Răzbunătorii noștri. Chivără Roșie și Mantiile Roșii

          Mitologie daco-română

          Amintiri de purpură

     În anul 1948, adică în plină epocă stalinistă, Mihai Beniuc publica poemul ”Chivără Roșie”, culoarea respectivă trimițând la ”sângele vărsat de țărani și muncitori de-a lungul veacurilor” precum și la steagul partidului comunist. În poem, Chivără Roșie este un misterios erou popular care-i ajută pe iobagi în lupta împotriva exploatatorilor și care intervine și de partea răsculaților conduși de Horia, Cloșca și Crișan. Iată câteva versuri care-l descriu pe viteaz:

Umbla prin munți atunci
Chivără Roșie...
- Cine-i? De unde vine?
- Taci, că-i bine! Zicea poporul
Și-nvârtea toporul
Printre cei câni,
Dușmani bătrâni! Câni de dușmani,
Mari bogătani,
Fiare flămânde-nsetate,
De aur, de arginți, de bucate,
De păduri de brad și fag
Și de sânge de iobag.

                 *
             *      *
Lui Crișan în vis
O strungă de lumină s-a deschis.
Prin ea, din soare-răsare
Se arătase călare
Cu spada în sânge muiată
Chivără Roșie.

     Mă întorc cu gândul la anii îndepărtați ai copilăriei și adolescenței mele, când am cunoscut doi dintre ultimii Solomonari, care mi-au deschis drumul către o lume minunată și plină de taine, care mă farmecă și astăzi. Unul dintre ei îmi era consătean și se numea Gheorghe Rențea, poreclit Moacă, și locuia într-un vagon, la marginea lacului Sărățuica. Ceilalți din familie locuiau în sărăcăcioasa casă de-alături. Bătrânul Moacă purta plete și barbă, semănând exact cu un Dac de pe Columnă. Ei bine, printre altele, Gheorghe Rențea m-a învățat alfabetul zis ”chirilic”, înainte de a studia limba rusă în școală, începând cu clasa a V-a, și mi-a dat amănunte despre trecutul satului nostru.
    Celălalt se numea Vasile Borza, și era Moț din satul Călata, comuna Călățele, raionul Huedin, regiunea Cluj. Era gemar. Primăvara, nea Vasile își aducea calul, căruța și geamurile de la Huedin cu trenul de marfă până în stația Sărățuica, apoi trăgea la casa noastră în gazdă. După care pleca prin satele din lunca Ialomiței ca să pună geamuri noi la gospodării, până toamna. ”Geamuri, hai la geamuri!”, striga Moțul de dimineață până seara, când se întorcea la noi acasă. Nici el nu vroia să doarmă înăuntru, cum nu vroia nici moș Gheorghe Rențea, ci prefera să doarmă în căruța lui cu coviltir, plină de fân frumos mirositor. În nopțile de vara mă primea și pe mine în căruță, povestindu-mi câte în lună și-n stele, până ce picam în mrejele somnului. M-a învățat și denumirile populare ale unor constelații și plante. Ei bine, odată, după ce citisem poemul lui Mihai Beniuc, pe care el nu-l citise, l-am întrebat dacă a auzit de Chivără Roșie, care umbla cândva prin Țara Moților. Da, auzise! Da, era un soi de duh răzbunător, care-i ajuta pe Români și-i pedepsea pe Austrieci și Unguri. Când am mai crescut nițel, mi-a mărturisit că este Zgrimințeș, cum li se spune Solomonarilor în Țara Moților.

     Așadar, Chivără Roșie nu fusese născocit de Mihai Beniuc, ci fusese preluat din folclorul Munților Apuseni, familiar poetului. Mai târziu, într-una din călătoriile mele jurnalistice pe acolo, am aflat că unii bătrâni își mai aduceau aminte de eroul de pe vremuri, dar fără amănunte, doar că a fost alături nu doar de Horia, Cloșca și Crișan, ci și de Avram Iancu.
     Cum îmi place să cred că mitofolclorul românesc provine în întregime de la Traci, i-am căutat urmele și lui Chivără Roșie în Antichitatea noastră. Atunci este atestat CABIRUS, Zeu adorat în Macedonia, ținut tracic, care este și numele unui Trac sosit în ajutorul Troienilor. Ca divinitate, CABIRUS este un supranume al lui MARKO, Arhanghelul Amurgului, Vestului și Toamnei, tatăl CABIRI-lor. Numele suportă mai multe traduceri, printre care și ”Apărătorul; Acoperământul”; cf. rom. coperiș (reg.) ”acoperiș”; covor; cobără ”coviltir”; cufăr; copârșeu ”sicriu”. În mitofolclorul românesc, CABIRUS-MARKO este același cu Arhanghelul Mihail, comandantul Oastei Îngerilor, apărătorul Raiului. El poartă mereu o mantie roșie.

     Din CABIRUS româna a moștenit și chivără ”coif, cască militară”. Însă, conform limbii trace, care suferea modificări de tâlcuri, prin tonuri, accente și context, CABI RUS putea fi înțeles și ca ”Acoperământ Roșu; Haină (Cușmă; Pălărie) Roșie;; Îmbrăcat în Roșu”; cf. rom. chebe, ghebă ”manta țărănească”; ghebe ”specie de ciuperci”; capă ”pânză care se pune pe fața mortului”; latin. cappa ”manta cu glugă”; rom. roș, roșu; rujă ”trandafir sălbatic”; latin. rosa ”trandafir”; rom. chipăruș ”ardei iute roșu”.
     Unul dintre eroii basmelor noastre este Chipăruș Pătru Făt Frumos. Chipărușul este și un dans funebru, executat de mascați veniți la priveghiul unui mort. Obiceiul s-a păstrat întreg, până în a doua jumătate a secolului XX, la Nereju, județul Vrancea. Acolo, oamenii dansau și petreceau, toată noaptea, bucuroși că răposatul a scăpat de toate grijile și, tot așa, rudele lui nu mai aveau să se chinuie cu el. Exact ca la Geto-Daci!
     Din toate cele de mai la deal, se vădește că eroul rămas în tradițiile românești sub numele de Chivără Roșie sau Chipăruș, la Geto-Daci CABIRUS, era un justițiar, adorat și ca divinitate a Războiului. Tracii îl mai numeau și ARES, la fel ca Elinii, el corespunzându-i Zeului roman Marte.
     Specific limbii trace, polisemantice, A RES însemna și ”Care înțeapă; Care taie; Care mușcă”, dar și ”Cel Arzător; Cel Focos; Cel Roșu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; ras; râs (zool.); ros; rujă ”trandafir; măceș”; rază; roșu; arici; a ara; arom. aroșu ”roșu”; alban. arez ”bărzăune; bondar”.
     Un supranume al Arhanghelului Războiului, la Geto-Daci, era RUSTICON ”Războinicul; Sălbaticul; Răzbunătorul; Înțepătorul; Amarul”; cf. rom. a răstigni; ristic ”gogoașă formată pe frunzele și ramurile tinere ale unor stejari, în urma înțepăturilor făcute de o specie de viespi”; latin. rusticus ”de țară; de la țară; țărănesc; rustic; necioplit”. RUSTICON este atestat și ca epitet al pelinului.
     Dar RUS TICON înseamnă și ”Coiful (Acoperământul) Roșu; Îmbrăcat în Roșu”; cf. rom. roșu; latin. rosa ”trandafir”; roseus ”de culoarea trandafirului; trandafiriu”; rom. tichie; țugui ”creștet”; dichin ”coviltir”.
     De altminteri, rolul apotropaic al culorii roșii a dăinuit la Români până astăzi. Pruncilor încă li se mai pun șnururi roșii la gât sau pe veșminte, împotriva diochiului. Din aceeași pricină, toți caii țăranilor noștri poartă la cap ciucuri roșii.

     Cei Învăscuți în Roșu

     La Oltenii din Evul Mediu, BASSA REVS, atestat în latină ca supranume trac al lui Dionysos, însemna și ”Învăscut (Înveșmântat) în Roșu”; cf. rom. fașă; a înfășa; alban. vesh ”a se îmbrăca”; veshje ”îmbrăcăminte; veșmânt”; latin.; rubeus ”roșu; roșcat”;.rom. bujor. .Iată de ce Oltenii, de unde provenea și soția lui Negru-Vodă, mama ilustrului voievod Basarab, MARCHE-ROTA ”Din Neamul de la Apus”, adică la Vest de Muntenia, l-au botezat pe prințul moștenitot Basarab. De aceea, în tabloul votiv de la Biserica Domneacă din Curtea de Argeș, acest ilustru voievod al Țării Românești poartă un veșmânt roșu.

