Albinele

          Mitologie daco-română

     Cum toate cuvintele limbii române vorbite până la începutul veacului al XIX-lea vin din tracă, așa se întâmplă și cu cele legate de stupărit, cele mai multe atestate în antroponime și toponime. Astfel, albină vine din ALBONA, termen din AL BONA ”Care muncește; Care adună; Care depune; Cu Spor”; cf. rom. al; el; bine; bun; ban ”monedă”; fain; fân; pâine; a vâna; latin. alvina ”stup”. În dialecte, se întâlnesc și alte denumiri: A-BAS ”Cea Strălucitoare; Cea Curată; Cea Minunată”; cf. rom. a - art. adj.; de vază; fașă; vis; a visa; alban. vese ”rouă”; grec. phos ”lumină”; BALTIS ”Superioara; Deasupra; Cu (în; pe; la) Vârf; Care înțeapă; Care arde; Care strălucește; Cu Luciu”; cf. dac. BALTIS - Zeița Cerului la Apullum; rom. pildă; balț ”văl de mireasă”; bartă ”cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; bold; a îmboldi; plită; baltă; Balteș (n.); alban. blete ”albină”. La rându-i, prisaca se numea CY-PSELA ”Cu Albine; A Minunatelor”; cf. rom. cu; cui (pron.); veselie; a se veseli; grec. basileos ”rege; împărat”; rus. pcela ”albină”; grec. kypsela ”prisacă”. Stupul era STOBI sau STOBOI ”Vârf; Înălțime; Clădire; Adăpost; Fortăreață; Întremare; Revenire; Hrană”; cf. rom. ștep; stivă; a stivui; stup; știubei; stafie; ștevie; alban. shtepi ”casă; imobil; gospodărie”; germ. Stube ”odaie”. Din IARDANUS vine urdiniș, care, literal, înseamnă ”Tăietură”; cf. rom. hartan; a hărtăni. Doamna Albinelor sau Matca era MAEDICA ”Ocrotitoarea; Susținătoarea”; cf. rom. matcă ”regina albinelor; mamă; albie de râu”; metoc ”mânăstire mică ce servește ca găzduire”, latin. medicus ”medic”. La Geto-Daci, mierea se numea MYRIS ”Plăcută; Curată; Frumoasă”; cf. rom. miere; mireasă; mioară; muiere. Mierea era și MAEDI ”cf. rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere; hidromel”.

     Geto-Dacii creșteau albinele din cea mai îndepărtată vechime. Despre abundența albinelor la Nord de Dunăre scrie neobositul Herodot: ”Ce fel de oameni locuiesc la Nordul Traciei nimeni nu poate spune cu siguranță. Atât însă se pare că dincolo de Istros este o țară părăsită și infinită... Locuitorii din Tracia mai spun că ținuturile de dincolo de Istros sunt ocupate de albine și, din pricina acestora, oamenii nu pot merge mai departe”. Ceva-ceva este adevărat în această relatare puerilă. Astfel, între cetățile dacice aproape de Dunăre se afla și AD MED-IAM ”Cu Cea mai Minunată Miere”; cf. latin. ad ”de la”; rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere”; rom. a uimi. Pe locul vechii cetăți se află astăzi satul Mehadia, județul Caraș-Severin. Poate că teritoriile actualelor județe Caraș-Severin și Mehedinți făceau parte din aceeași confederație de triburi, iar ultimul păstrează de atunci albina pe stemă.

     Importanța deosebită a albinei în mitologia românească  se vede și din faptul că, la începutul lumii, a participat, cu propriile ei sfaturi sau cu idei furate de la arici, la crearea pământului, alături de Dumnezeu. Pe ea însăși Tatăl Ceresc a creat-o aruncând niște grăuncioare peste flori. Alte legende, apreciindu-i sfințenia, spun că albina a apărut pe pământ din lacrimile Maicii Preciste. Cu siguranță, caracterul divin al acestei gâze vine și de la supranumele BALTIS, același ca al Zeiței Cerului la Daci.
     În popor se spune: ”Albinele sunt tare iubite de Dumnezeu. Câte gujulii sunt, niciuna nu este așa curată . De la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini”. După credințele Românilor, ”Albina calcă într-o zi șapte hotare, de aceea mierea ei e așa de dulce și bună pentru toate leacurile, fiindcă e făcută de pe multe flori și de prin multe părți adunată”.

     Albina e sfântă și pentru că ”din ceara pe care o produce se fac lumânările” și ”fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naștere și cununie”. Iată ce se spune în Bucovina: ”Ca albina curată nu mai este. Câte vietăți sunt, toate se calcă, dar albina nu. Ele de pe pârâu își strâng sămânța, mana lor, și o pun în chiliuțe, unde cresc albine până pot zbura”.
     În acest sens, nici alegerea locului de prisacă nu se făcea la voia întâmplării, ci se făcea după obiceiuri străvechi, prin aruncarea cu toporul, cu piatra, cu măciuca, cu arcul, ”cât era nevoie să se așeze o prisacă”.

     Pentru oprirea roiurilor se pregătea o coșniță, curățată cu o mătură și dezinfectată cu o flacără. Dacă aceasta era din lemn sau nuiele, se freca bine înăuntru cu iarba-stupilor, roiniță sau mătăcină (Melissa officinalis), iar în lipsa ei cu busuiocul-stupilor (Dracocephalum moldavicum). La prinderea roiului se spunea:
Puișorii mei,
Băgați-vă în știubei,
Intrați în a voastră casă,
Că-i grijită și frumoasă!
     În vechime, se considera că prisăcarul trebuie să fie el însuși curat, ca să poată umbla cu albinele: ”Albina nu poate oricine s-o ție: trebuie să fie cineva foarte curat, că altfel nu-i merge”; ”Ca albina nu-i mai gingașă! Prisăcarul trebuie să fie curat. Cei mai mulți nici n-au femeie. Cum nu-i curat cel ce intră, îndată fug roii, pier”.
     Ritualuri străvechi păstrează an de an hărnicia albinelor. Astfel, în Bucovina, când se scot stupii, primăvara, de la iernat, se stropesc cu aghiazmă de la Bobotează și cu o crenguță de susai, și se descântă:
Harnici să fiți,
Dimineața să vă treziți,
Să vă duceți și să vă hrăniți,
Câmpii să-i alergați,
Averea să v-o câștigați
Din mana cerului
Și din grăsimea pământului,
S-aduceți folos stăpânului!

     Când toți stupii au fost așezați la locul lor, se pun nouă ace, neîntrebuințate, în urdinișul primului stup, descântându-se:
Vă dau armele Turcului
Și-ale Neamțului
Și-ale Muscalului,
Să nu vă poată strica
Alte albine
Străine.
Da nici voi să nu cătați
Pe altele să stricați!
De pământ să vă prindeți,
Grămăgioară să ședeți,
Cum stă poporul
În ziua de Bobotează
Pe lângă preotul
Care stă și cetește
Și apa o sfințește!
     Spiritul războinic al albinelor poate fi susținut astfel: primăvara, când se scot stupii, prisăcarul dă drumul albinelor printr-o piele sau printr-un gâtlan de lup, zicând:
Cum sfârtecă lupul oile
Așa să cătați
Și voi să sfârtecați
Pre toate
Celelalte
Albine
Străine!

     Nu numai în basme, ci și în realitate albinele sunt conduse de o regină sau matcă. Unele legende spun că peste toate aceste gâze minunate stăpânește Zâna Albinelor, care are aripioare, uneori chiar trup de albină, cap de femeie, și vorbește omenește.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

          Maneliada, în Iepoca de Platină

          Cenușereasa

Te cunosc după cercei,
Cenușereaso,
Că ești tânără și vrei,
Cenușereaso,
Te cunosc după colanți,
Cenușereaso,
C-ai genunchii toleranți,
Cenușereaso.

                Refren:
             
                Te-am iubit, să moară mă-ta,
                Te-am iubit cu foc,
                Te-am iubit, să moară mă-ta,
                N-ai avut noroc.

Ți-ai pierdut un adidas
Și șontoroagă-ai rămas.
Adidasul l-am găsit,
După mine n-ai venit.

Așa incultă cum ești,
La hotelul ”București”
Ți-ai găsit un deputat
Ce s-a andropauzat.

N-ai dorit un bișnițar
Cu parai în buzunar,
Îmbrăcat în țoale noi,
Vânos ca un gigoloi.

Să-ți văz io antrenamentu
Când ți-o cădea Parlamentu,
De-ai s-ajungi dezonorată,
Cu lucrarea plagiată.

Na-ți gumaru ăla rupt,
Că pe mine nu m-ai vrut,
Vedea-te-aș c-un sac la poale
Cum strigi după sticle goale!

Vedea-te-aș iarăși în cort,
Cenușereaso,
Și cu libidoul mort,
Cenușereaso,
Să te-ntorci la Videle,
Cenușereaso,
Cu toate omidele,
Cenușereaso!


                                  Cântată de  Liviuță din Gratiile, la un banchet al PSD

Rolul ”civilizator” al Vienei

          Dar de ce să uităm?

                                                                                      Motto:

                                                                                           Domol purcede glas de schijă
                                                                                           De la clopotnița din deal,
                                                                                           Să povestească lumii jalea
                                                                                           Înstrăinatului Ardeal.

                                                                                                  Octavian Goga - Pe înserate


     Sunt pe jumătate Ardelean, așa că nu pot fi suspectat că aș avea ceva împotriva conaționalilor noștri de peste munți. Au fost mult mai asupriți decât cei din Țara Românească  și din Moldova și au vărsat râuri de sânge ca să-și păstreze naționalitatea. În munții Ardealului a înflorit odinioară și Sarmizegetusa, glorioasa și ultima capitală a Daciei.
     De câtva timp însă, unii ”intelectuali” ardeleni, fie din prostie, fie că sunt plătiți de cei care ne sapă unitatea națională, latră în stânga și în dreapta cum că, spre deosebire de ”regățeni” sau ”Mitici”, care au avut capitala la Istanbul, Ardealul a avut capitala la Viena, cu un rol ”civilizator” decisiv în ”Mittel Europe”, spre deosebire de Sublima Poartă. Ca atare, Transilvania ar fi ”mai civilizată”  față de celelalte ținuturi românești”. Prostul, până nu-i fudul, nu-i destul.
     În treacăt fie spus, până la proclamarea Republicii Turce, orașul de pe țărmurile Bosforului nici nu s-a numit oficial Istanbul, ci Constantinopol...
     Hai s-o luăm băbește! Conform tratatelor dintre Români și Turci, voievozii noștri erau vasalii sultanului, căruia îi plăteau un tribut anual, în schimbul apărării Țărilor Române. Conform acelorași tratate, celebrele ”capitulații”, principatele noastre își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale, iar Turcii nu aveau voie să-și construiască locuințe sau moschei pe teritoriul românesc. De multe ori, Românii s-au ridicat împotriva Turcilor, obținând răstimpuri de independență, iar ultimii au săvârșit destule abuzuri asupra noastră, de-ar fi fost numai înfiorătorul martiriu al Brâncovenilor. În general însă, spre deosebire de Unguri, Austrieci și Ruși, nu au încercat să ne deznaționalizeze și nici să ne treacă religia sub ascultarea Romei.

     Revenind la Ardeal, trebuie subliniat faptul că, în tot timpul Evului Mediu, Românii nu aveau voie să locuiască în orașe, ci numai în afara zidurilor. Cultul lor religios era doar ”tolerat”, ei fiind descriși în permanență ca ”superstițioși, apostați și eretici”. Ca să scape de teroarea instaurată de Habsburgi, mulți Români din Ardeal au trecut munții, prin Vama Cucului, găsindu-și adăpost primitor în principate, ulterior în Regatul României.
     De la Viena i s-a poruncit iudei Gheorghe Basta să-l asasineze pe marele domn al tuturor Românilor, Mihai Viteazul, pierit pe pământul încercat al Ardealului.

     Iată că, prin Munții Călimani, avem acum și Drumul Maria Tereza, cunoscut și sub bombastica denumire latinopată de Via Maria Theresia. Cum e posibil ca acelei iepe imperiale să i se consacre un drum pe teritoriul României? Se uită că din ordinul ei, sinistrul general Adolf Nikolaus von Buccow a ras cu tunurile 37 de mânăstiri românești, torturând sau chiar ucigându-le și monahii!
     Urmarea? Astăzi, la cetatea din Alba Iulia are loc regulat un spectacol-kitsch de tot râsu'-plânsu', anume schimbarea gărzii habsburgice, spre încântarea tâmpă a mulțimilor de gură-cască, nimerite pe acolo. Auziți, oameni buni: la Alba Iulia, unde a intrat victorios Mihai Viteazul, primul Reîntregitor al Daciei, și unde au fost încoronați regii Ferdinand  și Maria, în cinstea Marii Uniri a României Mari! La Alba Iulia, unde, pe Dealul Furcilor, au fost trași pe roată de autoritățile habsburgice Horia și Cloșca!

     Știți cine era guvernatorul Transilvaniei pe vremea revoluției lui Horia, Cloșca și Crișan, care a dus la îndeplinire ordinele de la Viena cu privire la torturarea și uciderea răzvrătiților români? Nimeni altul decât celebrul baron Samuel von Brukenthal, sărbătorit deseori de autoritățile și ”intelectualii” din Sibiu! N-aș vrea să insist pe faptul că bogata colecție a muzeului a fost realizată cu sudoarea iobagilor ardeleni, cum ar spune marxiștii. Totuși, chiar așa este! Dar tot n-a fost de ajuns. Sibienii au acum și o echipă de fotbal, AFC Hermannstadt! Din voia mea, cât vor purta această înjositoare denumire, să aibă parte numai de înfrângeri! Nu de alta, dar strămoșii mei de peste munți nu aveau voie să locuiască în orașul ”Hermannstadt”. Bomboana pe colivă este statui sinistrului von Brukenthal în chiar centrul Sibiului, la dezvelirea căreia a asistat însuși președintele Iohannis, zis în folclorul nostru și ”Dulapul Săsesc”...

     Dragilor mei frați ardeleni, rogu-vă aduceți-vă aminte cum s-au purtat Habsburgii cu Avram Iancu, eroul nostru de suflet, ”Crăișorul Munților”! Nici măcar nu scriu acum totul despre ”civilizatoarea” Vienă...
     În Bucovina cotropită, aceiași blestemați Habsburgi au desființat aproape toate mânăstirile și schiturile românești, și au umplut ținutul de venetici, alungându-i pe Români.  Pe Ciprian Porumbescu, eroul nostru de cântec, l-au trimis în mormânt! Uitați-vă pe frescele mânăstirilor din Bucovina și veți vedea că multe dintre ele sunt scrijelite cu iscăliturile ”civilizaților” funcționari austro-ungari!
     Pe timpul Habsburgilor, Românii nu-i spuneau capitalei acestora Viena, ci Beci, care, pe limba noastră, înseamnă și ”închisoare”! Adevăr grăiau.
     Fie că-i manipulează pe unii ”intelectuali” de speță joasă, fie doar că așa se nimerește acum, Austriecii și Rușii își râd în barbă. Turcii de la Istanbul nu au de ce!

     În Primul Război Mondial, ”Miticii” din Vechiul Regat, ”balcanici” mai mult sau mai puțin ”frivoli”, au dat ascultare cântecului național ”Treceți, batalioane române, Carpații!”, fără a sta pe gânduri... Foarte mulți dintre ai au mușcat atunci țărâna Ardealului, înroșind-o cu sânge tânăr...  Da, erau Mitici, dar ar trebui să li se rostească porecla cu accentul pe prima silabă!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu   

Folclor la superlativ

 

Lumea asta nu-i a mea,

Ceealaltă, nici așa.

Lumea asta-i cum o vezi,

Ceealaltă, cum o crezi.

 

                *

            *     *

Doamne, Doamne,
Mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mânăstire
Și de nimeni n-are știre.

                 *
             *      *

În grădina lui Ion
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om.

                *
            *      *

Măi bădiță, floare dulce,
Unde te-aș găsi, te-aș smulge
Și-acasă la noi te-aș duce,
Și te-aș răsădi-n grădină,
Și te-aș secera cu milă,
Și te-aș face stog în prag,
Și te-aș îmblăti cu drag,
Și te-aș măcina mărunt
La morișca de argint,
Și te-aș cerne
Prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele,
Și te-aș da inimii mele
Să se stâmpere de jele.

Toponimia Daciei: Cetatea Albă

                                                                                            Motto:
                     
                                                                                                De la Nistru pân' la Tisa,
                                                                                                Tot Românul plânsu-mi-s-a
                                                                                                Că nu mai poate străbate
                                                                                                De-atâta străinătate...

                                                                                                     Mihai Eminescu - Doină
                                                                                             
     Dintre locurile legate de Români, Cetatea Albă pare a fi avut parte de cea mai zbuciumată soartă. Istoria cunoscută a orașului începe în secolul V î.e.n., sub numele de TYRAS, unde Grecii s-au înghesuit să negustorească. Evident, denumirea vine de la cea a râului Nistru, pe al cărui mal drept este situat, T-YRAS, care, printre alte tălmăciri le are și pe acestea: ”Cel Luminos; Cel Strălucitor; Cel Focos; Cel Năvalnic”; cf. rom. de; aur; iureș; latin. aureus ”de aur; împodobit cu aur; de culoarea aurului; auriu; frumos; minunat; încântător”; rom. daurit ”poleit cu aur”; zori; zor; a zori;  jar; grec., latin. tiara ”tiară”.
     O altă denumire a cetății era OPHIUSSA, în grecește ”A Șerpilor”, iar Herodot, care o consemnează, bate câmpii, spunând că acest nume i s-ar trage de la faptul că este înconjurată de năpârci. Este ceea ce, în lingvistică, se numește ”prieten fals”, căci denumirea originală este pur getică, O PHIUSSA traducându-se prin ”Care Strălucește; Cea Luminoasă; Cea Albă”; cf. rom. o - art. nehot. fem.; voios; germ. weiss ”alb”; rom. opaiț. În românește, alb înseamnă și ”luminos; limpede”.
     În timpul marelui Buerebuistas, cetatea apare iar sub denumirea TYRAS și face parte din Imperiul Getic al acestuia. În unele documente din vremea veche, orașul mai este numit și MAUROCASTRO, tot cu o sintagmă getă, căci M-AURO CASTRO se tălmăcește prin ”Fortăreața de Aur; Cetatea Strălucitoare; Fortăreața Luminoasă”; cf. alban. me ”cu”; rom. aur; latin. aura ”scânteiere; licărire; lumina zilei”; rom. miere; mieriu ”de culoarea mierii; auriu”; latin. castrum ”fortăreață; cetate”. În veacul al XIV-lea, Bizantinii traduc această denumire în grecește, sub forma ASPROKASTRON ”Cetatea Albă”.
     La leatul 1359, orașul devine parte a voievodatului Moldovei. Cetatea este mărită și refăcută în timpul domniei lui Alexandru cel Bun și respectiv a lui Ștefan al II-lea. Domnitorii Alexandru Vodă și Ștefan cel Mare refac și măresc la rândul lor cetatea.
     Cucerită de Turci, aceștia îi traduc și ei numele în AK KERMAN ”Cetatea Albă”. Cotropit de Ruși, în 1812, aceștia îi păstrează denumirea turcească, sub forma AKKERMAN. Era doar una din încercările de a șterge amintirea Românilor din vatra lor strămoșească, cum s-a încercat și cu Tighina, rebotezată Bender, tot după Turci.
     În fine, după Marea Reîntregire din 1918, Basarabia, in care era inclusă și Cetatea Albă, revine la Patria-Mamă. Așadar, fiind mai întâi getic, iar apoi făcând parte din România Mare, orașul a fost și va rămâne, de drept, pe veci al nostru, indiferent de actuala lui apartenență. Chiar denumirile ucraineană și rusă, Bilhorod-Dnistrovski și respectiv Belgorod-Dnestrovski, traducându-se prin ”Orașul Alb de pe Nistru”, evocă vremurile de aur ale Tyrageților, locuitorii de baștină ai Basarabiei.
     Actuala denumire românească pentru râul Nistru vine tot din limba strămoșilor, anume din RA NI STORUM ”Apa fără Stare, Râul fără Astâmpăr”. Da, Nistrul nu va avea liniște până nu va fi din nou în întregime al României. După acest divin eveniment, Românii i-ar putea spune iar TYRAS, adică Strălucitorul.

                                                                                                  Adrian Bucurescu

          Distanța la Ego

Când pleci prea mult din tine însuți
și te privești de prea departe
te prinde frica: nu cumva
să nu mai știi a te întoarce.

Auzi ce chestie ciudată:
ți-e dor de tine pur și simplu!


     Ghicitoare

În grădina lui Ion
doarme o părere blondă
cu capul pe-un crin albastru.
Ghici ce e?


                               Adrian Bucurescu

     Cum e de așteptat și drept, neisprăviții care încalcă legea supremă a României, Constituția, prin trădare și teroare, prin suprimarea libertății de expresie și a celei religioase, vor da cândva socoteală!

                             
                                                 Din voința Slăvitului Zalmoxis