAIDES, PREIDIS și  BRAIADOS ”Strălucitorul; Curatul; Frumosul; Mândrul; Mărețul; Minunatul”; cf. rom. verde; preot; bartă ”podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele”; apriat ”adevărat”; breaz; latin. veritas ”adevăr”; viridis ”verde; verzui; înverzit; viguros; în puteri; proaspăt; tânăr”; virtus ”virtute; bărbăție; caracter ales; forță sufletească; valoare; calitate deosebită; merite; vitejie; bravură”; alban. bredh ”brad”; i bardhe ”alb”; i verdhe ”galben”. Din unele tâlcuri, se vede și de unde vin obiceiurile de a împodobi bradul, cu diferite prilejuri.
     Motivul ramurii de brad apare în Dacia pe cățui de lut, în peșteri etc. Pe o plăcuță dacică, Însăși Zeița Artemis poartă în mâna dreaptă o crenguță de brad, iar pe celebra țintă de fier, de pe o poartă de la Sarmizegetusa Regia, crucea, semn sacru încă din Neolitic, are brațele din ramuri de brad bogat încetinat.

     Bradul este un arbore viguros, care crește prin păduri montante, formând brădete, ori uneori, în amestec cu molidul și cu fagul. Lemnul său ușor și trainic are multiple întrebuințări, nu numai în construcții, ci și ca materie primă în felurite meșteșuguri țărănești: văsărit, șindrilit, tâmplărit ș.a. Ca să fie mai rezistent, să nu-l roadă carii și să nu putrezească repede, se taie în Gerar sau în Făurar, când e gerul mai mare, și în Mărțișor, când e Lună Nouă. Și rășina bradului se folosește în industria rustică, dar mai ales în medicina tradițională. Rășina se topește, se amestecă în ceară, cu coada-șoricelului pisată etc., iar alifia obținută se pune pe o fâșie de pânză și se leagă cu ea la bube rele, copturi, zgaibă ș.a. În unele locuri, se amestecă în seu de vită, ceară, pânză de păianjen și făină de grâu. Se mai amestecă în ceară de albine, unt proaspăt, scrum de copită de cal și coajă de lemn-câinesc, plămădită în rachiu, apoi se fierbe până ce se obține o alifie cu care se ung bubele.

     În Bucovina, când ies oile la munte, baciul aprinde un Foc Viu, pune pe el cetină de brad și molid, apoi ciobanii  trec oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin și laur, prin care se trec oile înainte de a urca la munte, se fac și prin Ardeal.
     Pe lângă puteri protectoare, i se atribuie bradului și daruri profetice. Se spune că atunci când brazii fac cucuruzi mai mulți, conuri adică, și iese din ei un praf galben, adică polen, numit mană, va fi belșug în toate.
     Bradul verde se pune când se începe o casă nouă. Când se cară mai întâi lemnul sau piatra, oamenii pun la cai sau la căruțe crengi de brad. Când se încheie casa, se pune un brăduț sus, ca să fie rezistentă ori ca să fie traiul vesel și frumos ca bradul. La nașterea unui copil se sădește un brad.
     Bradul nu lipsește din obiceiurile de nuntă. În unele sate din Munții Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf  subțire de brad, pe care se pun năframe de mătase împodobite cu panglici, iar printre coroanele cetinei, strămături de lână colorată și un clopoțel în vârf.

     În multe alte locuri, cu brad se împodobesc gospodăriile mirilor. În Muntenia, ziua în care se împodobește bradul se numește Ziua Bradului. În preziua nunții se joacă Hora Bradului. În județul Ialomița, ginerele trebuie să facă rost de un brad de nuntă, pe care îl gătesc fetele invitate, și apoi, însoțit de acestea și de lăutari, îl duce miresei cel mai mare frate al mirelui, sau, dacă nu are frați, un flăcău. Acesta intră în casa miresei cu vârful bradului înainte și i-l dăruiește, după ce primește o basma.