     El a fost cel care i-a zdrobit pe Unguri, la Posada, și de atunci aceștia nu ne-au mai învins niciodată. Lăsați-o baltă, bocitoarelor, cu desprinderea Transilvanei de România! Ați uitat că ai noștri au înfipt o opincă în creștetul Parlamentului Ungar?

     La Bizantini, prinților născuți în timpul domniei tatălui lor  li se spunea PORFIROGHENETES, adică ”Cei Născuți în Purpură”, adică în Roșu. Oricum, Bizanțul sau Constantinopolul fusese ridicat pe locul unei vechi cetăți tracice, BYZANTION, iar împăratul Constantin cel Mare se născuse la NAISSUS, actualmente Niș, din Serbia, care pe atunci făcea parte din ținuitul getic Moesia Superior.

     În lupta cu balaurul, însuși Sfântul Gheorghe, care nu este altul decât celebrul Cavaler Trac, adică Apollon-Zalmoxis, poartă și el o mantie purpurie.

     Cum era de așteptat, viteazul Mircea cel Mare s-a imortalizat în fresce învăscut tot într-o mantie roșie, semn și de hotărâre în luptă, dar și de jertfă. Numele lui nu are nicio legătură cu calendarul creștin, ci vine din antroponimul tracic MAR SYAS ”Singur Stăpânitor; Autocratorul”; cf. rom. mare; a (se) mări; Măria Sa; sieși, sie; got. mers ”celebru”. Ilustrul voievod va face cinste numelui său, căci în actele oficiale el apare mereu ca ”singur stăpânitorul, Io Mircea, mare voievod și domn”.

     La fel de viteazul Ștefan cel Mare a ținut la rându-i să fie pictat în mantie purpurie și în tunică de aceeași culoare. Atât el cât și mulți alți domnitori români obișnuiau să-l pună pe Sfântul Gheorghe pe steagurile de război.
     Vărul său, celebrul Vlad Țepeș, poartă nu doar o chivără roșie, ci și o tunică de aceeași culoare. Nici numele său nu are legătură cu calendarul creștin, ci cu cel geto-dacic, provenind din BLETA, cu aceste sensuri: ”Strălucitorul; Arzătorul; Înțepătorul; Vârful; Deasupra; Superiorul; Mărinimosul; Plată; Răsplată; Întoarcere; Răzbunătorul”; cf. rom. plită; a pluti; plută; a vlădui ”a stăpâni”; a oblădui; a plăti; plată; a împleti; alban. blete ”albină”; blatoj ”a (se) dedica; a (se) oferi; a (se) jertfi”; i plote ”plin; întreg; complet; deplin; tot”; germ. Blitz ”fulger”; germ. Blut, engl. blood ”sânge”. Să aleagă cititorul ce tâlcuri ale numelui său își alesese Vlad!

     BLETA este atestată și ca plantă medicinală dacică, pe care am identificat-o cu sângerul, arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze verzi vara și roșii toamna. Și nu s-ar putea spune că a mai fost vreun voievod mai sângeros decât Vlad Țepeș. În treacăt fie spus, un vestit haiduc din Bărăgan a fost Radu Sânger, așadar un alt răzbunător.
     Vlad se iscălea el însuși în scrisori cu supranume ca Dracula, Drăculea, Dragula și Drăgulea. Tot o plantă medicinală dacică ne lămurește despre ce e vorba: DROC(H)ILA. Din DROCILA româna a moștenit dracilă, denumirea mai multor plante spinoase. Și DRO CILA și DRO CHILA se traduc prin ”Care împunge; Care înțeapă; Țepeș; Care înfiorează; Cel Fioros; Cel Temut”; cf. rom. o droaie de ”o groază de”; alban. dre ”cerb”; druaj ”a se teme; a se sfii”; rom. cel; cela; acel; acela; latin. qualis ”care; ce fel; precum”; rom. traglă ”cobila plugului; cociorvă”; a drucăli ”a avea emoții; a avea trac”. Să se observe și că articolul hotărât apărea la sfârșitul numelui, cum se pune și astăzi în limba română!

