În Biserica din Ieud, Maramureș

                                            
                                                                                             Foto: Florin Eșanu

Povestea vorbei

          Scroafa în copac şi porcul zburător

     Deşi porcul şi scroafa sunt unele dintre cele mai inteligente animale, renumele lor în popor nu prea e de invidiat. Scroafă, cu varianta purcea, este un epitet injurios la adresa unei femei nesimţite, curve, fără caracter ş.a.m.d. Tot aşa, porcul este un epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, neruşinat, josnic, ticălos, mişel. Pe de altă parte, într-o ciudată simbioză, porc de câine e un om de nimic, netrebnic, ticălos, nelegiuit. Duce porcii la jir se spune despre cineva care sforăie în somn. A tăcea ca porcul în păpuşoi înseamnă a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important, spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A face albie de porci pe cineva înseamnă a-l mustra, a-l ocărî. Născut în Zodia Porcului se spune despre un om foarte norocos. O plantă de leac se numeşte popular plăcinta-porcului.
     Deşi poate doar la catastrofe naturale, cum ar fi inundaţiile, s-o fi văzut vreo scroafă căţărată într-un  arbore, se spune că s-a suit scroafa în copac despre un parvenit înfumurat, Scroafă i se spune şi contrabasului. Poarca e un joc de copii. Există şi o pasăre cu denumirea scroafă-de-baltă.
     Mai de mirare e zicala beat ca un porc, deşi acest biet animal nu obişnuieşte să frecventeze cârciumile sau să se îmbete acasă. Apoi, evenimente dintre cele mai năstruşnice sau de-a dreptul imposibile se vor petrece când o zbura porcul! Însă atât porcul cât şi scroafa sunt salvaţi şi eternizaţi de astre. Astfel, Hyadele formează o constelaţie deosebită, numită de români Vierii, Porcii sau Scroafa cu Purcei, iar steaua Aldebaran, din constelaţia Taurului, se numeşte popular Steaua Porcului, Luceafărul Porcului sau Luceafărul Porcesc.

                                                                                                    Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu - DE URSITĂ. Colecţie particulară

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Исповедъ хулигана / Spovedania unui huligan

Nu oricine ştie a cânta,
Nu oricui îi e dat, ca un măr,
Să cadă la picioare streine.

Aceasta-i cea mai mare spovedanie
Cu care se spovedeşte un huligan.

Eu într-adins umblu nepieptănat,
Cu capul, ca o lampă cu gaz, pe umeri.
Desfrunzita toamnă a sufletelor voastre
Îmi place în întuneric s-o luminez.
Îmi place când înjurăturile crude
Zboară spre mine ca o grindină râgâită de frică;
Mai mult, îmi place să răvăşesc cu mâinile
Chica mea ce tresaltă ca o băşică.

E aşa de bine, atunci, să-mi amintesc
De tulburele iaz şi de foşnetul răguşit al arinuluii,
Că undeva îmi trăiesc tata şi mama,
Cărora nu le pasă deloc de versurile mele,
Cărora drag le sunt ca ogorul şi ca trupul,
Ca ploaia ce primăvara iveşte verdeaţa.
Ei cu furcile v-ar snopi în bătaie,
Pentru orice răcnet al vostru aruncat spre mine.

Săracilor, sărmanilor ţărani!
Voi, desigur nu mai sunteţi frumoşi.
Tot aşa vă temeţi de Domnul şi de adâncul mlaştinei.
O, dacă aţi pricepe
Că fiul vostru, în Rusia,
Este cel mai mare poet!
Pentru viaţa lui, inimile nu vă îngheţau
Când picioarele desculţe în smârcurile toamnei îşi înmuia?
Ei, acum el umblă cu joben
Şi cu pantofi lăcuiţi.

Dar trăieşte în el focul nestins de odinioară
Al năzdrăvanului de la ţară.
Fiecărei vaci de pe firmele măcelăriilor
El de departe îi dă bineţe.
Şi întâlnindu-se cu căruţaşii în pieţe,
Îşi aminteşte de izul bălegarului de pe câmpul natal,
Gata fiind să poarte coada fiecărui cal
Precum trena unei rochii de nuntă.

