București

Măi, oraș de fum și pulberi, târg de Soare și de Lună,
nu se-nghesuie poeții să-ți ridice osanale,
parc-ai fi chiar Babilonul, unde relele se-adună,
fluierându-ți slăbiciunea pentru bâlci și mahalale.

Giuvaier în oastea țării, scânteind cu ochi de șarpe,
tragedia-n veselie tu mereu o pritocești,
de când Țepeș Vlad te-nscrise pe un colț de vise albe,
cu cerneală fistichie-n soarta Țării Românești.

Bucuros de-același nume, într-o toamnă belalie,
am venit și eu la tine, precum finii desueți,
hotărât să-mi pun pe frunte o cunună aurie,
ca poetul cel mai mare între cei născuți poeți.

Și-am împărtășit cu tine vise și dezamăgire,
hanurile din vechime mi-au mai alinat tristețea,
când în chefuri, când în versuri, iată, nici n-am prins de știre
cum ca fumul, ca năluca mi s-a dus și tinerețea.

Slava-ntârzie, cununa încă n-a fost poleită...
Nu-i nimic, oraș de pulberi, te iubesc oricând, oricum.
Totdeauna soarta noastră va rămâne împletită
și spre lumea ceilaltă vom avea același drum.


                                                         Adrian BUCURESCU