     Cum am spus mai la deal, ca mare războinic, Vlad poartă chivără roșie și o tunică de aceeași culoare. Dar căiță, adică o tichie, de fapt o membrană roșie poartă și cei care, după credințele populare, sunt născuți moroi, confundați deseori cu strigoii sau cu vampirii. Pe de altă parte, BLETA-VLAD însemna și ”Cel Întors (Sucit; Răsucit)”; cf. rom. a împleti.  Dar, tot în credințele populare, unele dăinuind și astăzi, vampirii se întorc din morți. Chiar și D)Ă)ROCHILA avea și sensul de ”Cel Întors”; cf. rom. târcol ”ocol”; a da târcoale. Astfel, prin străduința multor săi dușmani, acest erou al Românilor a ajuns să fie mai cunoscut în lume ca... vampir! Dar nu cumva Vlad Țepeș dădea de înțeles că este unul dintre războinicii daci întorși în țară spre a face dreptate? Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil scrie despre acest domnitor că era ”feciorul lui Draculea, domnul Dacie”, și, mai departe, spune despre Vlad că ”omul acesta a prefăcut cu totul organizația Daciei”.
     Mulți Români ar vrea și acum să se întoarcă Vlad Țepeș. Tot așa dorea și Mihai Eminescu, în celebrele versuri din ”Scrisoarea III”:
Cum nu vii tu, Țepeș, doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei;
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.

    Dar, chiar, ce-ar fi să se întoarcă Vlad Țepeș în țara noastră?

                                                                                                                Adrian Bucurescu

Fata Pădurii

         

          Mitologie românească

     Ca mai toate miturile românești, și cel privind-o pe Fata Pădurii vine tocmai din credințele Geto-Dacilor, preluate de Greci, de Romani și de alte neamuri antice. Astfel, în vechile mitologii, se vorbește de Boreas, zeul Vântului rece de Nord și aducător de iarnă. Sediul acestuia se afla în Hyperboreea, adică în Dacia. El ar fi avut mai mulți fii, printre care și o fată, CLEOPATRA. Așadar, numele acesteia era geto-dacic. Mult mai cunoscută, până în ziua de azi, este CLEOPATRA, marea regină a Egiptului antic, fiică a regelui Ptolomeu al XII-lea, care, la rându-i, se trăgea dintr-un general  macedonean al lui Alexandru cel Mare. Cum se știe, Macedonia antică era o regiune tracică, pe care astăzi, culmea ironiei, se ceartă Grecii cu Slavii.
     Prin caracterul său foarte violent, Boreas poate fi considerat un sălbatic, trăsătură pe care, în principiu, va fi fost moștenită și de fiica sa, CLEO PAT'RA ”Cea Crescută în Codru (Sălbăticie)”; cf. rom. claie; glie; pădure; vidră; clevetire; gripțor ”pajură; harpie din basme”; zgripțuroaică.
     Relatările despre Fata Pădurii sunt atât de răspândite în rândul poporului nostru, încât se creează impresia că ea nu doar că a existat, dar chiar că încă mai există!
     Această făptură este descrisă în mai multe chipuri: ”Gândești că amu o văd. Păru mai i-ajunge-n pământ. Și era despletit. Era așa ni, cam neagră”; ”Fata Pădurii samănă a om. Ie nu-i tare, numai ie îi grețoasă”; ”Și când s-o uitat în aialaltă parte, în partea unde-o vrut să grăiască, atuncea o văzut acolo, sub o stâncă de piatră, între niște braz, o Fată a Pădurii. Își pieptăna păru cu niște dejete lungi. Ș-ave on păr ca mușchiu de la braz. Da era până la picioare păru”.

