Mărturii despre Geto-Daci

     ”Trăsăturile feței, detaliile costumului amintesc exact veșmântul și fizionomia țăranilor români din Carpați; de statură înaltă, robuști, cu nasul arcuit, cu ochii înfundați în orbite, cu sprâncene dese, cu barba zbârlită, încrâncenați (...).”

                         Ubicini, Abdolonyme, ”Les origines de l'histoire Roumaine”, Paris Ernest Leroux, 1886, p. 47

     ”(Dacii) purtau aceiași ițari largi, ca și Geții, Sarmații și Parții, echipamentul lor de campanie era simplu, tracic, lipsit de orice artă. Purtau pe cap blană de vulpe, pe corp o vestă și o haină multicoloră, iar în picioare opinci din piele de cerb (...). Ca arme foloseau lăncile și pumnalele.”

                         Bergner, Rudolf, ”Siebenburgen”, Leipzig, Hermann Bruckner, 1774, p. 217

București

Măi, oraș de fum și pulberi, târg de Soare și de Lună,
nu se-nghesuie poeții să-ți ridice osanale,
parc-ai fi chiar Babilonul, unde relele se-adună,
fluierându-ți slăbiciunea pentru bâlci și mahalale.

Giuvaier în oastea țării, scânteind cu ochi de șarpe,
tragedia-n veselie tu mereu o pritocești,
de când Țepeș Vlad te-nscrise pe un colț de vise albe,
cu cerneală fistichie-n soarta Țării Românești.

Bucuros de-același nume, într-o toamnă belalie,
am venit și eu la tine, precum finii desueți,
hotărât să-mi pun pe frunte o cunună aurie,
ca poetul cel mai mare între cei născuți poeți.

Și-am împărtășit cu tine vise și dezamăgire,
hanurile din vechime mi-au mai alinat tristețea,
când în chefuri, când în versuri, iată, nici n-am prins de știre
cum ca fumul, ca năluca mi s-a dus și tinerețea.

Slava-ntârzie, cununa încă n-a fost poleită...
Nu-i nimic, oraș de pulberi, te iubesc oricând, oricum.
Totdeauna soarta noastră va rămâne împletită
și spre lumea ceilaltă vom avea același drum.


                                                         Adrian BUCURESCU

Istoria secretă. Atlantida - primul și cel mai durabil imperiu din lume

*
             Renașterea pământenilor


     Unele din cele mai vechi legende ale lumii spun că misterioșii Oaspeți Astrali, conduși de SIMOEISIS, zis și Semyaza, Poseidon și Neptun, au răpit Amazoane, luându-le de soții. Ceilalți Amazonieni, în frunte cu regina Leukippe, au fugit spre Apus, peste munți, întemeind un nou regat și mai multe cetăți, printre care și TIB ISCON ”Fortăreața Pribegilor (Izgoniților)”, în apropierea actualului municipiu Caransebeș. Iată însă că, la un moment dat, cetatea apare cu alte denumiri, printre care TIBISCO și TIBISCUM, ce se tălmăcesc prin ”Înscrierea; Semnăturile; Însemnarea; Recunoașterea; Acordul”; cf. rom. tibișir ”cretă de scris”; zapis ”document”; zapiscă ”adeverință; certificat;dovadă; mărturie”; franc. depeche ”depeșă”; devis ”deviz”; devise ”deviză”. Este, cu siguranță, primul acord de pace din istorie, în urma căruia a fost constituită Confederația Atlantă, alcătuită din Amazonieni și Moesieni, sub conducerea împăratului Poseidon și a împărătesei Kleitho. Evenimentul s-a mai numit și RUCCO NIUM ”Înțelegerea Regilor”; cf. rom. rigă; lat. rex ”rege”; rom. noimă; a (se) năimi. Sintagma se mai traduce și prin ”Neamul Regal”, și prin ”Arcul Înțelegerii (Concordiei); Arcul Înrudirii; Arcul Strălucitor (Străveziu)”; cf. rom. rugău ”arc”; noimă; a (se) năimi; neam; nămete; nemeș ”nobil”; alban. i njome ”proaspăt; fraged”; njomesi ”prospetțime; frăgezime”.

     Acesta este Curcubeul, considerat și astăzi ca simbol al înțelegerii dintre Dumnezeu și oamenii curați. În fine, RUC C-ONIUM poate fi înțeles și ca ”Dorința de Unire; Unirea prin Voința Fiecăruia”; cf. rom. rugă; a (se) ruga; a (se) uni; uniune. De la acest ultim tâlc a apărut și AT LANTAI sau AT LANTIS ”Cei Uniți; Cei Legați; Foarte Vânjoși; Foarte Voinici; Prea Puternici; Cei Închegați; Cei Zămisliți”; cf. alban. ata ”ei; acei; aceia”; rus. eto ”acesta”; rom. hăt; hat; lanț; a (se) înlănțui; alban. lind ”a (se) naște; a răsări; lat. athleta ”atlet”; talentum ”măsură de greutate; monedă”. Atunci, prin căsătoriile dintre Oaspeții Astrali și Pământence se pare că s-a schimbat însuși ADN-ul unor oameni, născuți pe jumătate divini, pe jumătate oameni. 

     Atunci a început de fapt Istoria Lumii, atunci s-a declanșat așa-numita Revoluție Neolitică, ale cărei ecouri se simt și astăzi.
     Încă un sens al denumirii acestui prim regat din istorie: AT(Ă)L ANTAI ”Cei mai Puternici; Forța Supremă”; cf. rom. idol; oțel; întâi; undă; lat. ante ”mai presus decât; mai mult decât”.
     Urmele acestui multimilenar imperiu, cu centrul în actuala Românie, se găsesc peste tot. Am văzut că statuetele zise ”Gânditorul și Femeia lui”, descoperite la Hamangia, îi reprezintă pe Poseidon și pe Kleitho. Exact în răstimpul constituirii Atlantidei, pe un  teritoriu întins a apărut și celebra cultură Cucuteni, printre primele din lume. Tot atunci este atestată altă mare și celebră cultură, Gumelnița.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

     Moment zgubilitic

          E-mail de la Flămânzilă către iubita sa, Flamanda

Din Caracal la Anvers
Îți trimet vers dupe vers,
Mi se lasă apă-n gură,
Clămpănind din tastatură,

Măi Flamy, măi Flamandița,
Mânca-ți-ar neicuța pizza.
Când apari seara la bec,
Flamy, semeni c-un biftec.

Pe obrajii-ți de chiftele
Ți-aș da un sos de cinci stele.
Pentru pulpele-alea mari
Mi-aș da ultimii dolari.

Ochișorii tăi de prună
Îmi spun numai ”Poftă bună!”
Și-ai jamboane
Barosane,
Deștele ca de batoane.

Ai buze de sărmăluțe
Și piftii în loc de țâțe.
De ți-ai da, Flamy, cu spray
Cu mireasmă de mujdei!

          Cultul Eroilor

     Merg deseori la Piscu Crăsanilor, unde se află ruinele cetății Helis, cea mai mare, la vremea ei, din Câmpia Română, și unde regele Dromichaites și-a sărbătorit triumfal victoria asupra înfumuratului general macedonean Lysimachos. Mi-ar plăcea să văd acolo un ansamblu statuar care să pomenească pe veci acele eroice evenimente ale strămoșilor noștri. Visez...
     Nu mai avem Cultul Eroilor. Între manualele școlare, nu mai figurează și Istoria Românilor. Avem, în București, bustul lui Kemal Ataturk, dar nicio statuie cu Ștefan cel Mare sau cu Vlad Țepeș, ultimul fiind și cel ce a atestat pentru prima oară orașul.

     Nu demult, primarul Dorin Chirtoacă a propus ca orașul său să doneze Bucureștiului o statuie al lui Ștefan cel Mare, și să primească, în schimb, una a lui Mihai Viteazul pentru Chișinău. N-am mai auzit nimic despre această minunată inițiativă...

     Am trecut de mai multe ori prin Alba Iulia, și am intrat în Catedrala Catolică, unde este înmormântat Iancu de Hunedoara, cel ce a salvat Europa Occidentală de Islam. Pe mormântul marelui voievod român, am găsit întotdeauna steaguri ungurești, și niciodată românești! Halal! Nici Iancu nu are vreo statuie, nu doar în București, dar nici în alte orașe ale României...
     Alții ne dictează nouă eroii! Atât rușii cât și americanii se opun din răsputeri pomenirii între eroii acestui pământ a mareșalului Ion Antonescu. Bustul ce i-a fost ridicat în curtea bisericii ctitorite de el în București a trebuit să fie ascuns în subsolul sfântului lăcaș. Se pare că românii au uitat că, în Primul Război Mondial, Ion Antonescu a fost șef al secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei Române, iar în 1919 a avut o contribuție decisivă la cucerirea Budapestei și la înfrângerea Armatei Roșii Ungare, o anexă a Armatei Roșii Sovietice.

