Etnobotanică magică

          Lumânărica

     Ziua Urgiei 

     În listele cu plantele medicinale dacice se află și una cu două denumiri, identificată cu Lumânărica: DIESEMA, consemnată de Dioscorides, și DIESAPTER, pomenită de Pseudo-Apulleius. Amândouă denumirile, când se referă la planta respectivă, se traduc prin ”Șapte Lumini (Străluciri)”: la  DIE SEMA: cf. rom. zi; ziuă; zai ”polei”; latin. dies, engl. day ”zi, ziuă”; rus. semi ”șapte”; la DIE SAPTER: cf. rom. zi, ziuă; zai; latin. dies; engl. day; rom. șapte; șeptar; latin. septem ”șapte”. Acest tâlc vine de la gruparea în câte șapte flori galbene pe tulpina lumânărichii, așadar identificarea este exactă.
     Sensul de ”Șapte Lumini (Luminări” apare însă și pe o iconiță tracică reprezentându-l pe împăratul atlant Orfeus răstignit de Mainade, cele șapte stele de deasupra crucii fiind ideograme pentru zile, iar semiluna sugerează rangul eroului de Mare Preot al Lunii.

     De altminteri, DIE SEMA se traduce și prin ”Ziua Prăpădului”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. a-i face (cuiva) seama ”a omorî, a ucide pe cineva”; șiumă (reg.) ”ciumă”. La rându-i, denumirea DIE SAP TER este și mai explicită: ”Ziua Tăierii Împăratului (Superiorului)”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. sapă; a săpa; a face zob; tare; tărie ”cer”; forță”; alban. ter ”taur”; slav. țar ”împărat; rege”. Totodată, DIE SAPTER a devenit ”Ziua Jertfirii (de Bătaie; de Doliu; de Rugăciuni)”; cf. rom. subțire (despre vânt) ”tăios; pătrunzător”; spătar ”mare dregător, care purta la ceremonii spada și buzduganul voievodului, iar în timp de război conducea oastea”; șoptire. Plantei i se mai zice  și lumânărica-Domnului.

     Datini luminoase, datini întunecate

     Multă vreme, Ziua a Șaptea a fost Sâmbăta, numărat astfel și astăzi de unii, cu denumirea de Sabat. Încă nu se știe cum împărțeau Atlanții timpul, dar, după uciderea lui Orfeus, această zi încheia săptămâna, cu îndeplinirea unor datini. În româna veche, sâmbătă însemna și ”săptămână”. La început, Sâmbăta a fost închinată morților, în amintirea sfârșitului marelui împărat și sfânt. Și în prezent, la Români se ține Sâmbăta Morților, când se pomenesc cei plecați pe Lumea Cealaltă și se dă de pomană pentru ei. Apa Sâmbetei este un râu primejdios, care înconjoară Raiul, și peste care nu pot trece decât cei a căror viață pe pământ a fost fără prihană. Actualmente, sunt câteva râuri și localități din România care se numesc Sâmbăta. A se duce pe Apa Sâmbetei înseamnă a pieri, a dispărea. A-i purta cuiva sâmbetele sugerează că-i dorești răul, ba chiar moartea! SAMBATIS era și numele unui Get din Tomis.
     Cu timpul, această a șaptea zi a devenit sărbătoare, când se dădea și de pomană. De la DIESEMA, albaneza a moștenit și dasme ”nuntă”, iar româna, de la îngrozitoarea faptă petrecută în străvechime, a păstrat tașmău ”bâtă; ciomag; măciucă”, dojană, a dojeni, precum și dușumea, cea călcată în picioare. De acolo vin și derivate ca dușman și dezmăț.
     În unele sâmbete aveau loc spectacole legate de viața și moartea lui Orfeus. Unul dintre acestea era Adunarea Menadelor, adică a preoteselor care-l omorâseră pe Sfântul Împărat. Acest ceremonial a străbătut Antichitatea, prin misterele orfice, și a durat în tot Evul Mediu, sub denumirea de Sabatul Vrăjitoarelor, când acestea pun la cale și înfăptuiesc toate blestemățiile, sub conducerea Diavolului.

