Se duce tinerețea călare pe vânt,
toate iluziile le ia cu ea,
și vor crește buruieni vânjoase
la poarta mea.
Ani în șir am visat
la tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte.
Ce mai vrei de la mine, tristețe?
Plouă. Între sat și cetate aleg
un palat de ceață.
Să-i lumineze pe alții Soarele
dis-de-dimineață!
N-a fost prea rău pe pământ.
Mai departe ce-o să se-ntâmple?
Ostenit privesc pe fereastră,
melancolia-mi zvâcnește în tâmple.
Ploaia s-a dus cum a venit,
dar noaptea încă nu se destramă.
Deocamdată e doar Septembrie...
Cât de aproape sunt de vamă?
Stelele, hieroglife-n floare
și Luna-mbrobodită în halou
înscriu peste lume un tâlc mai zăvorât
decât misterul unui ou.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu