Să nu fiți iertați niciodată, latinopaților, cu Nerva Traianus al vostru cu tot! 

 

Mărturii despre Traci

     Astfel Elenii i-au socotit pe Geți de neam tracic. Acești Geți locuiau și pe un mal și pe celălalt al Istrului, ca și Misii, care sunt și ei Traci - acum ei se numesc Moesi; și de la ei au pornit și Misii statorniciți în zilele noastre printre Lidieni, Frigieni și Troieni. Frigienii nu sunt altceva decât Brigii, popor tracic, ca și Migdonii și Bebricii, Medobitinii, Bitinii, Tinii și - socot eu - Mariandinii. Aceia au părăsit cu toții Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că acești Misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i-a pomenit Homer în versurile sale: ”El și-a întors privirea îndărăt, uitându-se la țara Tracilor îmblânzitori de cai și a Misilor războinici, pricepuți în lupta de aproape”. Dacă cineva ar înțelege aceasta ca privindu-i pe Misii din Asia, pasajul nu s-ar lega de context. A susține că (Zeus) nu și-a întors ochii de la Troia spre pământul Traciei și că nu a îmbrățișat dintr-o privire - odată cu Tracia - și Misia, care este aproape, ci s-a uitat spre ținuturile vecine cu Troada, așezate în spatele ei și pe ambele ei laturi, despărțite fiind, însă, de Traci prin toată lățimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele și a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia ”și-a întors” înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi. Oricine și-ar întoarce privirea de la Troieni spre cei ce nu sunt în spatele lor sau la dreapta și la stânga, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt ( = 296 ). Cele ce spune - mai departe - Homer confirmă părerea noastră, căci acestor Misi el adaugă pe Hipemologi, Galactofagi, Abii, care sunt Scyți, și pe Sarmații ce-și duc traiul în care. Aceste neamuri, ca și Bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu Tracii - mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar și acei de dincoace, care sunt amestecați și cu neamurile celtice, Boii, Scordiscii, Tauriscii. Totuși, pe Scordisci unii îi numesc ”Scordiști”, pe Taurisci ”Teuriști” și ”Tauriști”.

                                                                                                               Strabon, Geographia

     

Vifor de primăvară

Satul s-a acoperit
cu flori de vișin.
De acest Rai înflorit
mereu mă sprijin.

Boii, în cornurele,
duc leagăne de mătase,
ca să se plimbe în ele
fetele frumoase.

Vreascuri țiuie în fum.
S-a încălzit calendarul.
Căruțe trec pe drum
spre câmp cu bălegarul.

De sub urmele vacii,
din reavănul pământ
vor izbucni sângerând macii
jertfiți la orice pală de vânt.

În alb-negru-verde,
prin vișinii în floare,
cine s-ar pierde,
cine ar cerși îndurare?

Cât am fost apriat,
prinosul nu mi l-ați primit.
Și iată, la suflet m-am schimbat
și m-am zăltat și m-am zgubilit.

De atunci, pentru mutanții seci,
departe de vișini în floare,
cu gânduri ordonate și reci
m-am pregătit de răzbunare.

Temeți-vă dinspre ghioc
toți care m-ați rănit!
Un vifor de foc
spre voi s-a stârnit.

                 Adrian Bucurescu

Mărgăritarul

          Mitologie românească

     La Geto-Daci, MARCHEROTA, adică mărgăritarul, simboliza lacrimile divinei mame a lui Ion-Orfeus, Calliope, prefăcute în perle. Și astăzi, la Români, mărgărit sau mărgăritar se referă și la plantă și la perle.
     I se mai spune și mărgărint, mărgăritărel sau lăcrămioară, și este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. Crește prin pădurile umbroase de la șes și prin grădini.
     În cântecele vechi, mărgărintul este pomenit în legătură cu nenorocul, jalea, urâtul, despărțirea de cel drag. Iată un exemplu:
Frunzuleană mărgărint,
Bade, cât eu te-am iubit!
Dar nu vreau să te mai știu;
Nici la moartea mea să-mi vii,
Nici lumina să mi-o ții,
Nici crucea să mi-o săruți,
Nici în groapă să te uiți!
     Mărgărintul este legat și de farmecele de dragoste:
Frunzuleană mărgărint,
De-amărât și necăjit,
Nu văd iarba pe pământ,
Nici Luna pe cer mergând.
Răsai, Lună, mai degrabă,
Să se vadă prin livadă,
Să-mi cosesc pelin cu iarbă,
Să-i dau puicăi să-mi desfacă!
- Na-ți, puicuță, -un leu bătut
Și-mi desfă ce mi-ai făcut!
- Măcar să-mi dai șapte lei,
Nu ți-am făcut ca să piei,
Că ți-am făcut să mă iei.
Când mă uit la casa ta,
Mi se rupe inima.
     Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era așa de nevoiașă, că nu avea după ce să bea apă. S-a dus el în lume și a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaș avea un fluier și cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta mai frumoasă. Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit și le-a mirosit. De aceea, prințesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobanul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc printre tufe și spini. Au ajuns, au cules un braț de flori și s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el și le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prințesei florile, câte mai rămăseseră. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare.
     - Dar asta ce-i? a întrebat ea, arătând spre fluierul vrăjit.
     - Pe el îl căutam. De acum e al meu și ți-l iau.
     Ciobănașul i l-a dat, căci nu avea încotro. După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe față, cădeau în iarbă, și din ele se făceau flori frumoase, albe. Prințesa a cules din ele un braț și le-a dus acasă. Ciobănașul, de tristețe, s-a dus în lume și nu s-a mai întors.De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.

     Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic, Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume și care a plecat de-acasă numai cu arcul de vânătoare și cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi și a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea grăi:
     - O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta și demult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primești cu bucurie, mă săgeți fără milă!
     Apoi pasărea i-a aruncat un inel și s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu, pe care l-a răpus, dar și-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele.

     În medicina tradițională, tulpinile florifere de mărgăritar se întrebuințau împotriva durerilor de piept. Se puneau și în scăldătorile copiilor slabi, anemici, ca să se întărească. Ceaiul din flori se folosea la poală albă. Se mai prepara din ele o apă de obraz, în credința că acela care se spală cu ea va fi alb ca laptele. Roua strânsă de pe florile de mărgăritar se întrebuința ca picături în ochi, împotriva conjunctivitei. Florile plămădite în oțet se miroseau împotriva migrenelor, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se lua în boli de inimă. Pe lângă Târgu Ocna, părțile aeriene se întrebuințau în boli de nervi și de ficat. Pe alocuri, mărgăritarul se mai întrebuința și la boala de apă, dambla și răul copiilor.


                                                                                                               Adrian Bucurescu

          Haethera Esmeralda

Ea stă pe perete în ramă
și râde și e foarte frumoasă

- Hei, Esmeralda, coboară de-acolo!
Mi-i tare urât fără tine
De ce râzi? De ce râzi?

Pe acolo o fi întuneric

Părul tău străveziu
doarme
Gura ta, obrajii tăi
dorm

Violent crește iarba deasupra
Copiii caută fluturi
mai ales
          Haethera esmeralda
care se naște și arde mereu
ca o verde lumină
tot mai greu tot mai greu
rănind întunericul meu.


                          Adrian Bucurescu

                   Apage satana!

                Vade retro satana!

          Apage satana! Vade retro latinopate!

Mărturii despre Geția

     ... Dar Istrul nici nu izvorăște din părțile Pontului, ci pornește dintr-un punct opus, (adică) din munții ce se află deasupra Mării Adriatice: nici nu se varsă în cele două mări, ci numai în Pont, și se desparte (în brațe) numai către vărsarea sa. (Hiparh) săvârșește aceeași greșeală ca și unii înaintași ai săi, care își închipuiau că există un fluviu cu același nume ca și Istrul și care se desface din acesta, pentru a se vărsa în Marea Adriatică. De la el și-ar fi tras numele și neamul Istrienilor, al căror teritoriu îl străbate.
     Partea de Miazăzi a Germaniei , de dincolo de Elba, este - cel puțin acolo unde se învecinează cu fluviul - în stăpânirea Suebilor  (= 295). Apoi, îndată urmează teritoriul Geților, la început îngust - mărginit la Sud cu Istrul, în partea opusă cu munții Pădurii Hercinice și cuprinzând și o parte din munți. Apoi se lărgește și se întinde spre Nord până la Tyrageți - fruntarii pe care nu le putem descrie precis. Fiindcă nu sunt cunoscute aceste locuri, sunt luați în seamă făuritorii de mituri ce vorbesc despre Munții Ripei și despre Hiperboreeni, crezându-se minciunile lui Pytheas Massaliotul despre ținuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înșiruia sub cuvântul că face știință astronomică și cercetări matematice. Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într-o tragedie că Oritia a fost  răpită de Boreas și dusă ”dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopții și unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijește vechea grădină a lui Phoebus”; această susținere, neputând întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte, ca și ceea ce ne spune Socrate în Phedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi și contemporane.

                                                                                                        Strabon, Geographia