     În mitofolclorul românesc, vrăjitoarele, strigoaicele și dracii se adună în ajunul unor mari sărbători, după miezul nopții, și încing o horă, care se încheie de obicei cu o încăierare între ei, fiind alungați de primul cântat al cocoșilor.
     După Învierea lui Zalmoxis s-a renunțat la sâmbătă ca zi de sărbătoare, iar Ziua Sacră a devenit DOMN-ICA ”Înălțarea (Ridicarea; Întremarea; Salvarea; Înviorarea) Domnului”; cf. rom. domn; uică ”nene; unchi”; agă; iugă ”vânt de Sud”; alban. aga ”chiabur”; ag ”zori”; ah ”fag”; ajke ”caimac”; iki ”a pleca; a scăpa; a ieși”; rom. Duminică; Domnica (n.).
     Astăzi, cei mai mulți Români socotesc că Duminica este cea de-a șaptea zi a săptămânii și o țin ca sărbătoare sfântă.
   
     Fata sprințară

     Într-o legendă românească, se spune că, înainte de a se ridica la ceruri, Maica Precista luase de suflet o fetiță săracă și necăjită, pe nume Lumânărica. Sosindu-I ceasul de a pleca în Împărăția Cerească, Maica Preacurată vru să-Și încredințeze fetița adoptivă cuiva. Uitându-Se în jurul Său, văzu un Rug de Mure, frumos și mare, și îl rugă să aibă grijă de fetița Ei. Rugul acceptă și o adăposti pe Lumânărică sub crengi, ferindu-se să nu o zgârie cu țepii lui. Rugul avea mare grijă de ea și o iubea de parcă i-ar fi fost tată, iar Lumânărica se făcu în curând o fată de toată frumusețea.
     Când Soarele ardea prea tare, Rugul o umbrea cu frunzele, iar când ploua, își strângea crengile deasupra ei, ca să nu o ude nicio picătură. Poame găsea din belșug prin apropiere, iar apa limpede și rece curgea la doi pași. Toată ziua Lumânărica zburda după fluturi sau își împodobea pletele cu flori ori alerga cu iepurașii și cu puii de căprioară.

     Între timp, Rugul mai îmbătrâni, iar Lumânărica nu prea mai asculta de el, plecând hai-hui pe dealuri și nemaiîntorcându-se cu zilele. Rugul, care era țintuit locului, tremura toată ziua de grijă și, când ea venea acasă, o dojenea și-i dădea sfaturi bune. Dar Lumânărica, nici gând să-l asculte. Ba, într-o zi, îi aruncă vorbe grele, azvârli cu pietre în el și apoi fugi de acasă pentru totdeauna.
     Rugul așteptă cât așteptă și, văzând că nu mai vine, o blestemă pe sprințara Lumânărică să prindă rădăcini și să se prefacă în floare, ca să nu mai umble de colo până colo. Dar nici ca floare Lumânărica nu s-a lăsat de apucăturile ei. Crește pe unde nu te aștepți, singuratică și rătăcită, prin locuri prăpăstioase ori pietroase.

     Bună de leac

     Pentru că a fost cândva fiica Maicii Preciste, Lumânărica e bună de leacuri, fiind invocată și în descântece:
Lumânărică,
Lumânărică,
Să te duci la vita lui N.
Și din (locul cutare) să cureți viermii,
Până în trei zile să nu fie!
Că dacă nu te-i duce,
Mă jur pe semnul crucii
Că te-oi lua și te-oi duce,
Ca Soarele să nu vezi,
În Mare gios să te așez,
Să te țiu 40 de zile
Fără aer și lumini.
Iar dacă ăi curăța,
La trei zile drumu ți-oi da.

     Lumânărichii i se mai spune și corovatic, pur, coada-boului, coada-vacii, coada-lupului sau coada-mielului. În medicina arhaică, se întrebuința împotriva nădușelii, ofticii, trânjilor, frigurilor și gălbinării. Există și o plantă asemănătoare, dar cu florile albastre sau albe, numită lumânărica-pământului.
     În Maramureș, fetele  fierbeau lumânărica în apă și se spălau pe cap, ca să le crească părul frumos. În alte ținuturi, din florile ei se pregătea o alifie, cu care fetele se frecau pe cap, tot ca să le crească părul frumos. Uscată și sfărâmată, se dădea vacilor, cu sare, în tărâțe, ca să aibă laptele gros și ”groscioros”.
     Vechii noștri vraci știau ei ce știau, fiindcă și astăzi medicii recomandă ceaiul de lumânărică împotriva mai multor boli.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu