miercuri, 23 ianuarie 2019

Mătrăguna


          Magie daco-românească




     În etnobotanica românească, mătrăgunei, plantă erbacee otrăvitoare, i se mai spune și iarba-codrului, iarbă-bună, floarea-codrului, doamna-mare, împărăteasa, împărăteasa-buruienilor, nădrăgulă, țilidonie sau cireașa-lupului. Geto-Dacii o numeau MATER GONA, adică ”Frumoasa din Adânc; Cu Fața Scufundată (Îngropată); Doamna Întunecată ; Inițiatoarea Răului; Foarte Primejdioasă”; cf. rom. mutră ”față”; mitră ”acoperământ împodobit al capului, la arhierei; coroană sau cunună purtată de împărați sau regi”; modru ”chip; fel; soi; mijloc; putință; posibilitate”; Motru - munte, râu și vale; latin. mater ”mamă”; materia ”materie”; maturus ”copt; matur”; motor ”cel care pune în mișcare”; alban. moter ”soră”; rom. câine; chin; a căni ”a vopsi părul cu negru”; gunoi; ghionoaie ”ciocănitare”; Gheonoaia (mit.); alban. hon ”abis; prăpastie”; gjon ”bufniță”; rom. mătrăgună; motroină ”femeie foarte îmbrobodită”; Modrogan - o alee în București; alban. matergone ”mătrăgună”.
     Mătrăguna este o plantă viguroasă, veninoasă, cu flori brun-violete și cu fructe negru-vineții, lucitoare. Crește prin păduri, tufișuri sau viroage.


     Rădăcina mătrăgunei seamănă cu un trup omenesc, ceea ce a dus la nenumărate superstiții, nu doar la Români, ci și la alte popoare, atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Cultul Mătrăgunei păstrează reminiscențe din rituri arhaice și doar puține femei mai cunosc rânduielile după care se culege.
     Acestei plante i se atribuie mari puteri și e socotită stăpâna ierburilor, fiind foarte temută. Ea este culeasă cu mai multe scopuri: ”Dacă vrei să-ți vezi norocul sau câți copii vei avea; dacă vrei să te măriți cu cineva; dacă ai dușmănie pe cineva și vrei să-i faci rău; dacă vrei să moară femeia cuiva, sapi iarba-codrului”.
     Cine o sapă nu mănâncă nimic în ziua aceea. Când o sapă, îngenunchează de 15 ori spre Răsărit, de 15 ori spre Apus, de 15 ori spre Miazăzi și de 15 ori spre Miazănoapte, apoi aprinde tămâie și o sapă pe gândul ce-l are. De găsește vreo gânganie la rădăcina plantei, o chinuie sau o ucide, dacă dorește moartea cuiva. Unii cred că ar ajunge doar strivirea rădăcinii, ca să aducă moartea vrăjmașilor.
     Înainte vreme, frumoase sau urâte, cu zestre sau fără zestre, fetele se grăbeau să se mărite. Dacă nu se ivea mai repede un prilej, atunci apelau la farmece de dragoste. Printre altele, cereau și ajutorul puternicei mătrăgune.
     Datini străvechi, ce trebuiau ținute întocmai, le cereau nubilelor să sape și să culeagă planta în toiul nopții, complet despuiate, și să danseze în jurul ei, rostind descântece. Nuditatea le era dictată de mai multe tălmăciri ale denumirii mătrăgunei: MATER GONA ”Arătarea Dedesubturilor; Expunerea Ascunzișurilor (Secretelor); Prezentarea Ademenirilor (Ispitelor)”; cf. rom. mutră ”față”; arom. amutrescu ”privesc”; rom. goană (pop.) ”împerecherea vitelor; montă”; alban. hon ”abis; prăpastie”; genjej ”a minți; a păcăli; a înșela; a deruta”. A apărut astfel, în română, termenul *matragoancă, din care a derivat matracucă ”femeie depravată; curvă”, care în vechime însemna și ”mătrăgună”, dovadă grec. matrakuka ”mătrăgună; prostituată”. Desigur, cele mai multe fete care practicau astfel de obiceiuri erau nevinovate, neavând niciun gând de a se prostitua, ci doar de a se mărita.


     Așadar, ritualul culegerii plantei le obliga pe cele ce o săpau și o culegeau să se dezbrace de tot, arătându-și farmecele și rostind o invocație ca aceasta:
Mătrăgună,
Doamnă Bună, 
Mărită-mă-n astă lună!
De nu-n asta,-n aialaltă,
Să nu fiu nemăritată,
Că s-a ros funda de pleată,
Degetele, de inele,
Și grumazul, de mărgele!
     Săpau apoi mătrăguna și o așezau pe pământ, îndreptată cu vârful spre Răsărit. În locul de unde era scoasă, se puneau pâine, sare și un ban, ”prețul mătrăgunei”. Se spunea că trebuie răsplătită, căci altfel nu ar mai fi avut niciun efect. Exista și teama că se aude noaptea, strigându-le pe cele care au cules-o și nu au plătit-o s-o ducă de unde au adus-o, amenințându-le cu înspăimântătoare răzbunare dacă nu s-ar fi supus.
     Totuși, peste tot se spunea că e păcat a căuta împlinirea dorințelor cu ajutorul mătrăgunei. De aceea, când chemau puterile ei, culegătoarele aprindeau tămâie și lumânări, îi aduceau în dar pâine, sare și bani, rugându-se la Dumnezeu pentru izbăvirea de păcate. Mătrăgunei îi era atribuită o viață aparte, interiorizată. Oamenii se fereau să arunce apă murdară și alte lucruri pe ea. Nici pe copii nu-i lăsau să se joace în jurul ei, fiindcă se credea că mătrăguna fie că se usucă, fie că pleacă, ducând cu ea norocul în altă parte.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

marți, 22 ianuarie 2019


          Fete de zăpadă




- Zburător cu plete roșii,
Vezi că s-au trezit cocoșii
Și-or începe a cânta,
Sărăcuț de maica ta!
Lasă fetele în pace,
Vine ziua, n-am ce-ți face!
Ia răsfiră-ți penele,
Încruntă sprâncenele
Și tulește-o către Lună,
Că ți-a fi o gazdă bună!
Și de-acolo ia-o-n sus,
Că puterea ta s-a dus.
Mai stai vreo sută de ani,
Că pe-aici ai mulți dușmani!
Du-te-n ceilaltă lume,
Unde ai și tu renume!
Ce, pe-acolo nu sunt fete,
Să te-astâmpere de sete?


- Ba sunt fete și la noi,
Dar nu sunt ca pe la voi,
Trupul lor e de zăpadă,
Ochii lor nu-s ca să vadă,
Inima le e de gheață,
Văl de ceață
Au pe față,
Iară de-al Dorului foc,
Se topesc, mări, pe loc.
Una-două,
Ca o rouă,
Strălucesc la Lună Nouă,
Picurând în lacrime
Ce nu mi-s de patime,
Lacrime ce nu-s sărate,
Lacrime fără păcate!

                  Adrian Bucurescu

duminică, 20 ianuarie 2019

Apogeul Românilor




       Istoria Secretă

     Soarele și Luna

     Cel mai vechi etnonim din lume este acela de ROMÂN. Termenul vine tocmai din limba Atlanților și este plin de semnificații. Pe parcursul acestui serial, s-a văzut că Primul Imperiu de pe Pământ s-a constituit în Neolitic, prin unirea a două popoare, din Nordul și din Sudul Dunării de Jos, primul închinându-se Soarelui, iar celălalt, Lunii. Astfel, termenul RO MAN însemna mai întâi  ”Soarele și Luna”; cf. egipt. Ra - cel mai important dintre toți Zeii, reprezentând o personificare a Soarelui și fiind venerat la Heliopolis ”Cetatea Soarelui”; MEN - Zeul Lunii la Traco-Phrygieni; Mani - Zeul-Lună în mitologia nordică.
     O variantă daco-română târzie este SOL O MON ”Soarele și Luna”; cf. rom. Soare; latin. Sol ”Soare”; rom. au (arh.) ”sau; ori”; traco-phryg. MEN; scand. Mani. De aici vine denumirea de Solomonari, cărora li se mai spune și Clirici, adică preoți, de la demnitatea pe care o aveau în Dacia antică.
     În mitologia românească, cei doi aștri sunt frați, așa cum apar și în celebra baladă ”Soarele și Luna”. Și în mitologia nordică, Sunna, Zeița-Soare, era sora lui Mani, Zeul-Lună.


     Într-unul dintre cele mai vechi documente din lume, Piedra Pintada, adică ”Piatra Pictată”, descoperită în râul Paru, un afluent al Amazonului, Soarele și Luna sunt reprezentați în registrul superior, adică în Cer, de unde veghează destinul iluștrilor noștri strămoși, Atlanții. Astfel, ca dreaptă moștenire, româna a format din RO MAN ”Soarele și Luna”, lumină și a (se) lumina, iar din tâlcul de ”Strălucire”, a iscat rumen și a (se) rumeni, precum și denumirea unei frumoase flori, ce seamănă cu un astru cu raze, roman, cu derivatele românică, romaniță și romonel, cum i se mai spune mușețelului.


     Se poate spune că, pe Piedra Pintada, Soarele și Luna, ca hieroglife, se citesc ROMAN, adică ”Romanii” sau ”Românii”. Acest tâlc a fost cunoscut întotdeauna de vechii noștri înțelepți, de vreme ce Soarele și Luna apar pe stemele celor trei mari ținuturi ale noastre, Țara Românească, Moldova și Transilvania, strălucind și astăzi în stema încoronată a României.



     Românii, adică Învingătorii

     Am mai văzut, în episoadele anterioare, ce însemna în străvechime RO MAN: ”Cel mai Bun conduce; Cel mai Cinstit câștigă; Cel mai Curat (Strălucitor) întrece; Cel mai Vioi (Harnic) izbândește; Cel Minunat învinge”; cf. rom. Rai; rouă; rui ”arămiu; roșcat; roșcovan; roșiatic”; roi; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”tânăr; nou”; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. a mâna; mană ”recoltă bogată în semănături; condiții prielnice pentru o recoltă bogată;; belșug de lapte la vite; belșug de produse la recolta stupilor; cantitate mare de bunuri materiale”; latin. Manes ”Mani; sufletele celor morți, părinți și rude, considerați ca spirite binefăcătoare - cei buni”; melanesian și polinesian mana ”forță supranaturală, impersonală, care ar sălășlui în lucruri, în plante, în animale și în oameni, exercitând o acțiune cauzală”. În ăst fel, din ROMAN, româna a moștenit și Român, a rămâne ”a lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”, și aramin, haramin ”haiduc”. Faptul că și Romanii, sub forma Romanus, și-au luat și ei acest nume etnic a fost din pricină că patria lor de origine era Dacia de Miazăzi, cum se va vedea din serialul ce va urma.

 
     ”Suntem Români și punctum”, scria poetul nostru național, Mihai Eminescu. Care neam din lume se mai poate mândri cu o așa străveche, curată și nobilă genealogie?

     Stăpânii Lumii

     Cum se vede și pe Piedra Pintada, pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu, Atlanții scriau și cu litere și cu ideograme, obicei ce s-a păstrat până în vremea Geto-Dacilor. Cu ideograme neolitice sunt împodobite și multe peșteri din România. Una dintre cele mai importante dintre ele este Peștera Gaura Chindiei II, situată pe teritoriul Parcului Național Porțile de Fier sau Cazanele Dunării, în apropiere de localitatea Coronini, din județul Caraș-Severin.


     O superbă ideogramă din această peșteră reprezintă un astru, o stea, și se citește cu siguranță ROMAN, adică ”Strălucire; Frumusețe”; cf. rom. lumină; a (se) lumina; roman, românică, romonel, romaniță ”mușețel”; Roman - numele unui voievod moldovean; Roman (loc.). Iar steaua din peșteră seamănă perfect cu floarea de mușețel, dintr-o imagine de mai la deal!