     În Oltenia, obiceiurile de nuntă încep în ziua de Vineri de dinaintea marelui eveniment, când se merge pe ulițele satului cu o sticlă de țuică și se cheamă lumea la nuntă. În seara aceleiași zile, are loc Fedeleșul, adică o petrecere la casa miresei, unde participă prietenii apropiați ai mirilor. Cu același prilej, prietenii mirilor ajută la împodobirea unui brad cu flori de hârtie colorată, nuci și mere, iar în vârf se pune un măr cu o batistă. Bradul simbolizează tinerețea veșnică, iar nucii, merele și colăceii reprezintă belșug și rodnicie.

     În județul Vâlcea, se duce mireasa după apă, însoțită de lăutari. Spre sfârșitul ospățului de la casa ei, nuntașul numit Brădarul joacă bradul în horă, apoi se duce la masă, și bătând cu el în masă, zice:
- Bună dimineața, cinstiți nuntași!
Iată, bradul a înfrunzit
Și dumneavoastră n-ați mai prânzit!
     Brădarul merge iarăși în horă, mustrându-i că nu au terminat. Se duce și a treia oară și zice:
- Iată, frunza bradului au picat,
Și dumneavoastră n-ați mai plecat.
     Atunci nuntașii se ridică și se pregătesc de plecare.
     Pe vremuri, în Muntenia, bărbații mergeau de în Ajunul Anului Nou și în ziua de Anul Nou cu Plugul Mare, împodobit cu un brăduț. Plugul era tras de boi, care uneori erau și ei împodobiți cu brăduți.

     În zilele noastre, merg cu Plugul Mare doar flăcăii, pe cai. Pe plug se află un brad frumos, împodobit cu flori, funde, basmale, clopoței etc.
     În țara noastră, bradul are o semnificație deosebită și în obiceiurile funerare. O ceremonie de o poetică și copleșitoare frumusețe este priveghiul și înmormântarea morților tineri. Străvechea datină cere ca o ceată de șapte sau nouă feciori să taie un brad din pădure și să-l aducă în sat. La sosirea în sat, îi întâmpină un grup de femei, cu Cântecul Bradului. Dacă pădurea e departe, flăcăii se duc călări, doinind din fluiere, iar la întoarcere, când trec printr-un sat, fetele le ies în întâmpinare cu același Cântec al Bradului, de o profundă jale.

     În casă, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate, clopoței și câteva straie ale mortului și este lăsat lângă casă până în ziua înmormântării. Atunci, doi flăcăi îl duc, în vreme ce corul de femei cântă din nou Cântecul Bradului. La cimitir, bradul e pus la căpătâiul mortului, lângă un stâlp, până ce se usucă și cade și putrezește.
     Bradul este socotit atât de sfânt încât, până de curând, Românii, mai ales păstorii, își mărturiseau păcatele și își făceau cruce în fața lui sau îi închinau copilul nou-născut. În fața bradului se desfășurau până nu demult judecățile ciobănești.
     Bradului i se aduc ca ofrande cununi de flori, iar mugurii lui se mestecă în loc de anafură. La Aromâni, din rășina bradului se face dzadă, care ține loc de lumânare.
     În cântecele noastre arhaice, bradul este arborele cosmic, cu vârful până la cer:
Sus, în vârful muntelui,
Crește Bradul Brazilor.
De mare și de-nfoiat,
Tot cerul l-a îmbrădat:
Soarele în cetini,
Luna între ramuri,
Mii și mii de stele
Printre rămurele.
               *
            *    *
Sus, la munte, ce-mi vedere?
     Lerui-Doamne,
Îmi vedere-ncetinat
Brad cu stele încărcat,
Brad cu neguri încărcat.
Și în vârfuri ce-mi vedere?
Cerul - leagăn de mătase.
Dar în leagăn cine-mi șade?
Șade Luna Sfântă
Și cu bradul precuvântă.
     Până nu demult, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de munte. La aceste sărbători se încuscreau țăranii care veneau cu feciorii și fetele lor. Tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde, de arbori vii, răsăriți sau defrișați în cercuri. Aici erau binecuvântați de un preot de mir, care participa la nedeie.În Bisericile de Brazi se căsătoreau și ciobanii cu ciobănițele de la stânele lor sau din apropiere, fără a mai aștepta consimțământul părinților. În asemenea situații, slujba era îndeplinită de un baci bătrân. După cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuți, că s-au căsătorit din iubire, fără zestre.

     Se poate spune deci că, fiind de față la cele mai importante evenimente ale vieții noastre, bradul este copacul național al Românilor.

                                                                                                           Adrian Bucurescu 

Ispita iernii

Neaua dă năvală în lume.
Deodată se duce duhul putreziciunii
și ni se apără căldura sângelui
în tulburoasa lumină a Lunii.

Caii în chiciură nechează nervoși,
înhămați la sănii bogate.
Stelele ard în troiene și cântă,
lepădate de-a valma prin sate.

Până și-n cetăți urcă prețul liniștii.
Brazii, sfeșnice prea selenare,
ard neîntrerupt de câteva nopți
vecernia iernii hotărâtoare.

Atunci, dacă e iarnă-iarnă,
adevărul să-l cearnă
și să rămânem curați, luminați,
ca de Cer lăsați!


                              Adrian Bucurescu

Colindatul

          Datini daco-române

     În graiul geto-dacic, CAL AN'D însemna ”Cel Dinainte; Care prevestește; Care vrăjește; Care descântă; Care încântă”; cf. rom. care; latin. qualis ”care”; rom. întâi; latin. ante ”înainte”; initio ”a initia în mistere religioase; a începe; a boteza”; alban. enderr ”vis”; ende ”plăcere”. Așadar, CALAND însemna ”Început; Inițiere; Prevestire; Descântec; Încântec; Urare”; latin. calendae, Kalendae ”zi întâi a fiecărei luni”. De aici a moștenit româna colind, colindă și a colinda. S-au descoperit nenumărate inscripții în versuri pe teritoriul Daciei, și cu siguranță unele poezii se și cântau.

     În general, Românii au păstrat șase feluri de colindat, foarte distincte: colindatul propriu-zis, adică al flăcăilor și al vârstnicilor, care se desfășoară în noaptea spre Crăciun, iar în unele locuri și în zilele Crăciunului, până la Anul Nou; colindatul copiilor, complet deosebit de primul, atât prin niște stihuri, uneori cântate, care nu sunt decât simple urări scurte, adesea hazlii, cât și prin lipsa de organizare, începând din ziua de Ajun sau în zorii celei de Crăciun; colindatul din noaptea Anului Nou; Plugușorul, colind cu caracter agrar și legat exclusiv de Anul Nou; Sorcova, cu care merg copiii de la trei la nouă ani, în dimineața Anului Nou; Vasilca, obicei preluat exclusiv de țigani, care colindă, purtând o tavă pe care se află un cap de porc; umblatul măștilor.
      Colindatul nu este numai o tradiție, ci o adevărată instituție, cu legile și regulile ei. Nicio alta dintre datinile anuale nu este cultivată cu mai mare interes decât colindatul din timpul sărbătorilor dintre Crăciun și Anul Nou și niciuna nu este atât de organizată ca aceasta. De obicei, colindătorii sunt în vârstă de 18-20, dar și de 30, până la 45 de ani, tineri sau părinți de familie care se bucură de trecere.
     Cam pe la începutul postului Crăciunului, este ales conducătorul cetei, care poartă numele de vătaf, vornic sau jude, și trebuie să fie cel mai priceput într-ale colindatului și, totodată, să aibă o oarecare autoritate asupra celorlalți.
     În satele mari, flăcăii se împart în mai multe cete. După ce s-a organizat ceata, flăcăii se strâng în fiecare seară și învață sau repetă colindele. Învățatul se desfășoară cât se poate de serios, iar Crăciunul este așteptat cu înfrigurare de colindători, căci pentru ei, și mai ales pentru conducătorul cetei este un greu examen față de săteni și îndeosebi față de fetele de măritat.