Îmi iubesc patria,
Îmi foarte iubesc patria!
Deşi în tristeţile ei e o rugină de sălcii,
Dragi îmi sunt râturile murdare ale porcilor
Şi, în tihna nopţii, orăcăitul sonor al broaştelor.
Eu, cu duioşie bolnăvicioasă îmi amintesc de copilărie,
Visând la serile de April, la jilăveala şi la ceaţa lor.
Parcă ghemuindu-se ca să se încălzească,
Stă arţarul nostru în faţa jariştei zorilor.
O, ce de ouă din cuibul ciorilor
Am şterpelit, căţărându-mă prin buturile lui!
Aşa o fi şi acum, cu creştetul verde?
Tot ca altădată i-o fi zdravănă coaja?

Dar tu, dragule,
Credinciosule câine tărcat?!
De bătrâneţe, te-ai ogârjit şi-ai orbit
Şi, bâjbâind prin curte, cu coada pleoştită de tot,
A uitat mirosul unde-i poarta şi unde-i grajdul.
O, ce dragi îmi sunt toate acele năzbâtii,
Când, şterpelindu-i mamei un codru de pâine,
Muşcam, eu cu tine, din el, pe rând,
Fără ca unul de altul să ne fie greaţă.

Eu tot acelaşi sunt,
În inimă eu tot acelaşi sunt.
Ca albăstrelele în grâul ruginiu îmi înfloresc pe faţă ochii.
Aşternând rogojinile aurii ale versurilor,
Aş vrea să vă povestesc ceva duios.
Noapte bună!
Vouă, la toţi, noapte bună!
Nu mai fâşâie coasa prin iarba amurgului din zare...
Azi aş dori foarte mult
Din fereastra Lunii să...

Albastră-i lumina, lumina-i aşa de albastră!
În albăstreala asta chiar să mori nu-i de plâns.

N-aveţi decât să vi se pară că sunt cinic,
Atârnându-mi o lanternă dinapoi!
Bătrâne, bunule, istovitule Pegas,
Mai am nevoie de tropăitul tău domol?
Eu am venit, ca un maestru necruţător,
Să cânt şi să proslăvesc guzganul.
Căpăţâna mea, ca luna August,
Varsă prin chică vinul clocotitor.

Doresc să fiu o galbenă velă
În acea ţară spre care noi plutim.

                              Noiembrie 1920

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

    

Farmecul Codrului

                                           Colecție particulară

A fost odată ca niciodată

    

          Povestea vorbei

     Ca să facă atenţi ascultătorii, mai târziu cititorii, că relatarea care urma privea personaje şi întâmplări ieşite din comun, povestitorul începea cu formule incitante, pe care unii le percepeau ca născocite, iar alţii ca adevărate, dar excepţionale. Cel mai cunoscut prolog de basm sau de snoavă este "A fost odată ca niciodată", continuat uneori cu "că de n-ar fi, nu s-ar povesti". Formularea este intenţionat ambiguă, lăsându-i pe receptori să aleagă singuri dacă istoria relatată era adevărată sau nu.Importante, de fapt, erau doar învăţăturile poveştii. În principiu, copiii credeau ce li se povestea, adulţii fiind mai sceptici. Povestitorul îşi lua oricum măsuri de precauţie, sub o mască hazlie, ca să nu-l creadă lumea mincinos cu intenţie: "Şi eu luai o poveste de coadă ş-o ţipai la noi în ogradă, ş-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine. De atunci eu nu minţesc cum se minţeşte, ci minţesc de pârlesc, că în lume aşa se trăieşte."
     Iată cum începe şi cel mai profund basm românesc popular din toate timpurile, "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", cules de Petre Ispirescu: "A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopuşorul mere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii, de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede!" Tot aşa de profund ca povestitorul popular, Mihai Eminescu începe poemul "Luceafărul" cu formula consacrată:
     A fost odată ca-n poveşti,
          A fost ca niciodată..."
     La urma urmelor, ce-o fi vrut să spună?

                                                                                                            Adrian Bucurescu

Biserica din Ieud - Maramureş. Foto: Florin Eşanu