Albinele

          Mitologie daco-română

     Cum toate cuvintele limbii române vorbite până la începutul veacului al XIX-lea vin din tracă, așa se întâmplă și cu cele legate de stupărit, cele mai multe atestate în antroponime și toponime. Astfel, albină vine din ALBONA, termen din AL BONA ”Care muncește; Care adună; Care depune; Cu Spor”; cf. rom. al; el; bine; bun; ban ”monedă”; fain; fân; pâine; a vâna; latin. alvina ”stup”. În dialecte, se întâlnesc și alte denumiri: A-BAS ”Cea Strălucitoare; Cea Curată; Cea Minunată”; cf. rom. a - art. adj.; de vază; fașă; vis; a visa; alban. vese ”rouă”; grec. phos ”lumină”; BALTIS ”Superioara; Deasupra; Cu (în; pe; la) Vârf; Care înțeapă; Care arde; Care strălucește; Cu Luciu”; cf. dac. BALTIS - Zeița Cerului la Apullum; rom. pildă; balț ”văl de mireasă”; bartă ”cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; bold; a îmboldi; plită; baltă; Balteș (n.); alban. blete ”albină”. La rându-i, prisaca se numea CY-PSELA ”Cu Albine; A Minunatelor”; cf. rom. cu; cui (pron.); veselie; a se veseli; grec. basileos ”rege; împărat”; rus. pcela ”albină”; grec. kypsela ”prisacă”. Stupul era STOBI sau STOBOI ”Vârf; Înălțime; Clădire; Adăpost; Fortăreață; Întremare; Revenire; Hrană”; cf. rom. ștep; stivă; a stivui; stup; știubei; stafie; ștevie; alban. shtepi ”casă; imobil; gospodărie”; germ. Stube ”odaie”. Din IARDANUS vine urdiniș, care, literal, înseamnă ”Tăietură”; cf. rom. hartan; a hărtăni. Doamna Albinelor sau Matca era MAEDICA ”Ocrotitoarea; Susținătoarea”; cf. rom. matcă ”regina albinelor; mamă; albie de râu”; metoc ”mânăstire mică ce servește ca găzduire”, latin. medicus ”medic”. La Geto-Daci, mierea se numea MYRIS ”Plăcută; Curată; Frumoasă”; cf. rom. miere; mireasă; mioară; muiere. Mierea era și MAEDI ”cf. rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere; hidromel”.

     Geto-Dacii creșteau albinele din cea mai îndepărtată vechime. Despre abundența albinelor la Nord de Dunăre scrie neobositul Herodot: ”Ce fel de oameni locuiesc la Nordul Traciei nimeni nu poate spune cu siguranță. Atât însă se pare că dincolo de Istros este o țară părăsită și infinită... Locuitorii din Tracia mai spun că ținuturile de dincolo de Istros sunt ocupate de albine și, din pricina acestora, oamenii nu pot merge mai departe”. Ceva-ceva este adevărat în această relatare puerilă. Astfel, între cetățile dacice aproape de Dunăre se afla și AD MED-IAM ”Cu Cea mai Minunată Miere”; cf. latin. ad ”de la”; rom. mied ”hidromel”; got. medu, slav. med ”miere”; rom. a uimi. Pe locul vechii cetăți se află astăzi satul Mehadia, județul Caraș-Severin. Poate că teritoriile actualelor județe Caraș-Severin și Mehedinți făceau parte din aceeași confederație de triburi, iar ultimul păstrează de atunci albina pe stemă.

     Importanța deosebită a albinei în mitologia românească  se vede și din faptul că, la începutul lumii, a participat, cu propriile ei sfaturi sau cu idei furate de la arici, la crearea pământului, alături de Dumnezeu. Pe ea însăși Tatăl Ceresc a creat-o aruncând niște grăuncioare peste flori. Alte legende, apreciindu-i sfințenia, spun că albina a apărut pe pământ din lacrimile Maicii Preciste. Cu siguranță, caracterul divin al acestei gâze vine și de la supranumele BALTIS, același ca al Zeiței Cerului la Daci.
     În popor se spune: ”Albinele sunt tare iubite de Dumnezeu. Câte gujulii sunt, niciuna nu este așa curată . De la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini”. După credințele Românilor, ”Albina calcă într-o zi șapte hotare, de aceea mierea ei e așa de dulce și bună pentru toate leacurile, fiindcă e făcută de pe multe flori și de prin multe părți adunată”.

     Albina e sfântă și pentru că ”din ceara pe care o produce se fac lumânările” și ”fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naștere și cununie”. Iată ce se spune în Bucovina: ”Ca albina curată nu mai este. Câte vietăți sunt, toate se calcă, dar albina nu. Ele de pe pârâu își strâng sămânța, mana lor, și o pun în chiliuțe, unde cresc albine până pot zbura”.
     În acest sens, nici alegerea locului de prisacă nu se făcea la voia întâmplării, ci se făcea după obiceiuri străvechi, prin aruncarea cu toporul, cu piatra, cu măciuca, cu arcul, ”cât era nevoie să se așeze o prisacă”.

     Pentru oprirea roiurilor se pregătea o coșniță, curățată cu o mătură și dezinfectată cu o flacără. Dacă aceasta era din lemn sau nuiele, se freca bine înăuntru cu iarba-stupilor, roiniță sau mătăcină (Melissa officinalis), iar în lipsa ei cu busuiocul-stupilor (Dracocephalum moldavicum). La prinderea roiului se spunea:
Puișorii mei,
Băgați-vă în știubei,
Intrați în a voastră casă,
Că-i grijită și frumoasă!
     În vechime, se considera că prisăcarul trebuie să fie el însuși curat, ca să poată umbla cu albinele: ”Albina nu poate oricine s-o ție: trebuie să fie cineva foarte curat, că altfel nu-i merge”; ”Ca albina nu-i mai gingașă! Prisăcarul trebuie să fie curat. Cei mai mulți nici n-au femeie. Cum nu-i curat cel ce intră, îndată fug roii, pier”.
     Ritualuri străvechi păstrează an de an hărnicia albinelor. Astfel, în Bucovina, când se scot stupii, primăvara, de la iernat, se stropesc cu aghiazmă de la Bobotează și cu o crenguță de susai, și se descântă:
Harnici să fiți,
Dimineața să vă treziți,
Să vă duceți și să vă hrăniți,
Câmpii să-i alergați,
Averea să v-o câștigați
Din mana cerului
Și din grăsimea pământului,
S-aduceți folos stăpânului!

     Când toți stupii au fost așezați la locul lor, se pun nouă ace, neîntrebuințate, în urdinișul primului stup, descântându-se:
Vă dau armele Turcului
Și-ale Neamțului
Și-ale Muscalului,
Să nu vă poată strica
Alte albine
Străine.
Da nici voi să nu cătați
Pe altele să stricați!
De pământ să vă prindeți,
Grămăgioară să ședeți,
Cum stă poporul
În ziua de Bobotează
Pe lângă preotul
Care stă și cetește
Și apa o sfințește!
     Spiritul războinic al albinelor poate fi susținut astfel: primăvara, când se scot stupii, prisăcarul dă drumul albinelor printr-o piele sau printr-un gâtlan de lup, zicând:
Cum sfârtecă lupul oile
Așa să cătați
Și voi să sfârtecați
Pre toate
Celelalte
Albine
Străine!

     Nu numai în basme, ci și în realitate albinele sunt conduse de o regină sau matcă. Unele legende spun că peste toate aceste gâze minunate stăpânește Zâna Albinelor, care are aripioare, uneori chiar trup de albină, cap de femeie, și vorbește omenește.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu