La revedere, România!

La revedere, România!
Nu-ţi spun adio, poate ne-om mai vedea,
Mai degrabă în cer, nu pe pământ,
Tu, bucuria şi deznădejdea mea!

Tu, la Apus, eu, la Răsărit.
Tu pleci cu un ghiozdan peticit,
Eu rămân cu o traistă de cânepă,
Plină de dorul ce te-am iubit.

Din dor picură sânge pe poteci,
Prin cimitirele pline de bălării.
Eu te petrec doar până la Tisa,
Şi trag nădejde că o să mai vii.

Pe piciorul de plai
Nu mai e nicio gură de Rai.
Sătui de iarba veştejită,
Îşi scutură coamele câţiva cai;

Unu-i murg, altu-i roib, unu-i şarg,
Altu-i sur, unu-i breaz, altu-i bălan,
Şi mai e un mânz pintenog,
Gonind fără ţintă prin Bărăgan.

Le-a rămas spaima de-a fi tăiaţi
Şi azvârliţi porcilor ca tain,
Şi, într-un şanţ, un tractor le rânjeşte
Cu dinţi ruginiţi, în sistemul hain.

                      *
                  *     *

Nu mă învăţai tu, ţară,
Să păstrez al mamei grai,
Şi, prin lanul de secară,
Să mă cred al lumii crai?

Nu ziceai tu că mă vindec
Cu rodul-pământului,
Cu năvalnic, cu descântec
Şi heliştea vântului?

Chiar aşa-i, nici nu mai bate
Vântul ca odinioară,
Dar eu zac, mutat de Soare,
Căci aleanul mă omoară.
 

Poate că mi-o fi fost dat,
Peste nisipul bălai,
Tocmai eu să ispăşesc
Zelul hoţilor de cai!

S-au aflat români de-ai tăi
Să se lepede de tine!
Maica mea neprihănită,
Miluieşte-mă pe mine!

Dacă pleci, ia-ţi fiii vitregi
Şi mancurţii din costrei,
Şi aruncă-i în pustie,
Să nu mai aud de ei!

Du-i unde cocoşi nu cântă,
Unde toaca nu răsună,
Du-i unde nu e lumină,
Nu-i nici Soare, nu-i nici Lună!

                    *
                 *    *

Măi pământ negru şi gras,
Nu jeli şi nu mai plânge
Că prin brazde ţi-au rămas
Numai lacrimi, numai sânge!

Te-o durea, nu te-o durea,
Asta-i soarta mea şi-a ta.
Cât mi-o bate inima,
Eu străjer că îţi voi sta,

Fiindcă-aşa fost-am născut,
Fiindcă-aşa sunt eu ursit:
Să mă ţin de-un sat sărat
Şi de-al lumii izvodit,

Să mă ţin de munţi şi Mare
Şi de Dunărea păgână,
De-al ei drum fără de pulberi,
Ce spre Lamură mă mână.

                  *
               *    *

Spre Soare-Răsare
Mereu mă închin,
Din orice depărtare
La tine revin,

Şi toate nădejdile
Strămoşilor mi-asum,
Cu mâini de tămâie
Crucile vechi le afum.

Curge Naparis prin câmp
Şi seceta îl săgeată,
Deasupra lui, istoria
Dănţuieşte beată.

De prunc, Mihai de Naparis
Avea şirag de sânge la gât,
Şi totuşi, patrie, mie
De norocul tău nu mi-e urât.

Dar cine mai crede în tine,
Cine mai vrea să moară
Muşcându-ţi ţărâna,
Sălbatica mea ţară?

Eu însumi, ultim solomonar,
Degeaba miraza o scriu,
Şi sceptrul vrăjit moştenire
Cui să îl las nu prea ştiu.

                *
             *    *

La revedere, România!
Nu-ţi spun adio, poate ne-om mai vedea,
Mai degrabă în cer, nu pe pământ,
Tu, bucuria şi deznădejdea mea!

Tu, la Apus, eu, la Răsărit.
Tu pleci cu un ghiozdan peticit,
Eu rămân să fluier la cai de gheaţă,
Pe Bărăganul nemărginit.

Şi-n zvonuri de greieri, prin trifoi,
Poate cândva o să vină,
Ca să te cheme înapoi,
În zori, o mustrătoare lumină.

     Dar nici aceea nu e lumină,
     Ci e o Pravilă Divină.


                    Adrian Bucurescu