Crucea Vitejilor

     Ordinul Crucea Reginei Maria, clasa I, acordat celor care s-au remarcat pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Reîntregire a României Mari.

          Moment zgubilitic

          Moara cu noroc

Fie grâul cât de rar,

Fie pâinea cât de rea,

La moara lui Călifar

Șoricimea huzurea.

Așteptând sacul să vie,

Moara se cam plictisea,

Și-ntr-o pasă fistichie

Către sac ea se ducea.

Când la deal și când la vale,

Nod în papură căta,

Dar nod cu patru petale,

Căci noroc chior îi purta.

Ea poftea și-unul cu opt,

Un noroc orb, mai precis.

Și-uite-așa, din moft în moft,

Multă papură-a ucis.

Chiar și pe Papură-Vodă

L-a făcut praf într-un iaz, 

Deși nu era la modă

Și nu avea niciun haz.

Drept la ocnă-au dus-o, tristă,

Să macine numai sare.

Noroc c-a ieșit pe listă

La marea privatizare!

                                       Adrian Bucurescu

Moroii

          Mitologie românească

      

     Am afirmat de mai multe ori că tot mitofolclorul nostru vine de la strămoșii traci. Aceasta se întâmplă și cu moroii, făpturi malefice din aceeași teapă cu strigoii, vârcolacii, pricolicii etc. Termenul moroi vine din tracicul MARON, atestat ca antroponim masculin, creat din MA RON ”Care se înnoiește; Care (se) schimbă;  Care se transformă; Cel Prefăcut; Cel Viclean; Cel Înțepător; Care mușcă; Cel Rău”; cf. alban. me ”în”; rom. a râni; rană; a răni; alban. rinoj ”a (se) întineri; a (se) înnoi”; rom. morun; mreană; a mura; a murui ”a tencui; a unge cu humă”; mur (bot.); alban. i marre ”nebun; dement”; merij ”a urî; a dușmăni; a pizmui”; morr ”păduche”.
     În mitologia românească, moroii sunt confundați uneori cu strigoii, chiar în descântece, deși primii ar fi ființe vii, pe când ceilalți sunt morți cărora nu li s-a îndeplinit corect ritualul funerar.
     Moroii se nasc cu o tichie sau căiță pe cap și cu o cămașă pe trup. Un astfel de copil e născut de o femeie, care, pe când era însărcinată, a băut apă spurcată, în care un drac și-a lăsat balele. Diavolul vine la acest prunc și îi pune pe cap o tichie roșie ca a lui, iar când copilul se naște are pe cap o tichie de moroi. Moașa îl poate salva luându-i repede căița și rupându-i-o, ca să nu apuce copilul să și-o mănânce.
     Sufletele celor născuți moroi își părăsesc trupul și umblă prin lume, făcând numai rău. Moroii deoache, mai ales pe cei cu sprâncenele îmbinate. Moroaicele sug sângele oamenilor și iau mana de la vite ori de la holde.

     Moroii și moroaicele se adună noaptea în locuri părăsite sau în cimitire și pun la cale blestemății. Între ei trăiesc ca soț și soție, chiar dacă în viața de zi, pe care o duc între oameni, fiecare are alt soț. Când, din diferite pricini, nu își pot aduce și corpul, ei merg numai cu duhul de moroi. Însă, când se întorc, ei trebuie să-și găsească trupul în aceeași poriție în care l-au lăsat, fiindcă, duhul lor fiind orb, nu mai nimerește locul de unde a plecat, și atunci moroii mor. Ei merg în nopțile cu Lună Nouă la hotarul satului, ieșind pe horn la miezul nopții, călare pe cociorve, pe mături sau pe lopeți. Ajungând acolo, se bat între ei cu melițe în loc de săbii, sau cu ce mai au, iar din gură strigă ”Tai-ni-tai, tai-ni-tai”, căci altminteri s-ar omorî între ei. Bătaia moroilor începe când unul dintre ei strigă ”Usturoi roșu” și se termină când altul strigă ”Usturoi alb” sau când cocoșii strigă a treia oară.