     Ion Antonescu a recucerit Nordul Bucovinei și Basarabia, dintotdeauna teritorii românești. I s-a reproșat că nu s-a oprit la Nistru, ceea ce era oricum o recunoaștere a hotarului nostru de Răsărit. Dar rușii de ce nu s-au oprit la Nistru, și au mers până la Berlin?
     Nici Dromichaites, nici Buerebistas, nici Decebal, nici alți mari eroi nu sunt reprezentați prin statui la București. În schimb, culmea prostiei, a nesimțirii, a trădării de neam, pe treptele Muzeului Național de Istorie se ridică un kitsch monstruos, reprezentându-l pe ticălosul împărat Traian, cel care a jefuit Dacia, permițându-le soldaților romani să dea foc cetăților și satelor, să violeze femeile și să omoare copiii! E vorba de un kitsch cu totul special, unde cățeaua din brațele romanului are același cap ca al dragonului dac! A fost ideea creață a fostului primar pro-pesedist și actualmente penal, Sorin Oprescu.

     E o rușine, care, totuși, le stârnește hohote de râs trecătorilor, Poate că ar trebui să le stârnească și plânsul...
     Actuala primăreasă, pesedista Gabriela Firea, fostă jurnalistă la ”Antena 3”, a aprobat de curând ridicarea unei statui a prințului Rainier de Monaco în Parcul Circului din București!!! Ștampila Primăriei și coada vacii s-ar putea să aibă vreo legătură, dar Rainier, un fel de primar al unui oraș, cu Bucureștiul nostru mai va.
     Dodoneață, cel mai cretin președinte de până acum al Republicii Moldova, s-a gândit să schimbe și steagul tricolor, deși acesta face parte demult din patrimoniul istoric din stânga Prutului, apărând în sute de mii de fotografii de la obținerea Independenței și până astăzi. Dodoneață își zice  moldovan, urăște românii și-i linge-n fund pe ruși. Dodoneață n-are nevoie de logică. El zice că Mihai Eminescu, poet național și în dreapta și în stânga Prutului, a fost moldovan, nu român! Atunci, de ce o mai fi scris marele poet ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, de ce l-o mai fi glorificat pe Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești, în ”Scrisoarea III”, de ce zicea oare că ”Suntem români și punctum”?

     Dulce și tristă Românie, pentru a câta oară în a ta zbuciumată istorie te afli la ceas de grea cumpănă?

                                                                                                                  Adrian Bucurescu
     

Сергей Есенин / Serghei Esenin

 
          Черный человек / Omul negru

Prietene, prietenul meu,
Eu sunt foarte-foarte bolnav.
Nici eu nu știu de unde am luat boala asta.
Parcă șuieră vântul jilav
În câmpul pustiu și părăginit.
Poate, ca pe un câmp în Septembrie,
Alcoolul creierul mi l-a copleșit.

Capul meu își mișcă urechile
Precum o pasăre aripile.
El nu mai stă drept, și pică deodată,
A vedea prea mult fiindu-i greu.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Se așează pe patul meu,
Un om negru
Nu mă lasă să dorm noaptea toată.

Omul cel negru
O carte mârșavă îmi arată
Și fonfăind deasupra mea,
Ca un călugăr ce la mort a venit,
Citește viața mea deșănțată
Ca a unui bețivan ticăloșit.
Mustrându-mi sufletul grozav de plictisit.
Un om negru,
Un om negru!

”Ascultă, ascultă -
Bălmăjește el către mine, -
În carte sunt gânduri și planuri mari,
Acest om
A trăit în țara
Celor mai dezgustători
Escroci și tâlhari.

În Decembrie, în acea țară,
Neaua e a naibii de curată,
Și viscolul răsucește
Vesele furci de tors.
Acel om a fost un aventurier
Din spița cea mai aleasă
Și cea mai înaltă.

El era elegant
Și cunoscut poet,
Măcar că nu prea înalt,
Totuși forță avea,
Și pe o oarecare femeie
De peste patruzeci de ani,
O numea fetiță ticăloasă
Și iubita lui o mai numea.”

”Fericirea - spunea el -
Este în dibăcia minții și a mâinilor.
Toate sufletele stângace
În nenoroc mereu se înțepenesc.
Nu e nimic
Că multele chinuri
Aduc gesturi calpe
Și descumpănesc.

În furtuni și în viscole,
În slăbiciunile zilnice,
La pierderi grele,
Când tristețea te poartă,
A părea surâzător și deschis
E pe lume cea mai înaltă artă.”

”Omule negru,
Tu să nu-ți bați joc de acestea!
Tu doar nu ești la o slujbă
Unde ca scafandrii muncești!
De ce tocmai mie de viața
Unui poet scandalagiu
Îmi citești și îmi povestești?”

Omul cel negru
Se uită fix la mine
Și în vânătă vomă
Ochii i s-au înecat,
De parcă vrea să îmi spună
Că eu sunt hoț și tâlhar,
Și cu obrăznicie și nerușinat,
Pe cineva am prădat.

                ***
Prietene, prietenul meu,
Eu sunt foarte-foarte bolnav.
Nici eu nu știu de unde am luat boala asta.
Parcă șuieră vântul jilav
În câmpul pustiu și părăginit.
Poate, ca pe un crâng în Septembrie,
Alcoolul creierul mi l-a copleșit.

Geroasă e noaptea,
Și lină liniște la răscruce.
Singur sunt eu la ferestruică,
Nici oaspeți, nici prieteni nu aștept.
Toate câmpurile s-au acoperit
Cu pulbere moale de var,
Și pomii, ca niște călăreți,
În grădina noastră tresar.

Undeva plânge
O pasăre în noapte cobind.
Călăreții de lemn
Cern lovituri de copite.
Iată, iarăși cel negru e prezent.
Pe fotoliul meu s-a așezat
Săltându-și jobenul
Și aruncându-și surtucul neglijent.

”Ascultă, ascultă! -
Horcăie el, privindu-mă în față,
Foarte de aproape
Și prea aproape aplecat, -
Eu nu am mai văzut niciodată
Printre ticăloși
Un așa nătărău de prisos
Suferind de insomnie neîncetat.

Ah, să presupunem că e o greșeală!
Poate din pricină că acum e Lună.
Ce-i mai trebuie
Și adăpatei ce picotește în baltă?
Poate, cu pulpele groase,
În taină va veni ”ea”
Și tu îi vei citi din lirica ta
Prăpădită și leșinată.

Ah, ce-mi plac poeții!
Amuzant popor.
În privirea lor, mereu mă lovesc
De istoria arhicunoscută
Cum unei buboase studente
Un monstru cu părul lung
Îi vorbește despre Univers, sleit
De pofte sexuale stringente.

Nu știu, nu-mi amintesc,
Într-un sat,
Poate în Kaluga
Sau poate în Riazan,
Într-o familie simplă de țarani,
Cu părul bălai,
Cu ochii albaștri,
Trăia un băietan.

Și iată, a început să se împlinească
Devenind chiar poet,
Măcar că nu prea înalt,
Totuși forță avea,
Și pe o oarecare femeie,
De peste patruzeci de ani,
O numea fetiță ticăloasă
Și iubita lui o mai numea.”

”Omule negru,
Tu ești un musafir blestemat.
Aceste vorbe demult
Despre tine se zvonesc.”
Eu, mânios și întărâtat,
Zburându-mi bastonul,
Drept între ochi îl lovesc.

Luna e moartă,
Albăstresc la ferestruică zorii.
Ah, tu, noapte,
Ce ai mai născocit tu, noapte?
Cu jobenul în cap, stau în casa deșartă.
Nimeni nu e cu mine.
Sunt singur
Și oglinda e spartă.

                                                                                                14 Noiembrie 1925

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Cергей Есенин / Serghei Esenin

  

          ”Снежная равнина, белая луна...” / Câmp plin de zăpadă, Lună înălbită...”

Câmp plin de zăpadă, Lună înălbită,
Partea noastră-n giulgiu e-nvelită.
Și mestecenii în alb plâng a morțiu.
Cine-i aici mortul? Oare eu să fiu?

                                                                                    1925

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu