Ruinele Mânăstirii Chiajna. Foto: Florin Eşanu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

                         Корова / Vaca

Slabă, fără dinţi, bătrână,
Are anii-n coarne prinşi;
Înjurând, un tânt o mână
Cu o bâtă la ogrinji.

Inima-i e ca-ntr-un cleşte,
Şoarecii rod prin padoc.
Cu durere se gândeşte
La viţelul pintenog.

Nu l-au dat mamei deloc
Fiul spre a şi-l hrăni.
Pielea, într-un par, sub plop,
Vântul i-o va hărtăni.

Iar când hrişca s-o culege,
Ca pe fiul ce şi-l cere,
Gâtu-n lanţ o să i-l lege
Şi-or s-o ducă la tăiere.

Jalnic va mugi, şi slabă,
Coarnele-şi va lăsa-n jos...
Ea visează multă iarbă
Şi zăvoiul cel umbros.

                             1915

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

     

Parodie după Eugen Frunză

        Pentru cauza lui Lenin și Stalin. Marș pionieresc


A fătat căţeaua în căpiţă,
Dragi tovarăşi, nu i-a fost uşor,
Un căţel cu coada-n furculiţă,
Bucuria-ntregului popor.

     Refren:
     Dar dacă astăzi liberi
     Sub Soare ne-am văzut,
     E pentru că pe lume
     Partidul s-a născut.

Steaguri roşii fâlfâie în zare,
Seceri şi ciocane sar la joc,
Veselă e clasa muncitoare,
Iar ţăranii nu mai plâng deloc.

Roşie-i cravata mea ca focul,
Cum e roşul steag pe şantier,
Între comunişti îmi este locul.
Nu privi că-s mic! Sunt pionier.

Cum căţeaua puiu-şi îngrijeşte,
Şi partidul ne veghează-ntruna;
De aceea, noi, pioniereşte,
Zicem: Suntem gata-ntotdeauna.

                                           A. B.

Paștele Cailor sau Joia Iepelor

          Povestea vorbei

     Expresia "la Paştele Cailor" a intrat în limbajul popular cu sensul de ceva foarte îndepărtat în timp sau niciodată. Zicala nu e de găsit în alte spaţii culturale afară de cel românesc. Zona ei de provenienţă pare a fi fost Ardealul.
     Legenda spune că Preacurata Fecioară Maria, după ce a născut, neavând unde-Şi aşeza Fiul, L-a înfăşat şi L-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii au mâncat cât au mâncat, şi apoi, sătui, s-au culcat şi au început a rumega. Însă caii, obraznici, nu doar că au mâncat tot fânul din iesle, ci l-au mâncat până şi pe cel de pe Iisus, pe care Maria Îl ascunsese de Irod, ca să nu fie tăiat de acesta.
      Văzând Maica Precista ce au făcut caii, S-a supărat tare pe ei şi i-a blestemat, ca să nu se mai sature decât o dată pe an, anume în ziua de Ispas, adică de Înălţarea Domnului:
Fir-aţi, cai, voi, osândiţi
Şi de Mine-afurisiţi,
De Mine, de Dumnezeu,
Mai tare de Fiul Meu,
Fiindcă nu M-ascultaţi,
Voi să nu mai aveţi saţ,
Numa-n ziua de Ispas,
Şi şi-atunci vreme de-un ceas!
     În ziua de Ispas, caii se satură de iarbă şi apoi încep a scutura din cap, în semn că sunt sătui. Şi fiindcă în această zi scapă la iarbă verde şi pasc până ce se satură, acestei sărbători i se spune Paştele Cailor. Iar pentru că această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de joi, i se zice şi Joia Iepelor.

     Ciudata sărbătoare este totodată şi a Sfântului Aşteaptă, menţionat doar în calendarul popular. De Paştele lor, caii nu sunt puşi la căruţă, iar în unele sate chiar se fac slujbe religioase pentru sănătatea acestor animale. Mulţi Români nu ştiau, cum mulţi nu ştiu nici astăzi, că există o astfel de sărbătoare, şi, crezând că e numai o glumă, i-au dat tâlcul de niciodată.

                                                                                             Adrian Bucurescu

La revedere, România!

La revedere, România!
Nu-ţi spun adio, poate ne-om mai vedea,
Mai degrabă în cer, nu pe pământ,
Tu, bucuria şi deznădejdea mea!

Tu, la Apus, eu, la Răsărit.
Tu pleci cu un ghiozdan peticit,
Eu rămân cu o traistă de cânepă,
Plină de dorul ce te-am iubit.

Din dor picură sânge pe poteci,
Prin cimitirele pline de bălării.
Eu te petrec doar până la Tisa,
Şi trag nădejde că o să mai vii.

Pe piciorul de plai
Nu mai e nicio gură de Rai.
Sătui de iarba veştejită,
Îşi scutură coamele câţiva cai;

Unu-i murg, altu-i roib, unu-i şarg,
Altu-i sur, unu-i breaz, altu-i bălan,
Şi mai e un mânz pintenog,
Gonind fără ţintă prin Bărăgan.

Le-a rămas spaima de-a fi tăiaţi
Şi azvârliţi porcilor ca tain,
Şi, într-un şanţ, un tractor le rânjeşte
Cu dinţi ruginiţi, în sistemul hain.

                      *
                  *     *

Nu mă învăţai tu, ţară,
Să păstrez al mamei grai,
Şi, prin lanul de secară,
Să mă cred al lumii crai?

Nu ziceai tu că mă vindec
Cu rodul-pământului,
Cu năvalnic, cu descântec
Şi heliştea vântului?

Chiar aşa-i, nici nu mai bate
Vântul ca odinioară,
Dar eu zac, mutat de Soare,
Căci aleanul mă omoară.
 

Poate că mi-o fi fost dat,
Peste nisipul bălai,
Tocmai eu să ispăşesc
Zelul hoţilor de cai!

S-au aflat români de-ai tăi
Să se lepede de tine!
Maica mea neprihănită,
Miluieşte-mă pe mine!

Dacă pleci, ia-ţi fiii vitregi
Şi mancurţii din costrei,
Şi aruncă-i în pustie,
Să nu mai aud de ei!

Du-i unde cocoşi nu cântă,
Unde toaca nu răsună,
Du-i unde nu e lumină,
Nu-i nici Soare, nu-i nici Lună!

                    *
                 *    *

Măi pământ negru şi gras,
Nu jeli şi nu mai plânge
Că prin brazde ţi-au rămas
Numai lacrimi, numai sânge!

Te-o durea, nu te-o durea,
Asta-i soarta mea şi-a ta.
Cât mi-o bate inima,
Eu străjer că îţi voi sta,

Fiindcă-aşa fost-am născut,
Fiindcă-aşa sunt eu ursit:
Să mă ţin de-un sat sărat
Şi de-al lumii izvodit,

Să mă ţin de munţi şi Mare
Şi de Dunărea păgână,
De-al ei drum fără de pulberi,
Ce spre Lamură mă mână.

                  *
               *    *

Spre Soare-Răsare
Mereu mă închin,
Din orice depărtare
La tine revin,

Şi toate nădejdile
Strămoşilor mi-asum,
Cu mâini de tămâie
Crucile vechi le afum.

Curge Naparis prin câmp
Şi seceta îl săgeată,
Deasupra lui, istoria
Dănţuieşte beată.

De prunc, Mihai de Naparis
Avea şirag de sânge la gât,
Şi totuşi, patrie, mie
De norocul tău nu mi-e urât.

Dar cine mai crede în tine,
Cine mai vrea să moară
Muşcându-ţi ţărâna,
Sălbatica mea ţară?

Eu însumi, ultim solomonar,
Degeaba miraza o scriu,
Şi sceptrul vrăjit moştenire
Cui să îl las nu prea ştiu.

                *
             *    *

La revedere, România!
Nu-ţi spun adio, poate ne-om mai vedea,
Mai degrabă în cer, nu pe pământ,
Tu, bucuria şi deznădejdea mea!

Tu, la Apus, eu, la Răsărit.
Tu pleci cu un ghiozdan peticit,
Eu rămân să fluier la cai de gheaţă,
Pe Bărăganul nemărginit.

Şi-n zvonuri de greieri, prin trifoi,
Poate cândva o să vină,
Ca să te cheme înapoi,
În zori, o mustrătoare lumină.

     Dar nici aceea nu e lumină,
     Ci e o Pravilă Divină.


                    Adrian Bucurescu

Mânăstirea de Argint, Piteșteanu-Balaciu, judeţul Ialomiţa. Foto: Florin Eşanu

Testamentul Regelui Carol I

     Importanţa regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie demonstrată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştirii româneşti pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale. Testamentul său din 14/26 februarie 1899, din care prezentăm aici câteva fragmente, arată un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii, un om de o înaltă ţinută morală, pe care, vai, nu o vedem nici pe departe la actualii oameni politici ai României. Aşadar, să luăm aminte!

                                                                                                Adrian Bucurescu

     Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. 
     Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aici, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc, ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele Statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, pentru a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia doar o moştenire de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" Doresc să fiu îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă Bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă lăcaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna, şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care, prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternica al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (...) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii, capital pentru publlicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemierea unui internat de fete de ofiţeri din armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate).
     Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-Tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu semerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui, al Fiului şi a Sfântului Duh, amin. 
     Făcut la Bucureşti, la 14-26 februarie 1899.
     CAROL
     Am scris şi am iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu.
     CAROL