     Înainte de a fugi de acasă, moroaicele își adorm bărbații, înconjurându-i cu buruieni fermecate. Ca să poată pleca de acasă, zburând călări pe mături mii de poște în câteva clipe, moroii și moroaicele se ung după urechi, în jos pe gât, cu o unsoare vrăjită. O legendă spune că un om, bănuind că femeia lui e moroaică, s-a uns și el cu unsoarea aceea și a plecat călare pe o spangă de fier. La hotar a găsit mii de moroi și, printre ei, pe nevastă-sa. Atunci el a început să dea cu spanga, spunâd ”Dau și tai”, și pe toți i-a rănit. A doua zi, a întâlnit pe ulițele satului multe femei și bărbați răniți și oblojiți. Aceștia erau moroi, consăteni de-ai lui care fuseseră la hotar!
     Într-un descântec cules din Sărățeni, județul Ialomița, se pomenește de urgia și neutralizarea unei moroaice:
Moroaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins.
În dinți pe N. l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
Oscioarele i le-a subțiat,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.
Maica Preacurată
Din cer a văzut,
Din cer a auzit.
În brațe l-a luat,
Pe masă de argint l-a pus,
Cu basma de fir l-a șters,
Oscioarele i le-a dres,
Junghiul i l-a scos,
Leacul să-l pătrunză
Până-n os.
Moroaică,
Desfă-l pe N.
De orice rău ai pus pe el,
Că în piuă te-oi pisa,
În moară te-oi măcina,
În vânt te-oi arunca,
Încât și nori s-or mira!
Să rămâie N. luminat
Ca argintul cel curat.
Eu mă închin cu descântecul,
Maica Precista cu leacul.

     Într-un descântec din Zgripcești, ținutul Muscel, moroaica se poate preface și în alte făpturi, tot îngrozitoare:
Tu, zmeoaică,
Tu, moroaică,
Șarpe mare te-ai făcut
Și-n grabă mare ai venit,
Din coadă plesnind.
Țipând și șuierând,
Din gură văpăi de foc lăsând,
Pe N. te-ai năpustit,
Cu coada l-ai împleticit,
Cu gura l-ai țocnit.
Dar eu cu săgeți te-am săgetat,
Cu crucea lui Dumnezeu te-am depărtat.
Câine turbat,
Necurat întunecat,
Cu 99 de rugi te-am bătut,
De pe trupul lui N. te-am pornit,
În mare te-am aruncat,
Cu săgeți te-am săgetat,
După tot trupul lui N. te-am curățat
Și te-am depărtat,
Să rămâie N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe pământ,
Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!

                                                                                                   Adrian Bucurescu

          Spre Cernobîl

Rața face mac,
Macul înflorește.
Rața stă pe lac,
Popa prinde pește.

Căpăstrul de pește
Nu e prea cochet.
Frâul nu-i priește
Oricărui poet.

Dragostea de țară
Fost-a doar o modă?
Pe pădurea rară
Plouă doar cu sodă,

Iar spre Cernobîl
Plouă cu uraniu,
Și corbul - fâl-fâl -
Zboară fără craniu.

   
                Adrian Bucurescu

Istoria Atlanților

     

          Alte mistere pe Piatra Pictată

     Cel Slăvit pe Întreg Pământul

     Greu, dacă nu chiar imposibil, de a limpezi toate enigmele înscrise pe Piedra Pintada, adică ”Piatra Pictată”, descoperită în râul Paru, un afluent al Amazonului. Totuși, câteva din ele se lasă ]ntrez[rite. Astfel, în colțul de jos se afl[ imaginea unui om decapitat, referire la însuși Ion-Orfeus, împăratul-profet, căruia Amazoanele i-au tăiat capul. Așa cum este înfățișat pe Piedra Pintada, el este temelia Imperiului Atlant, dar și primul nostru sfânt, căci, sub actualele supranume de Ion Botezătorul sau Ion Înainte-Mergătorul, este plasat de Români chiar în dreapta lui Dumnezeu.