     Cel mai des, Fata Pădurii este pomenită în Munții Apuseni. Astfel, se spune că, înnoptând într-o pădure, un bătrân l-a îndemnat pe un copil să facă focul în colibă. Băiatul s-a dus după lemne, dar când s-a întors și a vrut să pregătească focul, a dat de ceva moale ca o blană de câine sau ca o lână de oaie. Era Fata Pădurii. Deși speriat, copilul a pregătit focul și a plecat după apă. Când au venit oamenii din pădure, cu moșul în frunte, băiatul i-a anunțat că în colibă se află cineva care seamănă a animal. Unul dintre ei a propus s-o scoată de acolo cu securile, dar moșul i-a sfătuit să n-o atingă, căci aceea e Fata Pădurii. Oamenii au intrat în colibă și au făcut focul. Apoi au pregătit cina și i-au dat și fetei. Dar ea nu a primit decât de la copil, fără însă să mănânce. Oamenii au adormit. Când s-au trezit, Fata Pădurii plecase.
     În altă relatare, se spune că, într-o iarnă, oamenii au văzut, între pădure și o fântână, urme de picioare desculțe, prin zăpadă. Erau urmele Fetei Pădurii. Oamenii au pus o cizmă lângă fântână. Dimineața, au găsit-o pe Fata Pădurii, văitându-se, cu amândouă picioarele în cizmă. Ea i-a rugat s-o ajute să-și scoată picioarele din cizmă și s-a jurat că nu va mai veni niciodată la acea fântână.
     Despre ea se zice că ”Umblă prin pădure și, când se întâlnește cu fete de-a noastre, le ie năframa și fuje și nu le-o mai dă altu”. Cântă foarte frumos, dar nu e bine s-o îngâni, căci te omoară. Cântă mai mult pe unde este pădurea deasă, iar pe unde sunt copacii tăiați, plânge. Oamenii își iau cu ei mai multă pâine decât le trebuie, și când o văd, îi dau și ei o bucată, și astfel nu mai au de ce să se teamă de ea”.
     Unii, care au văzut-o, spun că ”Fata Pădurii îi frumoasă. Aia așe are on păr! Până ia aicea îi ajunje păru. Și fuje pân pădure și-i rămân hire de păr lung pân sâlhe”.
     O vrăjitoare din Maramureș o descrie astfel: ”Apoi Fata Pădurii e femeie ca și femeile, numa au obrazu stâng flocos, că celălalt e hireș. Eu am meșteșugu meu, că ea n-are putere pă mine. Unde tună din cer într-o claie de orz o de grâu, apoi claia arde. Apoi ce rămâne, apoi ia nouăzeci de grăunțe și le poartă la tine și tămâie care e slujită de nouă ori în beserică. Apoi acele le poartă în jeb la tine și șohan n-are putere Fata Pădurii pă tine!”
     Tot în Maramureș se spune că un om a prins-o pe Fata Pădurii în fântână și a legat-o cu un brâu de tei. Înainte de a o elibera, omul a întrebat-o la ce leacuri sunt bune ierburile tămăduitoare. Atunci ea i-a spus:
Săracu tineretu,
De-ar ști el ce i-i leacu!
Săracu dumbravnicu,
Acela i-i leacu.
La marhă-i limbarița,
Că aceea li-i viața,
Câtu-i lungu de-a lungu,
Nu-i marhă ca și porcu,
Buruiană ca curechiu.

     În lunca Ialomiței, Fata Pădurii sau Fata din Pădure este foarte frumoasă, cu părul verde, lung până la călcâie și are o voce minunată, care se aude din când în când prin păduri și crânguri. Despuiată sau îmbrăcată, ea își schimbă culoarea trupului sau a veșmintelor după anotimpuri: la începutul primăverii e mai mult fumurie, vara e verde sau aurie, toamna e galbenă, castanie sau ruginie, iar iarna este albă. De aceea, este foarte rar observată de oameni. Înainte de a intra într-o pădure, femeile care vor să culeagă ierburi de leac îi cer voie:
Fată din Pădure,
Doamnă prea frumoasă,
Mintoasă
Și miloasă,
Cu noaptea-n cap m-am sculat,
Pe față m-am spălat,
Părul mi l-am pieptănat,
Haine curate am îmbrăcat,
La icoane m-am închinat,
La pădure am plecat,
Pe Fata Pădurii o am rugat,
Ierburi de leac am adunat,
Un codru de pâine albă i-am lăsat,
Ea m-a binecuvântat -
Leacuri să fie!
     Prin alte locuri, se zvonește că nu e doar o Fată a Pădurii, ci mai multe, și vorbesc între ele într-un grai foarte frumos, mai mult cântat, dar neînțeles de oameni.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

          Înșiră-te, mărgăritare!