     Primul colind îi este dedicat, cu mare fast, vătafului. El are un cântec special, colinda vătafului. Dacă sunt mai multe cete, fiecare are de colindat o parte din sat, de altele neavând vie să se atingă. Vătaful cere voie de a colinda de la fiecare gazdă. De obicei, colindele se cântă în ordinea următoare: colindul de fereastră, cântat afară, la fereastră; colindul cel mare sau colindul casei, în care sunt pomeniți stăpânii gospodăriei; colindul de gospodar, apoi de gospodină, de fată, de flăcău, până la cel mai mic copil. Uneori, în amintirea cuiva drag din familie, se cântă și colindul de mort, care de cele mai multe ori este o variantă a ”Mioriței”. În unele sate, colindătorii, care umblă doar câte doi, întreabă gazda, de la fereastră: ”Pe cine colindăm?” Din casă li se răspunde: ”Pe N.” Atunci, cei de la fereastră încep a colinda.
     Vătaful, judele sau vornicul are ca semn distinctiv al rangului său plosca cu vin sau cu rachiu, cu care umblă și le cinstește pe gazde. Prin unele sate, cetele dansează. Cam peste tot însă, cea/cel care dansează este numai Brezaia, Turca sau Capra, personaj mascat, straniu, impresionant, zoomorf, împodobit cu scoarțe, funde și clopoței, cu coarne mari, cu bot sau cu cioc, care merge înaintea colindătorilor.

     Lăsând la o parte vagile influențe creștine asupra colindelor românești, se vădește de multe ori că eroul principal al imnelor este Însuși ZALMOXIS, Feciorul Zeului Suprem, adică Fiul lui Dumnezeu. El este un Făt Frumos, cu arme, cai, șoimi și câini de vânătoare, cu care se identifică și cel colindat, ca în acest colind din satul Sărățeni, județul Ialomița, în vatra căruia a avut loc, la Solstițiul de Iarnă al leatului 714 î.e.n., Nașterea Sfântă:
     Leru-lui,
Hrănește, hrănește.
Dar cine-mi hrănește?
Tânărul N. 
Dar ce îmi hrănește?
D-un cal, d-un ogar,
D-un tânăr șoimar.
- Stăpâne, stăpâne,
Drag stăpân al meu,
Fiu lui Dumnezeu,
Șoim s-a lăudat,
Cal de n-o-ntrecea,
Aripa să-i tai,
La câini să le-o dai.
     Leru-lui...

     Iată Zeul, pe cal, însoțit de șoim și de ogar, reprezentat pe falera principală din tezaurul dacic de argint descoperit în satul Surcea, județul Covasna!
     Ca și Învierea Domnului, și Crăciunul era o mare sărbătoare la Geto-Daci. De altminteri, Crăciun vine chiar din graiul strămoșilor noștri antici, care serbau CHER-SONES, adică ”Fiii Domnului; Pruncii Divini; Feți Frumoși; Copiii Cerului; Mlădițe Minunate”; cf. rom. chir (arh.) ”domn”; har; latin. herus ”stăpân; suveran”; heros ”erou; semizeu”; carus ”scump; drag; iubit”; caelum ”cer”; caerula ”azurul cerului”; rom. sin (arh.), slav. syn, germ. Sohn, engl. son ”fiu”; rom. crasnă (arh.) ”frumusețe”; crușân, crușin ”arbore melifer, ale cărui frunze și flori sunt bune de leac”.


                                                                                                            Adrian Bucurescu


                           Sărbători Fericite, Dragi de-ai Mei Cititori, și La Mulți Ani!
   

    

     

La Poarta Raiului

Câte flori sunt pe pământ
     Florile-s dalbe ler de măr
Toate merg la jurământ.
Numai floarea-Soarelui
Și-a mărgăritarului
Și cu spicul grâului
Și cu vița vinului,
Floarea trandafirului
Stau în poarta Raiului
Și judecă florile
Ce-au făcut miroasele.
Dete-o ploaie, dete-un vânt
Și le trânti la pământ,
Dete-o ploaie și un Soare
Și le sculă în picioare.
Poarta s-a desferecat,
Florile s-au învoltat,.
Raiul s-a înmiresmat
Cu miroase-amestecat.
     Florile-s dalbe ler de măr.


           Colind de fereastră, din satul Copuzu, județul Ialomița. Cules de la bunica mea, Rafira Lazăr.