     Încă din ceea ce ignoranții mai numesc ”preistorie”, capul celui mai sfânt om din lume a fost slăvit pe toată planeta, dar mai întâi chiar pe locul unde a avut loc oribila crimă, adică în Munții Bucegi, rămânând în istoria Geto-Dacilor sub titlul de KOG-A-ION ”Capul lui Ion; Capul Magnificului”, de unde și sacralitatea acelui loc, izvorâtor și astăzi de nebănuite puteri. Acestui cap i se spune acum și ”Sfinxul Românesc”, devenit între timp și emblemă națională.

     America, îndeosebi pe fostul teritoriu al Olmecilor, în actualul Mexic, unde Atlanții au dus cu ei cultul lui Ion-Orfeus, este plină de capete de piatră uriașe. stârnind stăruitoare întrebări, la care acest documentar încearcă a răspunde.

     Cu mai mulți ani în urmă au fost descoperite capete de piatră, asemănătoare cu cele olmece și pe Valea Oltului, dar se pare că li s-a pierdut urma, ceea ce nici nu e de mirare, având în vedere comportamentul arheologilor noștri, de multe ori speriați de ceea ce ivește din când în când pământul românesc.
     În general, aceste capete sunt uriașe, căci denumirea de KOG A ION poate fi tălmăcită și prin ”Capul cel Uriaș”; cf. rom. cucă; arom. cocă, alban, koke ”cap”; alban. ujane ”imensitate”.

     Cu siguranță este vorba de Tăierea Capului lui Ion-Orfeu, cea mai veche dată din lume fiind înscrisă pe o stelă de la Uaxactun, în actuala Guatemala: anul 3.114, 17 August. Actualmente, Tăierea Capului Sfântului Ion Botezătorul se celebrează la 29 August: Calendarul egiptean începea la sfârșitul lui August, iar începutul  anului bisericesc se sărbătorește și astăzi la 1 Septembrie.

     Descoperirea și încorporarea Americii

     Am văzut, în episoadele anterioare ale acestui documentar, că numele Americii vine de la împăratul atlant MARKO, ulterior divinizat ca Arhanghel al Amurgului, Vestului și Toamnei. În mitologia românească el este și Murgilă.
     Așadar, față de centrul Imperiului, aflat la Helis, actualmente Piscu Crăsanilor, județul Ialomița, America era Apusul. Drept care, în afară de A MARĂKO, adică ”La Amurg”, i se mai spunea și CANDAIOS, cu același sens; cf. rom. chindie ”timp al zilei către apusul Soarelui; loc de pe bolta cerească unde se află Soarele pe înserat”.
     La Tracii Apsinthioi, CANDAIOS era Zeu al Războiului, iar teonimul se tălmăcește prin ”Strălucitorul; Arzătorul; Înțepătură; Inscripție; Scriptură; Compoziție; A plănui; Desen; Pictură”; cf. rom. scânteie; a scânteia; candelă; condei; a încondeia; gând; a (se) gândi; a cânta. Poate că de la sensurile de ”Război; Înțepătură; Pictură”, Amerindienii se tatuau și își vopseau fețele când plecau la luptă.
   

     Tâlcul românescului chindie vine de la ”Scriere; Desen; Semn; Delimitare; Limită”. În momentul cuceririi ei, America era la limita de Vest a Imperiului. Pe de altă parte, dintr-un episod trecut, am văzut că textul de sub Soare, Șarpe și Lună, de pe Piatra Pictată, explică limpede că e vorba de Sfânta Scriptură a Atlanților, desigur doar un rezumat al acesteia.
     Dar unde scrie, pe această piatră sacră CANDAIOS, adică ”Apusul” sau ”America”? S-o mai privim o dată! Vedem că este mărginită de două mari pentagoane, un pentagon mic fiind la mijloc. Ei bine, CANDA IOS se mai traduce și prin ”Cinci Drepte; Cinci Linii”; cf. latin. quintus ”al cincilea”; ius ”drept; dreptate; justiție”. Acestea vor să spună pentagoanele! Totodată, mai spun și că America a fost descoperită de ”Cinci Drepți (Justițiari)”, adică de împăratul MARKO și cei patru fii ai săi, KABIRII.

     Biruitorii, adică Românii!

                                                                    Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri
                                                                    Și niciodată n-or să vie iară,
                                                                    Căci nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară
                                                                    Povești și doine, ghicitori, eresuri

                                                                    Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
                                                                    Abia-nțelese, pline de-nțelesuri...

                                                                                    Mihai Eminescu - Trecut-au ani


     Le mărturisesc cititorilor că istoria Atlanților mă preocupă încă din copilărie, având norocul să citesc despre ei volume ca ”Ultimul om din Atlantida” de Aleksandr Beleaev, ”Luntrea sublimă” de Victor Kernbach, și altele, care mi-au aprins imaginația. Dar acestea erau ficțiuni. În clasa a VII-a, adică în 1963-1964, am intrat în posesia unei cărți excepționale, ”Lumi dispărute” de Aurel Lecca, Editura Tineretului, 1963, unde autorul ia la rând toate ipotezele privind Atlanții, de la Platon până în epoca modernă. Acolo apare și Piedra Pintada, care nu mi-a dat pace nici până astăzi, și păstrez orgoliul de a fi pus-o primul pe Internet. Din fericire, încă mai am această carte minunată, fiindu-i recunoscător pe viață autorului ei.

     În pentagonul din mijlocul Pietrei Pictate se văd 24 de pâini. Dintr-un glosar antic, aflăm că în limba tracă, mai precis în dialectul phrygian, ”pâine” se spunea BECCOS; cf. rom. a îmbuca; boacă ”colăcel de pomană”; peic ”brutar”; pogace; alban. buke ”pâine; demnitate; funcție”; bukez ”chiflă”. Dar BECCOS este și ideogramă pentru veac, iar 24 înseamnă secolele scurse de la împărații întemeietori, POSEIDON și KLEITHO, până la uciderea lui Ion-Orfeus. Tot 24 erau și veacurile de la moartea lui Ion-Orfeus până la Nașterea Gemenilor Divini, prezisă de acesta.

     Dintre pâini, trei sunt separate. În limba atlantă, ”Trei Pâini” se spunea BECCO T'RE, sintagma întreagă însemnând ”Izbândă”; cf. latin. victor ”învingător”; victoria ”victorie; succes”; pers. bahadur ”erou”. BECCOT'RE era un supranume al Atlanților, sinonim cu ROMANI. Ultimul etnonim, pe care, slavă Cerului, îl păstrăm și astăzi, vine din RO MANI ”Cel mai Bun (Curat; Cinstit; Vrednic; Puternic) conduce (câștigă; întrece)”; cf. rom. Rai; rouă; roi; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”tânăr; nou”; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. a mâna; mană ”belșug; spor”; a meni. De aici, avem încă în românește a rămâne ”a învinge; a câștiga”, cu același înțeles ca atlantul BECCOT'RE. Se vede de aici că numele nostru național are o vechime de peste șapte milenii, cum nu mai are niciun neam de pe pământ. Este doar o întâmplare că seamănă cu latinescul Romanus, căci Romanii și-au luat acest nume de la Roma, pe care au cucerit-o de la Etrusci. Ar fi momentul să renunțăm la elucubrația că ”de la Râm ne tragem”. Basta, latinopaților!

     Moștenirea Atlanților

     Se poate spune că, deocamdată, Piatra Pictată este cel mai vechi letopiseț românesc cunoscut. Aici  se dovedește măreția istoriei noastre, nu cum apare ea în lucrări mai vechi sau mai noi, scrise de pafariști cu titluri academice și universitare.
     Atlanții au fost inițiatorii civilizației acestei planete, peste tot pe unde a apărut în vechimea îndepărtată, și ale cărei consecințe, bune și rele, se resimt până astăzi. Magnificii noștri strămoși nu au fost uitați de inițiații români, dovadă stând și câteva din tăblițele dacice de plumb de la Sinaia.
     Să păstrezi câteva milenii un nume etnic cum este ROMÂN, nu-i de colo. Semnificația lui împărătească era cunoscută și de marele voievod care era și mare maestru al Ordinului Solomonarilor, Mihai Viteazul. Am văzut că RO MAN înseamnă și ”Cel mai Bun conduce (domnește)”. Ei bine, această deviză apare pe celebrul sigiliu al domnitorului, între stemele Țării Românești și Moldovei, în limba dacă: IN MIL(Ă) B)Ă)JE M(Ă)L(Ă)R DIE. Traducerea: Din Grația Divină, cel mai Bun conduce (domnește).

     Acest strălucit fiu al nației române nu era doar foarte viteaz, ci și învățat, știind câteva limbi străine. Să nu mai spună dușmanii poporului român, inclusiv unii fătați aici, că era doar un ”condotier” pus pe cuceriri. Mihai știa foarte bine ce și de ce face ceea ce a făcut. Îi datorăm nu doar Reîntregirea Daciei, dar și ideea care a prins aripi până la înfăptuirea României Mari, al cărei centenar îl sărbătorim în acest an.

     Întorcându-ne la etnonimul BECCOT'RE, sinonim cu ROMAN, se vădește încă o moștenire de la măreții noștri strămoși. Astfel, BECCO T'RE se mai poate tălmăci și prin ”Trei Culori”: cf. rom. pag ”despre cal, mai rar despre alte animal negru sau roșcat, cu pete albe; tărcat; cu pete de diferite culori”; trei; latin. pictura ”pictură; arta de a picta; tablou pictat”. În arta plastică, roșul, galbenul și albastrul sunt considerate culorile fundamentale.

     Va urma cucerirea Japoniei și a altor tărâmuri...

     Să nu uităm niciodată că străbunii noștri au fost cândva Stăpânii Lumii!


                                                                                                                 Adrian Bucurescu
     

Se duce tinerețea

Se duce tinerețea călare pe vânt,
toate iluziile le ia cu ea,
și vor crește buruieni vânjoase
la poarta mea.

Ani în șir am visat
la tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte.
Ce mai vrei de la mine, tristețe?

Plouă. Între sat și cetate aleg
un palat de ceață.
Să-i lumineze pe alții Soarele
dis-de-dimineață!

N-a fost prea rău pe pământ.
Mai departe ce-o să se-ntâmple?
Ostenit privesc pe fereastră,
melancolia-mi zvâcnește în tâmple.

Ploaia s-a dus cum a venit,
dar noaptea încă nu se destramă.
Deocamdată e doar Septembrie...
Cât de aproape sunt de vamă?

Stelele, hieroglife-n floare
și Luna-mbrobodită în halou
înscriu peste lume un tâlc mai zăvorât
decât misterul unui ou.

                                            Adrian Bucurescu

Vița de Vie și Vinul

   

          Tradiții traco-române


     Conform unei datini străvechi, la 14 Septembrie Românii sărbătoresc Cristovul, Hristovul sau Ristovul Viilor.
     În inscripții și în toponime, vița de vie și vinul sunt bine reprezentate în spațiul tracic. Astfel, denumirile a două localități, BAT A VA și POET O VIO, se traduc și prin ”Mlădiță (Ramură) de (cu; pentru) Băutură”; cf. rom. făt; fată; viță; butaș; băț; bâtă; a bea; vie (bot.); alban. pi ”a bea”; pije ”băutură”; rom. bețiv. Este atestată și localitatea TRA GURIUM ”Trei Gusturi (Proprietăți; Grade; Trepte)”; cf. rom. trei; gură; cramă; cherem; hram; chir ”domn; jupân; stăpân”; alban. gur ”piatră”; rom. strugure. Acest tâlc se referă la cele trei treceri ale strugurelui, de la must la vin și la oțet. În Dacia este atestată și localitatea RUSI-DAVA ”Vițe (Mlădițe) cu Struguri”; cf. alban. rrush ”strugure”; rom. tufă; Ristovul, Hristovul sau Cristovul Viilor - sărbătoare populară la încheierea culesului strugurilor. Este atestat și un soi de viță de vie din Tracia, anume BA LISCA ”Cu Plăcere; Cu (de; la) Cinste; Cu Vrednicie, Cu Tărie”; cf. rom. pe; lască ”favoare; protecție; grație”; lescaie; lașcă ”tăiței”; lușcă ”ghiocel”; palașcă ”inflorescența florii-soarelui”; ploscă ”recipient; săniuță de copii”; plisc; pleașcă; Vlașca - județ în Sudul României.
     Multe vase din Tracia poartă inscripția KOTYOS EG BEO ”Vas pentru Băuturi Alese (de Calitate)”; cf. rom. cățuie; cutie; alban. gote ”pahar”; rom. agă; uică ”bade; nene; unchi”; alban. ajke ”smântână; caimac; frișcă”; rom. a bea.

     Tăria vinurilor din Tracia, calitățile lor superioare, față de poșircile grecești, precum și mulțimea podgoriilor de pe pământurile noastre, îl fac pe invidiosul Herodot să afirme că Tracii aveau darul beției. E posibil ca unii să se fi dedat exceselor, căci nu degeaba a poruncit marele Buerebuistas să fie tăiate toate viile din împărăția lui. De la această măsură excepțională,au rămas și sfaturi pentru vitejii Daciei, care, după asasinarea lui Buerebuistas, vor fi trecut iarăși la cultivarea viței de vie. Iată câteva inscripții în acest sens:
     1 Pe o cărămidă descoperită la Svinița, județul Mehedinți, sunt înscrise trei versuri:
S-CHERMO G(H)ENIP
PRO BEO VII
CI PAR I C(H)IP
     Traducerea: Să termini (închei)  Războiul (Luptele; Munca; Lucrul), înainte de a bea Vinul cu Soții (Neamurile; Tovarășii) la petreceri!
     Lexic:
     S-CHERMO - ”să termini; să închei”; cf. rom. să; a curma; curmei;
     GHENIP - ”război; luptă; strădanie; muncă; lucru”; cf. rom. ghimpe; cânepă; canava; câmp; alban. gjemb ”ghimpe; spin”;  germ. Kampf  ”luptă”;
     PRO - ”înainte; în fața”; cf. latin. pro ”înainte; în fața; dinaintea”;
     BEO - ”a bea”;
     VII - ”vin; licoare”; cf. rom. vie (bot.); alban. vaj ”ulei”;
     CI - ”cu”; cf. rom. ce; ci;
     PAR - ”neam; rudă; apropiat; soț; tovarăș”; cf. rom. văr; arom. fară ”neam; familie”;
     CI PAR - ”cu tovarăși; în tovărășie; în ceată”; cf. rom. ciopor;
     CHIP - ”petrecere; sărbătoare”; cf. rom. chef.
     2. Pe altă cărămidă, descoperită la Vârșeț, oraș românesc, actualmente în Serbia, se poate citi acest text:
BEO VII CES CADA EN TINIPE.
     Tălmăcirea: Bea Vinul când (după ce) ai terminat de Luptat (Muncă; Sforțare)!
     Lexic:
     BEO - ”a bea”;
     VII - ”vin; licoare”; cf. rom. vie (bot.); alban. vij;
     CES - ”când; în momentul”; cf. rom. ceas;
     CADA ”terminat; încheiat; la sfârșit”; cf. rom. coadă; gata; a (se) găta; alban. gati ”gata”;
     EN - ”de”; cf. rom. în;
     TINIPE - ”luptă; înfruntare; înțepare; vârf; împungere; tăietură; rană; chin; sforțare; năvală; puhoi”; cf. rom. tâmp ”tocit; știrb”; Tâmpa - oronim lângă Brașov; dâmb ”colină; colnic; bătătură (în tălpi sau la mâini); umflătură de la acul de albine”; jnep ”jneapăn; ienupăr”; latin. Danubius ”Dunărea”.
     3. Pe o cărămidă descoperită la Gornea, județul Caraș-Severin, scrie:
SUC BUB A LIP PLEC VII C(H)EM VIT.
     Traducerea: Să te întorci din Luptă cu Bine! Cu Vin Bun uiți (ignori) ce-ai îndurat.
     Lexic:
     SUC - ”a (se) întoarce”; cf. rom. a (se) suci;
     BUB - ”luptă; bătaie; lovitură; rană”; cf. rom. buf!; paf; bubă; a bubui;
     LIP - ”bine; sănătate; bun; bucurie; favoare”; cf. rom. a se lăfăi; leafă;
     PLEC - ”bunătate; mărinimie; măreție; tărie”; cf. rom. a plăcea; plachie; vlagă; blagă; Vlah; Vlahia;
     VII - ”vin”; cf. rom. vie (bot.);
     CHEM - ”chin; suferință; apăsare”; cf. rom. ham; a înhăma; a îngăima; alban. gjeme ”nenorocire; dezastru; calamitate; catastrofă”;
     VIT se citește și UIT; cf. rom. a uita;
     CHEM VIT - ”a ignora primejdia”; cf. rom. cumpăt.

     În medicina tradițională românească, seva ce se scurgea din lăstarele tăiate ale viței de vie, mai abundentă primăvara, se întrebuința împotriva durerilor de ochi. În Mehedinți, se numea apă vie și se aduna de la vițele tăiate la un capăt. Atunci se zicea că plânge vița. Fiertura din ciorchine se lua pentru alinarea durerilor de cap și curățirea stomacului.
     Legendele românești spun că Via a refuzat Împărăția Florilor, dorind să rodească struguri, din care să facă oamenii vin, pentru ospețe și alte ceremonii familiale, pentru petreceri, pentru leacuri etc. Semnificativă pentru trecutul îndelungat al viței de vie în țara noastră este și legenda cu Tufa dătătoare de putere, unde se întrezărește atitudinea lui Buerebuistas față de vița de vie și de vin. Astfel, se spune că un împărat, umblând prin împărăție, a văzut că ”atâtea pricini și nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viței de vie, care dă vinul tulburător de minte”. Mai departe, legenda spune că ”împăratul a poruncit dară ca oamenii să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească. Împăratul a murit și altul s-a ridicat în scaun, și apoi alții, unul după altul, viind și stăpânind norodul acela de oameni, care slăbia tot mai mult și se zgârjia tot mai degrabă. Odată, un crai din țara aceea plecă în codri după sălbăticiuni. Și-mpușcă și-mpușcă, până când dă de un urs. S-a luat după el și l-a gonit, până ce a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgie, iese din chilie, cum vede ursul și pe cei ce-l fugăreau, se dezbracă de haina călugărească, își suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure. S-a minunat împăratul și l-a întrebat cum de-a îndrăznit să pună mâna pe urs. De unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia și i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, fiindcă i s-au tocit toți dinții până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, face struguri la vremea de toamnă. Prisosul îl strânge și îl pune în pod, de are tot anul. Împăratul s-a uitat la tufă și vede că nu-i altceva fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: De astăzi înainte, tufa de vie să aibă slobozenie, să crească peste tot cuprinsul împărăției, împărtășindu-se orișicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca și ține ursul de ureche”.

     Vița de vie este pomenită în descântecele de mușcătură de șarpe:
Vița de vie tăiată,
Pe gard spânzurată,
Buduroi, găleată,
Mușcătura de șarpe vindecată!
     Tâlcul acestui descântec se vede în altul, în care vița de vie poate vindeca:
Maica Precista a alergat,
Viță de vie albă a tăiat,
Peste gard a aruncat,
Trupul lui N. s-a dezumflat.

     Sunt și descântece pentru a face pe un om bețiv, dar și descântece ca să se lase cel bețiv de băutură. Vița de vie vindecă și într-un descântec de diochi:
Sunt trei vițe de vie:
Din una curge apă,
Din una curge vin,
Din una curge pelin.
Care o băut apă
S-o săturat;
Care o băut vin
S-o îmbătat;
Care a băut pelin
O crăpat.
Să crape ochii cui te-o deocheat!

                                                                                              Adrian Bucurescu