     Dar RO MAN se mai tâlcuiește și prin ”Mâna Sfântă”, adică ”Mâna Curată; Mâna Vrednică; Mâna Domniei; Mâna Sfântă; Mâna Fermecată; Mâna Dibace”, pictată în aceeași peșteră; cf. rom. rouă; Rai; rui; roi; a roi; lat. ros ”rouă”; latin. res ”bun; avere; treabă; afacere; faptă; acțiune; eveniment”alban. i ri ”tânăr; nou”; re ”nor”; rruje ”viață; existență”; rom. mână; latin. manus ”mână; cu mâna plină; acțiune; luptă; putere; autoritate”.
     O Mână Minunată apare și în segmentul din dreapta-jos de pe Piedra Pintada.


     O Mână Sacră sau mai multe Mâini ale Domniei apar pictate, încă din Neolitic, adică de pe vremea Imperiilor Atlante, pe tot Pământul, din Europa până în Australia. Aceste Mâini îi reprezintă pe Stăpânii Lumii, adică pe ROMANI, străluciții noștri strămoși!


     Din vremea Atlanților datează și o superbă mână de bronz, cu o manșetă din aur, încă misterioasă pentru cercetători, descoperită în Elveția, în apropiere de Geneva. Este și ea un simbol al dominației Romanilor, dar și un semn de omagiu pentru rolul lor de civilizatori ai lumii, cu urmări până astăzi.
      Pe crucea de mormânt a ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, Col. Dr. Gheorghe Bucurescu, din cimitirul de la Sărățeni, județul Ialomița, este sculptată o mână care ține o cunună, simbol al rangului de conducător, dar și al victoriei, căci Solomon și Solomonar însemnau și ”Izbândă”; cf. germ. Schlemm ”șlem; (la jocuri de cărți) situație în care unul din cuplurile participante la joc câștigă toate cele 13 lavate posibile; (la jocul de tenis) situație în care un tenisman câștigă, în cursul aceluiași an, cele patru mari concursuri internaționale de tenis”.



     Acestui simbol sacru, întâlnit pe doar câteva vechi cruci de morminte din România, i se mai spune și Cununa Virtuților. În toate legendele, Solomonarii sunt considerați vrăjitori. Așa a apărut în română, din SOLOMON,  a (se) sulemeni ”a-și schimba înfățișarea; a se transforma; a se preface”. De altminteri, doctorului Gheorghe Bucurescu, care obișnuia să vindece și cu ierburi de leac, consătenii îi mai spuneau și Vraciul. A plecat la Zalmoxis la leatul 1934, în vârstă de 54 de ani.
     De mai multe ori, în textele de pe tăblițele de la Sinaia, Dacilor li se spune Romani, creându-se uneori confuzii cu etnonimul cuceritorilor. Dar DAC nu era decât un sinonim al unui trib mai puternic din Ardeal pentru ROMAN, cu tâlcurile de ”Lumină; Strălucire; Conducere”; cf. germ. Tag, sued. dag ”zi; ziuă”; rom. ducă ”duce; voievod”; a (se) duce. De aceea, nu e deloc nimerit ca să se ceară redenumirea etonimului nostru și a țării în Dacia, căci ROMAN nu este doar național, ci și internațional! Suntem definitiv ROMÂNI, iar Țara Noastră a fost, este și va fi întotdeauna ROMÂNIA!

     Mâna Sfântă

     Mâna, unul din simbolurile noastre etnice și cel mai frecvent simbol ca parte a trupului uman, era socotită de Aristotel ”unealta uneltelor”. Semnificația ei a cuprins toată planeta. În general, Mâna exprimă tărie, putere, dominare, protecție, generozitate, ospitalitate, îndemânare, hărnicie, acțiune, țel, binecuvântare, expresie, omenie.


     Limbajul simbolic celtic conectează Mâna cu puterea, conducerea și autoritatea. Se spune că regele celt Nuada a fost detronat fiindcă își pierduse mâna dreaptă într-o luptă. Mai târziu, regele Nuada și-a recâștigat tronul, după ce una din fiicele lui i-a dăruit o mână de argint, care a fost animată, în stare să se miște, cu ajutorul lui Miah, un vestit vraci și înțelept. De asemenea, în tradiția celtică, Mâna era un simbol al puterii spirituale. Mai mult decât atât, exista credința că este înzestrată cu o energie deosebită, având un rol special în invocarea Zeilor și Zeițelor Celților și Druizilor.
     Pentru Amerindieni, Mâna purta semnificația comunicării.
     Conform sistemului egiptean de hieroglife, Mâna semnifica manifestare, acțiune, dăruire și administrare, chibzuire și gospodărire. 
     În buddhism și hinduism, poziționările mâinilor, cunoscute sub denumirea de mudra, erau extrem de importante în relevarea transformărilor puterilor divine.
     La Evrei, Mâna-Talisman este numită Mâna lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.
     În pictura creștină este înfățișată adeseori Mâna lui Dumnezeu, apărând printre nori. Creștinii mai atribuie această Mână Sfântă Fecioarei Maria.
     În islamism, Mâna Fatimei, fiica lui Mahomed, proclamă cele cinci principii fundamentale: credință, rugăciune, pelerinaj, post și caritate.


      Actualmente, Mâna-Talisman este o imagine cunoscută la nivel mondial, frecvent întrebuințată în bijuterii, materiale și draperii, fiind un simbol de protecție împotriva energiilor negative, pentru abundență, fertilitate, prosperitate, noroc și sănătate. De asemenea, oferă și protecție împotriva deochiului.

     Dulce Românie

     Împărățiile atlante s-au destrămat demult, iar pe seama lor se spun tot soiul de povești. ”Științificii” le pun la îndoială existența. Importanța străvechilor și mărețelor civilizații de pe teritoriul României - Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Turdaș etc. - este recunoscută pe plan mondial, dar nu îndeajuns subliniată de istoricii noștri, și nimeni nu le-a atribuit până acum Atlanților.
     De nu vor fi fost chiar Semizei, cum spun documentele, primii conducători atlanți au fost măcar eroi de seamă, a căror amintire ar trebui să ne fie sfântă. Toate capitalele împărătești atlante au fost pe actualul teritoriu al țării noastre. Pe deasupra, numele poporului, din care vine și cel al țării, s-a păstrat curat, înfruntând mileniile. Limba română, veche și-nțeleaptă, dulce ca un fagure de miere, este urmașa directă a limbii primordiale.
     Pe vremea înfloririi romantismului românesc, în veacul al XIX-lea, un adolescent entuziast, de doar 17 ani, publica în revista ”Familia”, din 2/14 Aprilie 1867, un imn de profundă vibrație patriotică, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ce mișcă și astăzi sufletele și inimile Românilor care simt ce glorie am avut și noi cândva, în cel mai strălucitor trecut din lume.


     Și dacă prezentul ne apasă atât de greu, ne rămâne totuși Nădejdea, sublimată în stihurile profetice ale poetului nostru național, Mihai Eminescu:
     Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
     Țara mea de glorii, țara mea de dor?
     Brațele nervoase, arma de tărie,
     La trecutu-ți mare, mare viitor!


                                                                                                       Adrian Bucurescu

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Nichita Stănescu


                    Elegia a doua, Getica

                                                                                Lui Vasile Pârvan




În fiecare scorbură era așezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se așeze în locul gol un zeu,

ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă
ca să se așeze acolo un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
ochiul,
pentru că vor aduce și-ți vor așeza
în orbită un zeu
și el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mișca sufletele slăvindu-l...
Și chiar și tu îți vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

vineri, 18 ianuarie 2019

Dacica





Mă uit la tine, șubred vas de lut.
Trei mii de ani ai încăput.
Veci de vecii, pe care le înfrunți,
S-au adunat în golul tău, mărunți,
Și fiecare vârstă din vecie,
Lăsând din fir de praf drept mărturie,
L-a pus tihnit în ciobul păstrător.
Clipa trăiește, veacurile mor.

Tu, plin de taine și știrbit în gură,
Ai stat ascuns adânc în arătură.
Nici oasele nu i s-au poment
Ale aceluia ce-n zmalț te-a-mcremenit
Și. frământând, ți-a dat obârșii noi.
N-a mai rămas din el măcar gunoi.
Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost:
Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.

Dar înmuiată-n sânge și sudoare,
Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare
Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire
Chenar, i-a dat noroiului simțire.

Tu poți să fii, el poate să nu fie,
Zgârâitura-i teafără și vie.
Nu ești al singurului Dumnezeu,
Ca luna, ca o stea, ca o pustie,
Ești și al semenului meu.
Brâul tău viu, când mâinile-au murit,
Dă biruință gingașului pipăit.

Olarul, drept pe palma lui te-a pus
Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.
Fragedul sunet, dulce, lin,
E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule și de pământ,
El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvânt. 
 
 
                                      Tudor Arghezi

miercuri, 16 ianuarie 2019

Statu-Palmă-Barbă-Cot


          Mitologie românească




     În mitofolclorul românesc, apare și un personaj foarte ciudat, un pitic cu mai multe porecle și cu înfățișări din cale afară de fistichii; I se zice Tartacot, Statu-Palmă-Barbă-Cot sau Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop. I se mai spune și Tartacot-Barbă-d-un-Cot-Călare-p-un-Iepure-ȘchiopBarbă-Neagră-Tartacot, Barbă-Neagră-Tartacot-cu-Barba-d-un-Cot. Cu siguranță, acest pitic năzdrăvan vine din folclorul tracic, căci există și în mitologia albaneză, sub numele de Shtatepellambemjeker.
     În onomastica tracică este consemnat și numele unui războinic, PALMYS, format din PALM YS ”Cât o Palmă”; cf. rom. palmă; așa ”astfel; asemenea; atât; exact”; alban. ose ”ori; sau”. Totodată, în toponimia Daciei este semnalat și un castru, denumit PALAMATIS, denumire compusă din PALAM ATIS ”Mărime de o Palmă”; cf. rom. palmă; ades; atât.  Fiind în Scythia Minor, adică în Dobrogea, înseamnă că numele i se trage de la o populație mitică de pitici, care ar fi locuit cândva la Sud de gurile Dunării, pe țărmul Mării Negre, neam numit de către Geți CATTUZI. Despre acești pitici scrie și Plinius cel Bătrân: ”(Pigmaeos) Cattusoz Barbari vocant”.
     Din PALMYS româna a format pălmaș ”țăran fără vite de muncă, nevoit să muncească pentru alții ca zilier”, dar și a se învălmăși, balmoș și a bălmăji ”a ameți pe cineva cu vorba; a zăpăci prin vrăji sau farmece”.
     Tot așa, și Tartacot, care este căpetenia piticilor năzdrăvani, umblă cu vrăji, provocând răul. Într-un descântec din Ștefănești, județul Vâlcea, această făptură este descrisă astfel:
A plecat Statu-Cot
Cu barba de-un cot,
Cu ochii ca cepele,
Cu dinții ca secerile,
Din casă în casă,
Din masă în masă,
Din fereastră în fereastră.
     În același descântec, Maica Precesta sare în ajutorul celui năpăstuit de pitic:
Cu untu ți l-oi spurca,
Cu tămâie ți l-oi tămâia,
Cu usturoi ți l-oi usturoia,
Cu steblă de busuioc te-oi apăra,
Cu mâna dreaptă ți l-oi lua,
În ostrov de mare ți l-oi arunca,
Șerpii și broaștele l-o mânca.
     Pentru ca bolnavul să fie vindecat cu totul,
Maica Precesta
Nici p-aia nu se lasă;
După scară de argint Se-ntindea,
Cu mâna dreaptă creacă de drâmos rupea,
Peste ochii lui Statu-Cot da
Și-l orbea,
Peste mâini și-l ciungea,
Peste picioare și-l ologea,
Iar N. rămânea curat
Și luminat
Ca auru spălat,
Ca argintu stricorat,
Ca poala Sfintei Mărie,
Ca-n ceasu-n care s-a născut,
Nici vină n-a avut.
     În basmul ”Aleodor-împărat”, cules de Petre Ispirescu, se povestește despre un voinic, căruia tatăl său, muribund, îi lasă împărăția, punându-i însă în vedere că în moștenire intră și un tărâm interzis: ”Vezi tu muntele cela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-Om -călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop: și cine calcă pe moșia lui nu scapă nepedepsit”. Într-o zi însă, din nebăgare de seamă, tânărul călcă interdicția și se pomeni în față cu ”pocitania pământului”. Ca să scape de învinuirea de tâlhărie, pe care i-o aduse piticul, Aleodor ascultă dorința acestuia și plecă să i-o aducă pe fata lui Verdeș-împărat. După îndeplinirea mai multor isprăvi voinicești, feciorul se întoarse cu fata de împărat, care între timp se îndrăgostise de el. Ajungând în fața slutului, fata refuză cu scârbă să-i devină soție, și, de necaz, piticul plesni. ”Atunci Aleodor-împărat întinse cuprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, luă de soție pe fata lui Verdeș-împărat și se întoarse la împărăția lui”.
     În alte basme, Tartacot umblă călare pe un butuc, căruia îi pune frâul și zboară unde-l duce gândul. Împreună cu piticii lui, Statu-Palmă-Barbă-Cot a strâns comori în fundul pământului, acolo unde-și are și conacul, și le păzește ca pe ochii din cap. E mereu pus pe șotii, dar face mai mult rău decât bine.
     Într-un descântec din Teleorman, un fir din barba acestui pitic năzdrăvan ajută la înțărcatul copiilor:
Când a venit Tartacot,
Cu barba de-un cot,
Cu mâna de două,
Cu statu de nouă,
Vântu turbat s-a umflat,
Fir de barbă i-a luat
Și pe foc l-a aruncat.
Firu pe foc s-a zgârcit,
Doru de țâță a ieșit,
N. s-a lecuit.

                                                                                                               Adrian Bucurescu

     

marți, 15 ianuarie 2019

Din imnele Daciei





          Divinele Myrine


Voi, zâne tinere, frumoase și prinse în astrale jocuri,
Primăvăratice fecioare, care vrăjiți în jur de focuri,
Mănoase și neprihănite, având veșminte-nrourate,
Voi, dalbe fete, voi, Myrine, dănțuitoare minunate,
Zburdați alături de Zeița de-o Negrăită Frumusețe,
Și numai la cei drepți și harnici neauzit le dați binețe.
Făpturi văzute, nevăzute, dulci adieri înmirosnate,
I-ntâmpinați pe fiii gliei cu apă vie și bucate.
Copile mândre și gingașe, ascunse-n tufe și izvoare,
Cine se-ncumetă să-nfrunte a voastre raze ca din Soare?
Pe coama munților, în neguri, dansați și chiuiți în noapte
Și svelte unduind pe stâncă vrăjiți pădurile cu șoapte.
Frumoase în veșminte albe, păziți fântâni cu apă lină,
Iubiți răcoarea, prospețimea și alergați pe Lună Plină,
Cu murmure străbateți lunca, dansați pe râuri la amiază,
Spre încântarea tuturora ce datinile le păstrează,
Vă-ncununați cu flori de vară de prin grădini mirositoare,
Sporiți și turmele și holda și alinați tot ce ne doare.
Primiți cu inima voioasă această daină preacurată
Și fie-n veci lucrarea voastră de ceruri binecuvântată!
De pământeni mereu aproape, sub multe chipuri, zâmbitoare,
Sădiți în luptătorii noștri virtuți ce n-au asemănare,
Ne săturați flămândul suflet numai cu hrana cea divină
Și-n inimi cât trăim pe lume voi, blânde, revărsați lumină,
Ne insuflați curate gânduri, ne hărăziți frumoase țeluri,
Și ne îndepărtați dușmanii de ale cerului creneluri.
Veniți la toți inițiații! Veniți, întruchipări măiastre!
Veniți, domnițe nenfricate! Veniți în fruntea oastei noastre!

                                                                 
                                                  Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu