Mărturii despre Traci

  

          Tatuaje

     Căci locuitorii de pe lângă Istru se tatuează și se îmbracă în veșminte colorate. Dionisiu (comentator al lui Euripide) afirmă că atunci când cineva mai mare la Istrieni este numit ”cel alb”, aceasta i se spune în mod ironic, ca și cum ar avea fruntea curată și albă; trebuie, dimpotrivă, să înțelegi că este tatuată.

                                 Hesychius, Lexicon

     Nevestele Scyților au tatuat trupul femeilor trace - ale acelor Traci care locuiesc în vecinătate la Est și la Nord - făcând un desen cu ace. De aceea, după mulți ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au șters urma nenorocirii lor într-un fel special, gravând desene și pe restul pielii, pentru ca semnul insultei și al rușinii ce se aflau pe ele, fiind socotit că intră în desenul ornamental, să șteargă ocara prin calificativul de podoabe.

                                Clearh din Soloi, Athenaios

     (La Traci) tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind socotit om de rând.
                       
                                Harodot, Istorii

     (Tracii) până astăzi își tatuează femeile.

                                Plutarh, Despre răzbunarea târzie a divinității

     Agatyrșii își tatuează fața și mădularele, mai mult sau mai puțin după considerația de care se bucură fiecare de pe urma strămoșilor săi: de altfel, toți au aceleași semne, și ele sunt de așa natură încât nu pot fi șterse prin spălare.

                                Pomponius Mela, Descriere a pământului

     (Locuitorii de lângă Marea Adriatică) se tatuează întocmai ca și toate neamurile illyrice și trace.

                               Strabon, Geographia

     (În Tracia există) femei libere pline de semne făcute și care cu cât au mai multe semne și mai variate cu atât se arată a fi mai nobile și din părinți mai de ispravă.

                               Dion Chrysostomos, Discursuri

     Într-adevăr, se observă că unele neamuri străine folosesc anumite plante pentru înfrumusețare, cât și din pricina unor obiceiuri practicate dintotdeauna. La populațiile barbare, femeile își ung una alteia fața, la Daci și Sarmați până și bărbații își fac semne pe trup.

                               Plinius cel Bătrân, Istoria naturală

     Astfel, la Traci sunt tatuați copiii nobili, iar la Geți, sclavii. Dintre aceștia, ultimii locuiesc la Nord, iar ceilalți la Sud.

                              Artemidor din Daldis, Tălmăcitor de vise

Stihuri de-a mele

          La Sărățuica

Pândesc lungit în iarba de pe mal
sub un amurg răvășitor.
Pe oglinda de aur a lacului
despuiate, mlădii și gureșe,
trei zâne fac șpagatul



          Autocratorul

În palatul de lintiță
Șarpele Șerpilor
își clinchetă solzii
ca pe niște monede de aur.
Apoi își pune cununa de aur
și se autoproclamă balaur.
Aripile lui scrijelesc
catifeaua nopții
din care curg scame
peste localurile cu dame.
Nuferii mocnesc în nămol.
Luna miroase a formol.

 
                           Adrian Bucurescu

Izvrătire

Lumea se rotește-n rău și bine.
Doamne, să nu fie cu păcat,
totdeauna am crezut în Tine,
însă uneori nu Te-am iertat.

Rugul Soarelui ne luminează
zilele ce ni le-ai dăruit,
stelele și Luna ne veghează
de când Tu pe boltă le-ai suit.

Ne-ai urzit cu minte cât cuprinde
și frumoase trupuri ne-ai ales,
de aceea-n imne și colinde
bunătatea-Ți pomenim ades.

Dar ce chinuri multe și durere
Tu în lume-ai semănat, și sânge!
Nu Te înfiori când Ți se cere
să alini copilul care plânge?

Nu scutești de spaimă căprioara
când aleargă lupii după ea,
nu trăsnești tâlharul care seara
omului în casă viața-i ia!

Nu-i scutești pe mulți de sărăcie,
nu Ți-e milă de înfometați,
și lași bolile la toți să vie,
chiar și pe la prunci nevinovați!

N-oi ști eu ce-i rău și ce e bine,
dar de milă, Doamne, sunt pălit.
Totdeauna am crezut în Tine,
însă uneori nu Te-am iubit.


                            Adrian Bucurescu

Etnobotanică magică

          Lumânărica

     Ziua Urgiei 

     În listele cu plantele medicinale dacice se află și una cu două denumiri, identificată cu Lumânărica: DIESEMA, consemnată de Dioscorides, și DIESAPTER, pomenită de Pseudo-Apulleius. Amândouă denumirile, când se referă la planta respectivă, se traduc prin ”Șapte Lumini (Străluciri)”: la  DIE SEMA: cf. rom. zi; ziuă; zai ”polei”; latin. dies, engl. day ”zi, ziuă”; rus. semi ”șapte”; la DIE SAPTER: cf. rom. zi, ziuă; zai; latin. dies; engl. day; rom. șapte; șeptar; latin. septem ”șapte”. Acest tâlc vine de la gruparea în câte șapte flori galbene pe tulpina lumânărichii, așadar identificarea este exactă.
     Sensul de ”Șapte Lumini (Luminări” apare însă și pe o iconiță tracică reprezentându-l pe împăratul atlant Orfeus răstignit de Mainade, cele șapte stele de deasupra crucii fiind ideograme pentru zile, iar semiluna sugerează rangul eroului de Mare Preot al Lunii.

     De altminteri, DIE SEMA se traduce și prin ”Ziua Prăpădului”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. a-i face (cuiva) seama ”a omorî, a ucide pe cineva”; șiumă (reg.) ”ciumă”. La rându-i, denumirea DIE SAP TER este și mai explicită: ”Ziua Tăierii Împăratului (Superiorului)”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. sapă; a săpa; a face zob; tare; tărie ”cer”; forță”; alban. ter ”taur”; slav. țar ”împărat; rege”. Totodată, DIE SAPTER a devenit ”Ziua Jertfirii (de Bătaie; de Doliu; de Rugăciuni)”; cf. rom. subțire (despre vânt) ”tăios; pătrunzător”; spătar ”mare dregător, care purta la ceremonii spada și buzduganul voievodului, iar în timp de război conducea oastea”; șoptire. Plantei i se mai zice  și lumânărica-Domnului.

     Datini luminoase, datini întunecate

     Multă vreme, Ziua a Șaptea a fost Sâmbăta, numărat astfel și astăzi de unii, cu denumirea de Sabat. Încă nu se știe cum împărțeau Atlanții timpul, dar, după uciderea lui Orfeus, această zi încheia săptămâna, cu îndeplinirea unor datini. În româna veche, sâmbătă însemna și ”săptămână”. La început, Sâmbăta a fost închinată morților, în amintirea sfârșitului marelui împărat și sfânt. Și în prezent, la Români se ține Sâmbăta Morților, când se pomenesc cei plecați pe Lumea Cealaltă și se dă de pomană pentru ei. Apa Sâmbetei este un râu primejdios, care înconjoară Raiul, și peste care nu pot trece decât cei a căror viață pe pământ a fost fără prihană. Actualmente, sunt câteva râuri și localități din România care se numesc Sâmbăta. A se duce pe Apa Sâmbetei înseamnă a pieri, a dispărea. A-i purta cuiva sâmbetele sugerează că-i dorești răul, ba chiar moartea! SAMBATIS era și numele unui Get din Tomis.
     Cu timpul, această a șaptea zi a devenit sărbătoare, când se dădea și de pomană. De la DIESEMA, albaneza a moștenit și dasme ”nuntă”, iar româna, de la îngrozitoarea faptă petrecută în străvechime, a păstrat tașmău ”bâtă; ciomag; măciucă”, dojană, a dojeni, precum și dușumea, cea călcată în picioare. De acolo vin și derivate ca dușman și dezmăț.
     În unele sâmbete aveau loc spectacole legate de viața și moartea lui Orfeus. Unul dintre acestea era Adunarea Menadelor, adică a preoteselor care-l omorâseră pe Sfântul Împărat. Acest ceremonial a străbătut Antichitatea, prin misterele orfice, și a durat în tot Evul Mediu, sub denumirea de Sabatul Vrăjitoarelor, când acestea pun la cale și înfăptuiesc toate blestemățiile, sub conducerea Diavolului.

     În mitofolclorul românesc, vrăjitoarele, strigoaicele și dracii se adună în ajunul unor mari sărbători, după miezul nopții, și încing o horă, care se încheie de obicei cu o încăierare între ei, fiind alungați de primul cântat al cocoșilor.
     După Învierea lui Zalmoxis s-a renunțat la sâmbătă ca zi de sărbătoare, iar Ziua Sacră a devenit DOMN-ICA ”Înălțarea (Ridicarea; Întremarea; Salvarea; Înviorarea) Domnului”; cf. rom. domn; uică ”nene; unchi”; agă; iugă ”vânt de Sud”; alban. aga ”chiabur”; ag ”zori”; ah ”fag”; ajke ”caimac”; iki ”a pleca; a scăpa; a ieși”; rom. Duminică; Domnica (n.).
     Astăzi, cei mai mulți Români socotesc că Duminica este cea de-a șaptea zi a săptămânii și o țin ca sărbătoare sfântă.
   
     Fata sprințară

     Într-o legendă românească, se spune că, înainte de a se ridica la ceruri, Maica Precista luase de suflet o fetiță săracă și necăjită, pe nume Lumânărica. Sosindu-I ceasul de a pleca în Împărăția Cerească, Maica Preacurată vru să-Și încredințeze fetița adoptivă cuiva. Uitându-Se în jurul Său, văzu un Rug de Mure, frumos și mare, și îl rugă să aibă grijă de fetița Ei. Rugul acceptă și o adăposti pe Lumânărică sub crengi, ferindu-se să nu o zgârie cu țepii lui. Rugul avea mare grijă de ea și o iubea de parcă i-ar fi fost tată, iar Lumânărica se făcu în curând o fată de toată frumusețea.
     Când Soarele ardea prea tare, Rugul o umbrea cu frunzele, iar când ploua, își strângea crengile deasupra ei, ca să nu o ude nicio picătură. Poame găsea din belșug prin apropiere, iar apa limpede și rece curgea la doi pași. Toată ziua Lumânărica zburda după fluturi sau își împodobea pletele cu flori ori alerga cu iepurașii și cu puii de căprioară.

     Între timp, Rugul mai îmbătrâni, iar Lumânărica nu prea mai asculta de el, plecând hai-hui pe dealuri și nemaiîntorcându-se cu zilele. Rugul, care era țintuit locului, tremura toată ziua de grijă și, când ea venea acasă, o dojenea și-i dădea sfaturi bune. Dar Lumânărica, nici gând să-l asculte. Ba, într-o zi, îi aruncă vorbe grele, azvârli cu pietre în el și apoi fugi de acasă pentru totdeauna.
     Rugul așteptă cât așteptă și, văzând că nu mai vine, o blestemă pe sprințara Lumânărică să prindă rădăcini și să se prefacă în floare, ca să nu mai umble de colo până colo. Dar nici ca floare Lumânărica nu s-a lăsat de apucăturile ei. Crește pe unde nu te aștepți, singuratică și rătăcită, prin locuri prăpăstioase ori pietroase.

     Bună de leac

     Pentru că a fost cândva fiica Maicii Preciste, Lumânărica e bună de leacuri, fiind invocată și în descântece:
Lumânărică,
Lumânărică,
Să te duci la vita lui N.
Și din (locul cutare) să cureți viermii,
Până în trei zile să nu fie!
Că dacă nu te-i duce,
Mă jur pe semnul crucii
Că te-oi lua și te-oi duce,
Ca Soarele să nu vezi,
În Mare gios să te așez,
Să te țiu 40 de zile
Fără aer și lumini.
Iar dacă ăi curăța,
La trei zile drumu ți-oi da.

     Lumânărichii i se mai spune și corovatic, pur, coada-boului, coada-vacii, coada-lupului sau coada-mielului. În medicina arhaică, se întrebuința împotriva nădușelii, ofticii, trânjilor, frigurilor și gălbinării. Există și o plantă asemănătoare, dar cu florile albastre sau albe, numită lumânărica-pământului.
     În Maramureș, fetele  fierbeau lumânărica în apă și se spălau pe cap, ca să le crească părul frumos. În alte ținuturi, din florile ei se pregătea o alifie, cu care fetele se frecau pe cap, tot ca să le crească părul frumos. Uscată și sfărâmată, se dădea vacilor, cu sare, în tărâțe, ca să aibă laptele gros și ”groscioros”.
     Vechii noștri vraci știau ei ce știau, fiindcă și astăzi medicii recomandă ceaiul de lumânărică împotriva mai multor boli.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

          Cerbii și foșnetul ierbii

Se aude ropotul cailor roșii
năvalnic prin ceața arterelor,
rece simțind pe aproape zăpezile
substanței albe a emisferelor.

Cum să uiți cerbii, foșnetul ierbii,
să te-nfricoșezi de mireasma pelinului:
Ar fi ca un algoritm inutil
amuțind zurgălăii declinului.

Nu uităm! Nu uităm noi mestecenii,
smirdarul, floarea-de-colț și alunii.
Din când în când iscodim supernovele,
în păr ni se frâng razele Lunii.

Tu ce crezi, iubito, mai merită
razele Soarelui să-ncerci să le numeri?
Iată, pe Marte se aprind ghețarii albaștri,
muguri de aripi ne-nțeapă în umeri.


                                         Adrian Bucurescu

Istoria Secretă

          Divina Europe, Divina Românie

     Frumoasa Războinică

     Sub titlul ”Armindeni sau Victoria Dacilor asupra Romanilor”, din serialul ”Istoria Secretă”, am pomenit-o pe BENDIS ”Cea care (se) bate”, Zâna Victoriei la Atlanți, apoi la Traci. Am văzut că această divinitate patrona Primăvara, Răsăritul și Zorile. Nu am epuizat nici pe departe povestea despre ea. Acum e vorba despre un alt supranume al Zânei, anume EU ROPE ”Cea care învinge; Cea care (se) bate; La Luptă”; cf. rom. aia; alban. ajo ”ea; acea; aceea”; rom. rabă ”câștig”; a răpăi; alban. rrufe ”fulger”.; rom. herb ”blazon; stemă”. În română, de la EUROPE, de la tâlcul de ”Care se zbate (flutură; fâlfâie)”, s-a format aripă, a se înaripa și înaripat. De altminteri, în toată iconografia antică, Zeița Victoriei este întotdeauna înaripată.

     Varianta sinonimă, cu sensul de ”Înaripata”, era un supranume de-al ei, ARIDELA.

     Crăiasa Zorilor

     În calitate de Patroană a Dimineții, deci a Luminării, divina împărăteasă mai era numită și DERI-MAKE: 1. ”Imboldul (Împungerea) Luminii”; cf. rom. zori; a (se) zări; zare; jar; a măhăi ”a mișca; a lovi; a lovi cu sabia; a pregăti”; moacă ”bâtă; ciomag”. 2. ”Sfânta Dimineții”; cf. rom. zori; latin. magus ”mag; vraci; preot persan”. 3. ”Care lovește cu Forță; Care împunge ca un Cornut; Peste Bour; Care înfruntă Taurul”; cf. rom. tare; tărie; a dura; a durea; alban. ter ”taur”; engl. deer ”cerb”; rom. a măhăi; moacă; grec. megas ”mare”; rom. turmac ”pui de bivol”; a se zdrumica. De la aceste tălmăciri, Grecii antici o reprezentau pe Europe călare pe un taur. Cât despre miturile create de aceștia despre ea, obsedați de aventurile amoroase ale divinităților lor, nici că mai merită pomenite.

     Denumirea DER se aplica de cei din vechime tuturor cornutelor, domestice sau sălbatice. De aici, în mai multe colinde românești de fată mare, un bour poartă o vrednică fecioară. Iată o variantă:
Cetioară, cetioară,
Vine Marea cât de mare,
Cât de mare, margini n-are.
Da Mare și-mi aducea
Doi brazi nalți
Și cetinați,
Cu molidvi alăturați.
Între brazi, între molidvi,
'Noată-noat-un bour sur,
'Noată-noată-n coarne poartă.
Dar în coarne ce-și mai poartă?
Poart-un leagăn de mătasă.
Dar în leagăn cine-mi șede?
Șede Ana, fată dalbă.
Că ea-i mică și-nțăleaptă.
Poartă-n brață
Iarbă-creață,
Și la brâu-i spic de grâu,
Și-n ceșcuță.
Tămâiță...
     Desigur, acest colind este o transfigurare dintr-un străvechi imn închinat Zânei Zorilor și a Victoriei...

     Forțele noastre de pe Cer

     Supranumele de DERI MAKE ”Care înfruntă Taurul”, atribuit ulterior Zânei Victoriei, vine încă din Neolitic, când a fost întemeiat Primul Imperiu Atlant, căci iată ce scrie Platon în dialogul ”Kritias”: ”După ce se dădea drumul unor tauri în țarcul sfânt al lui Poseidon, regii, rămânând singuri, înălțau rugi zeului ca acesta să primească victima ce îi va fi pe plac; după aceea, ei porneau la vânătoare, fără arme de fier, doar cu sulițe și arcane. Apoi, acela dintre tauri care fusese prins era dus lângă stelă și înjunghiat lângă partea ei de sus, în vreme ce ei jurau pe inscripție. Pe lângă legea lui Poseidon, stela mai cuprindea și formula unui jurământ care prevestea mari nenorociri celui ce l-ar fi trădat. Când, deci, după sacrificiul potrivit cu legile lor, ei închinau toate mădularele taurului al cărui sânge îl amestecau într-un crater, aruncau apoi un cheag de sânge asupra fiecărui mădular; după aceea îl azvârleau în foc, împlinind astfel curățirile stelei. Mai departe, scoțând cu căni de aur sânge din crater și, cu sângele scos astfel, făcând libațiuni pe flacără, ei jurau să hotărască potrivit cu legea gravată pe stelă, să pedepsească pe acela dintre ei care ar fi încălcat dinainte unele puncte, să nu încalce cu bună știință în viitor niciuna dintre poruncile inscripției, să nu poruncească vreodată nimic din ceea ce nu s-ar potrivi cu hotărârile Părintelui lor, mai mult, să nu se supună niciodată altor porunci decât ale lui. După ce făceau acest legământ, pentru dânșii, ca și pentru urmașii ce aveau să se nască din ei, fiecare bea ce mai rămăsese în cană, iar cana o așeza ca prinos în sanctuarul zeului; apoi fiecare se ducea la cina și la îndatoririle sale”.
     Devenit ofrandă a primului împărat atlant, Poseidon, care era divinizat încă din timpul viețuirii pe pământ, taurul a devenit el însuși sacru, după cum se vede și de la o machetă a unui templu, aparținând culturii Cucuteni, care, acum 6.000 de ani era cea mai avansată din lume. Deasupra celor două intrări, sfântul lăcaș are câte o pereche de coarne, simboluri de trofee împărătești.

     Divinul Bovideu este bine reprezentat în aria acestei superbe culturi, iar sacralitatea lui a dus și la legenda prefacerii  lui Zeus în taur, ca s-o fure pe prințesa Europe, precum și la colindul românesc cu bourul ce poartă leagănul cu fata mare. Desigur, nu degeaba a dat Taurul denumirea unei constelații, precum și a uneia dintre cele 12 zodii.

     Însuși Zeul Poseidon avea supranumele de ”Taur; Bour”, simbolizând Forța, în vechea limbă atlantă, BOYROI. BO YROI se tălmăcește prin ”Cel de Sus; Cel de Departe; Cel Minunat; Cu Farmec; Cel Grozav; Cu Forță; Care (se) impune; Care (se) hotărăște; Care conduce; Care duce”; cf. rom. boi ”chip”; aer; aiurea; aur; a ura; latin. erus ”domn; stăpân; suveran”; rom. boier; birău; vioară; viorea; baier ”talisman; amuletă”; fior; a (se) înfiora; a birui; a (se) înviora; faur; bour; boar ”văcar”; got. fair ”în față”; wair ”bărbat”. Fără îndoială, templul ce se va fi ctitorit după macheta cucuteniană îi era închinat divinului POSEIDON-BOYROI. Prin jertfele aduse de regii atlanți, se considera că zeul își păstrează puterea de taur.
     Nu este exclus ca prima EUROPE să fi fost soția lui, KLEITHO, Crăiasa Amazoanelor., zisă  și DERI-MAKE ”Cea care înfruntă Taurul”, căci nunta a avut loc după un crunt război între cei din dreapta și din stânga Dunării.

     Amintirea întâiului nostru împărat a rămas de-a pururi în constelația numită de Români Boarul. Zisă și Văcarul, această constelație pare a conține două perechi de coarne, una formată din Coroana Boreală, iar cealaltă din înșiruirea de stele ce merge spre Carul Mare. În anticul Babilon, ce făcuse și el parte din Primul Imperiu Atlant, stelele constelației Boarul erau cunoscute sub numele de SHU.PA. Ele au fost descrise ca aparținând unei constelații a zeului Enlil, care era liderul panteonului babilonian, patronul special al agricultorilor.

     Nădejdea rămâne cu Fiii Luminii!

                                                               - Fericirea țării de la noi așteaptă.
                                                               De deșarte vise să nu ne-nșelăm.
                                                               Moarte și sclavie la străini aflăm.
                                                               Viitor de aur țara noastră are,
                                                               Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

                                                                      Dimitrie Bolintineanu - Mircea cel Mare și solii

     Țara noastră a fost cândva condusă de crăiese cu supranumele de EU-ROPE ”Care învinge”, și de BENDIS ”Izbânda”. Au domnit în țara noastră împărați ca BOYROI ”Biruitorul” și ROMAN ”Victoriosul”. ROMÂNIA însăși se tălmăcește prin ”Victorioasa”; cf. rom. a rămâne ”a întrece; a învinge”. ROMÂNIA înseamnă și ”Luminoasa; Strălucitoarea; Rumena”...

     Imperiul Atlant, cu întâia capitală pe tărâmul nostru, cuprindea toată Europa. Așadar, strămoșii noștri au întemeiat Prima Uniune Europeană. Ce vremuri!
     ”Străinii” din poezia lui Bolintineanu sunt și unii născuți în România, care batjocoresc întruna țara, poporul, plaiul mioritic, ne bagatelizează istoria, ne stâlcesc limba, ne fură, ne mint și ne trădează.
     Astăzi, forțele întunericului pun nu doar România la grea încercare, nu doar Europa, dar încearcă să strâmbe toate Legile Firii, toată Ordinea Divină a Lumii.

     Îmi amintesc însă niște versuri dintr-un vechi și minunat cântec de-al nostru, scris de Ciprian Porumbescu, care, conform ”corectitudinii politice”, nu se mai cântă:

Pân' pe cer și cât în lume
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume
Și un falnic viitor.

Iar când, fraților, m-oi duce
De la voi și-o fi să mor,
Pe mormântul meu să-mi puneți
Sfântul nostru tricolor!

     Așijderea, fraților, râvnesc și eu,
                                                              Adrian Bucurescu.
  

Paparudele

          Tradiții daco-românești

     La milostea Apelor

     Componentă esențială a Vieții, Apa a fost divinizată din cele mai vechi timpuri în întreaga lume. Numeroase ritualuri legate de Apă ne-au fost transmise de strămoșii noștri antici, unele păstrându-se până astăzi. Așa se vădește la cetatea getică Piroboridava, situată puțin mai jos de confluența râurilor Trotuș și Siret, pa malul stâng la Siretului, la NV de actualul sat Poiana, din județul Galați.

     Cetatea se afla pe un pinten desprins din terasa înaltă a Siretului, apărată pe trei laturi de râpi abrupte și deosebit de înalte, iar pe cea de-a patra de un val cu șanțul corespunzător, care o separa de restul terasei. De aceea se și poate traduce PIROBORI-DAVA prin ”Cetatea de pe Pinten (Vârf; Povârniș)”; cf. rom. pripor ”coastă de deal; povârniș”; vârfar ”vârf de munte; țăpoi cu coada lungă”.
     Dar, cum am văzut și în documentarele precedente, legate de Atlanți și de Traci, denumirile din cultura lor sufereau mai multe traduceri. Astfel se întâmplă și cu PIRO BORID AVA, ce se tălmăcește și prin ”Datina Îmbunării (Vrăjirii) Apei; Obiceiul Apei Limpezi (Strălucitoare; Proaspete)”; cf. rom.  fire ”obicei; deprindere”; rom. verde; brad; a brodi ”a vorbi în vis; a ticlui”; breaz; latin. veritas ”adevăr; sinceritate; lealitate”; viride ”verde; proaspăt; tânăr; viguros”; alban. i bardhe ”alb”; rom. apă; burduf; feredeu ”baie publică”; a (se) feredui ”a (se) scălda; a (se) îmbăia”. Acest tâlc va fi fost în legătură cu hramul cetății, precum și cu un templu închinat Divinilor Patroni ai Apelor, Keramos și Ovilava.

     De altminteri, la Piroboridava s-a descoperit un cap de bronz reprezentându-l pe primul, cu un vas pe creștet, simbol al Apei Curate. La rândul ei, Ovilava, soția lui Keramos, a rămas în mitofolclorul nostru ca Zâna Apelor și Știma Apelor. Inițiați în ceremoniile de invocare a Apei erau și misterioșii Solomonari, care vor fi și ei prezentați într-un documentar viitor.

     Izgonirea secetei

     Nu doar obiceiul invocării Apei s-a păstrat în fostul teritoriu tracic, dar chiar și denumirea de odinioară, căci de la PIRO BORID AVA vin românescul Paparuda și bulgărescul Perperuda. De altfel, obiceiul este atestat doar la Români, Slavii de Sud și Maghiari, adică în miezul fostei Tracii.
     În ”Descrierea Moldovei”, învățatul voievod Dimitrie Cantemir, referindu-se la cei ”câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”, pomenește și de Papaluga: ”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele”.

     Și Papaluga vine tot de la Traci, unde este atestat tribul BEBRYCI-lor, căci B-EB RYC însemna ”Care se roagă Apei; Care cheamă (strigă) Apa”; cf. rom. pe; apă; baboi; babă ”zglăvoacă; un soi de pește”; latin. bibo ”a bea; a absorbi; a se îmbiba”; rom. a (se) ruga; a rage.
     Un cântec de Papalugă este acesta:
Lugă, Lugă,
Papalugă, 
Ieși din a ta glugă,
Suie-n sus, la rugă
Seceta să fugă!
Ia cerului torțile
Și deschide porțile
Și revarsă ploile!
Cură ca șuvoaiele
Prin toate grădinile!
     Zilele hotărâte pentru dansul Paparudelor diferă după ținuturi și chiar după sate: marțea celei de-a treia săptămâni de după Paște, în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, și, prin extensie, se continuă, în timp de secetă, și în Iunie și Iulie.
     Pe vremuri, fete între 10 și 14 ani, pe jumătate goale, își împleteau coronițe de bozii pe cap, își puneau o împletitură de frunze în jurul coapselor, se împodobeau și cu panglici roșii, iar la gât, cu salbe de aur sau de argint, și plecau să dănțuiască prin ogrăzile gospodarilor. Cea mai mare dintre ele cânta monoton, cu note scurte și cu tact repezit:
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă!
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie
Cu găleata-leata,
Peste toată zloata!
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul,
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa!
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele,
Că știi iarna ce pățim!
Paparudele,
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci,
Paparudele.

     După ritmul cântecului, Paparudele dansau bătând din palme, plesnind din degete și repetând ”Ha-ha!”. În acest timp, gospodina lua o cană cu lapte sau o găleată cu apă și o arunca peste ele. Paparudele se prefăceau că fug, dar până la urmă tot se lăsau udate. Era credința că acelei case unde nu jucau Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urma. De aceea, erau foarte bine primite în toate gospodăriile.

     În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fete. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda.

                                                                                                                  Adrian Bucurescu