La ani-lumină depărtare,
Teleportat eu plec călare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și nimeresc pe drumul mare,
Călătorind pe-o gheață tare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și nu e-n jur nicio suflare,
Iar dorul de Pământ mă doare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și calul meu ar vrea să zboare,
Dar suntem prinși într-o  vâltoare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Ne-am depărtat demult de Soare.
Pe unde-u fi Divina Boare?
     Înșiră-te, mărgăritare!
Deodată o imensă floare
Înmirosnează-ntreaga zare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Iată și-un înger pe cărare,
Privindu-ne fără mirare.
     Înșiră-te, mărgăritare!
Și mă îmbie cu-o licoare.
Să fie cupa cu uitare?
     Înșiră-te, mărg...
          Înșiră...

                         Adrian Bucurescu
     

Crucea Vitejilor

     Ordinul Crucea Reginei Maria, clasa I, acordat celor care s-au remarcat pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Reîntregire a României Mari.

          Moment zgubilitic

          Moara cu noroc

Fie grâul cât de rar,

Fie pâinea cât de rea,

La moara lui Călifar

Șoricimea huzurea.

Așteptând sacul să vie,

Moara se cam plictisea,

Și-ntr-o pasă fistichie

Către sac ea se ducea.

Când la deal și când la vale,

Nod în papură căta,

Dar nod cu patru petale,

Căci noroc chior îi purta.

Ea poftea și-unul cu opt,

Un noroc orb, mai precis.

Și-uite-așa, din moft în moft,

Multă papură-a ucis.

Chiar și pe Papură-Vodă

L-a făcut praf într-un iaz, 

Deși nu era la modă

Și nu avea niciun haz.

Drept la ocnă-au dus-o, tristă,

Să macine numai sare.

Noroc c-a ieșit pe listă

La marea privatizare!

                                       Adrian Bucurescu

Moroii

          Mitologie românească

      

     Am afirmat de mai multe ori că tot mitofolclorul nostru vine de la strămoșii traci. Aceasta se întâmplă și cu moroii, făpturi malefice din aceeași teapă cu strigoii, vârcolacii, pricolicii etc. Termenul moroi vine din tracicul MARON, atestat ca antroponim masculin, creat din MA RON ”Care se înnoiește; Care (se) schimbă;  Care se transformă; Cel Prefăcut; Cel Viclean; Cel Înțepător; Care mușcă; Cel Rău”; cf. alban. me ”în”; rom. a râni; rană; a răni; alban. rinoj ”a (se) întineri; a (se) înnoi”; rom. morun; mreană; a mura; a murui ”a tencui; a unge cu humă”; mur (bot.); alban. i marre ”nebun; dement”; merij ”a urî; a dușmăni; a pizmui”; morr ”păduche”.
     În mitologia românească, moroii sunt confundați uneori cu strigoii, chiar în descântece, deși primii ar fi ființe vii, pe când ceilalți sunt morți cărora nu li s-a îndeplinit corect ritualul funerar.
     Moroii se nasc cu o tichie sau căiță pe cap și cu o cămașă pe trup. Un astfel de copil e născut de o femeie, care, pe când era însărcinată, a băut apă spurcată, în care un drac și-a lăsat balele. Diavolul vine la acest prunc și îi pune pe cap o tichie roșie ca a lui, iar când copilul se naște are pe cap o tichie de moroi. Moașa îl poate salva luându-i repede căița și rupându-i-o, ca să nu apuce copilul să și-o mănânce.
     Sufletele celor născuți moroi își părăsesc trupul și umblă prin lume, făcând numai rău. Moroii deoache, mai ales pe cei cu sprâncenele îmbinate. Moroaicele sug sângele oamenilor și iau mana de la vite ori de la holde.

     Moroii și moroaicele se adună noaptea în locuri părăsite sau în cimitire și pun la cale blestemății. Între ei trăiesc ca soț și soție, chiar dacă în viața de zi, pe care o duc între oameni, fiecare are alt soț. Când, din diferite pricini, nu își pot aduce și corpul, ei merg numai cu duhul de moroi. Însă, când se întorc, ei trebuie să-și găsească trupul în aceeași poriție în care l-au lăsat, fiindcă, duhul lor fiind orb, nu mai nimerește locul de unde a plecat, și atunci moroii mor. Ei merg în nopțile cu Lună Nouă la hotarul satului, ieșind pe horn la miezul nopții, călare pe cociorve, pe mături sau pe lopeți. Ajungând acolo, se bat între ei cu melițe în loc de săbii, sau cu ce mai au, iar din gură strigă ”Tai-ni-tai, tai-ni-tai”, căci altminteri s-ar omorî între ei. Bătaia moroilor începe când unul dintre ei strigă ”Usturoi roșu” și se termină când altul strigă ”Usturoi alb” sau când cocoșii strigă a treia oară.

     Înainte de a fugi de acasă, moroaicele își adorm bărbații, înconjurându-i cu buruieni fermecate. Ca să poată pleca de acasă, zburând călări pe mături mii de poște în câteva clipe, moroii și moroaicele se ung după urechi, în jos pe gât, cu o unsoare vrăjită. O legendă spune că un om, bănuind că femeia lui e moroaică, s-a uns și el cu unsoarea aceea și a plecat călare pe o spangă de fier. La hotar a găsit mii de moroi și, printre ei, pe nevastă-sa. Atunci el a început să dea cu spanga, spunâd ”Dau și tai”, și pe toți i-a rănit. A doua zi, a întâlnit pe ulițele satului multe femei și bărbați răniți și oblojiți. Aceștia erau moroi, consăteni de-ai lui care fuseseră la hotar!
     Într-un descântec cules din Sărățeni, județul Ialomița, se pomenește de urgia și neutralizarea unei moroaice:
Moroaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins.
În dinți pe N. l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
Oscioarele i le-a subțiat,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.
Maica Preacurată
Din cer a văzut,
Din cer a auzit.
În brațe l-a luat,
Pe masă de argint l-a pus,
Cu basma de fir l-a șters,
Oscioarele i le-a dres,
Junghiul i l-a scos,
Leacul să-l pătrunză
Până-n os.
Moroaică,
Desfă-l pe N.
De orice rău ai pus pe el,
Că în piuă te-oi pisa,
În moară te-oi măcina,
În vânt te-oi arunca,
Încât și nori s-or mira!
Să rămâie N. luminat
Ca argintul cel curat.
Eu mă închin cu descântecul,
Maica Precista cu leacul.

     Într-un descântec din Zgripcești, ținutul Muscel, moroaica se poate preface și în alte făpturi, tot îngrozitoare:
Tu, zmeoaică,
Tu, moroaică,
Șarpe mare te-ai făcut
Și-n grabă mare ai venit,
Din coadă plesnind.
Țipând și șuierând,
Din gură văpăi de foc lăsând,
Pe N. te-ai năpustit,
Cu coada l-ai împleticit,
Cu gura l-ai țocnit.
Dar eu cu săgeți te-am săgetat,
Cu crucea lui Dumnezeu te-am depărtat.
Câine turbat,
Necurat întunecat,
Cu 99 de rugi te-am bătut,
De pe trupul lui N. te-am pornit,
În mare te-am aruncat,
Cu săgeți te-am săgetat,
După tot trupul lui N. te-am curățat
Și te-am depărtat,
Să rămâie N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe pământ,
Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!

                                                                                                   Adrian Bucurescu

          Spre Cernobîl

Rața face mac,
Macul înflorește.
Rața stă pe lac,
Popa prinde pește.

Căpăstrul de pește
Nu e prea cochet.
Frâul nu-i priește
Oricărui poet.

Dragostea de țară
Fost-a doar o modă?
Pe pădurea rară
Plouă doar cu sodă,

Iar spre Cernobîl
Plouă cu uraniu,
Și corbul - fâl-fâl -
Zboară fără craniu.

   
                Adrian Bucurescu